Start > Ritul latin > Întâlnire personală cu Cristos înviat

Întâlnire personală cu Cristos înviat

20 March 2008
1,001 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a după Paște (Anul A)

Primele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia sfântului Ioan sunt o întrebare adresată lui Andrei și Ioan: “Pe cine căutați?”, la care ei răspund în stil jidovesc, adică tot printr-o întrebare: “Doamne, unde locuiești?” Isus le răspunde: “Veniți și vedeți!” (In 1,38-39).

Problema frământată în duminicile de după Paști este: Cristos a înviat, dar unde locuiește? Azi ne invită și pe noi: Veniți și vedeți!

În primul rând trebuie să fim convinși de necesitatea dispariției lui Isus ca om din mijlocul nostru, așa cum le-a spus ucenicilor că “este în folosul vostru ca eu să mă duc” (In 16,7), deoarece “În casa Tatălui meu sunt multe lăcașuri. Merg să vă pregătesc un loc… ” Isus vrea să spună că ucenicii vor ajunge în acest loc printr-o întâlnire personală cu el realizată prin credință, de aceea le spune: “Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine”.

Cunoașterea adevărată a lui Isus nu poate fi plenară fără cunoașterea Tatălui și cunoașterea Tatălui nu se poate realiza plenar prin vederea umanității lui Isus, ci prin ceea ce are de la Tatăl: dumnezeirea.

Dumnezeirea lui Isus este obiectul credinței noastre prin care îl putem cunoaște pe Tatăl.

Dacă celor doi ucenici Isus le-a spus: “Veniți și vedeți!” și ei au mers și au rămas cu el o zi întreagă (cf. In 1,40), Isus ne invită să-l vedem în Tatăl prin cuvintele: “Eu sunt calea, adevărul și viața”, ne invită la o întâlnire personală mult mai intimă decât cea realizată cu cei doi ucenici, fiindcă cine îl cunoaște pe Isus pe calea credinței, îl cunoaște și pe Tatăl și realizează o întâlnire personală cu el. Tocmai pentru acest lucru Isus s-a făcut om, ca să-i cheme și să-i ajute pe oameni să realizeze această întâlnire cu sine și cu Tatăl (cf. In 17,26), nu numai pentru o zi, ci pentru toată veșnicia.

Când Isus ne spune: “Eu sunt calea”, în mod automat ne spune că noi suntem călători, ne dă garanția că pe această “cale” nu ne putem rătăci și că vom ajunge cu siguranță la țintă.

Conștienți de acest lucru, primii creștini s-au numit “parochoi” – călători. Acest nume, care cu timpul, s-a dat unor grupări creștine conduse de un păstor – paroh – și au format o parohie. Totalitatea parohiilor formează biserica locală și bisericile locale pe cea universală, în drum spre cea escatologică: împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

Dacă Isus este singura “Cale”, este și “Primul călător” care o cunoaște, fiindcă pe ea a venit de la Tatăl. “Eu sunt primul și ultimul” (Is 44,6), “Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul” (Apoc 1,8). Un verset dintr-un cântec: “Isuse, veșnic călător în lumea de păcate…” vrea să spună că omul din orice timp, din orice perioadă istorică și din orice loc îl poate întâlni în mod personal, fiindcă numai printr-o întâlnire personală putem deveni părtași ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4)

În mod imprecis noi spunem că: M-am întâlnit personal cu cineva, când doar ne-am văzut cu ochii trupului. Dar persoana cuiva, și mai ales personalitatea, se poate vedea în chip real numai pe cale intelectuală, prin cunoașterea adevărului pe care acea ființă omenească îl posedă și prin cunoașterea binelui pe care îl săvârșește. Rațional cunosc adevărul și-l doresc pentru binele pe care îl realizează, adică iubesc acea persoană și numai în iubire se realizează adevărata întâlnire personală, cunoașterea adevărată.

Ne întâlnim personal cu Cristos în această viață pe cale intelectuală, când îl cunoaștem ca pe “adevărul suprem”, care ne mulțumește mintea și ca pe “binele total”, care ne mulțumește voința. Numai că “adevărul infinit” și “binele total” depășesc capacitatea firii noastre omenești și este de trebuință un “dar” – har – din partea Duhului Sfânt, spre a ne capacita supranatural pentru această întâlnire. Nu ne putem întâlni personal cu Cristos decât în Duhul Sfânt, în “darul necreat”, care ne dă harul comuniunii, adică natura umană primește ochelari ca să vadă supranaturalul. Adevărul lui Isus este Tatăl și binele total este Duhul Sfânt, adică viața veșnic fericită în comuniunea celor trei Persoane.

Pentru că Duhul Sfânt ne dă harul cunoașterii adevărului (cf. In 8,32) și mângâierile cerești chiar și în această viață (cf. In 14,26), noi putem realiza întâlnirea personală cu Isus prin Duhul Sfânt, adică prin iubirea lui Isus ca adevărul suprem și binele total. “Dacă mă iubește cineva, spune Isus, adică: dacă mă cunoaște personal în adevărul care mă face să fiu și în binele pe care îl fac, “Tatăl meu îl va iubi”, adică i se va descoperi, așa cum mi s-a descoperit mie și eu îl cunosc personal și eu personal m-am descoperit vouă ca “adevăr și viață”; “și vom veni le el”, adică vom ajunge împreună la izvorul iubirii; “și lăcaș la el vom face” (In 14,23), adică vom rămâne veșnic ancorați în adevărul suprem și binele total.

Figura lui Isus Cristos ca “adevărul suprem și binele total” impresionează azi pe foarte mulți oameni, mai ales pe tineri, prin încărcătura sa umană care împarte iubire celor săraci, coerență celor șovăielnici, statornicie celor ancorați în principiile evanghelice, rezistență față de răul promovat de cei cu tendințe dictatoriale etc. Riscul stă însă în a-l vedea pe Cristos, în a avea o întâlnire personală cu el numai din punct de vedere uman, mărginit… Ca să se depășească această barieră umană, Cristos vrea o întâlnire personală cu omul numai pe baza adevărului învierii sale și a binelui care izvorăște din acest adevăr. În Isus, deși sunt două naturi, există numai o singură Persoană, cea divină. La întâlnirea cu Persoana divină din Cristos ne duce numai învierea sa din morți. Deci numai învierea ne poate face pe deplin părtași ai naturii divine.

Întâlnirea personală cu Cristos, pe baza adevărului învierii, o putem realiza conform lecturii a doua: “Uniți cu Cristos, piatra vie, aruncată de oameni, dar aleasă și prețioasă înaintea lui Dumnezeu, spune sfântul Petru, și voi deveniți pietre vii angrenate în construirea unui edificiu spiritual, printr-o preoție sfântă, ca să oferiți jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu, prin intermediul lui Isus Cristos”. Întâlnirea pe baza adevărului învierii se verifică prin această angajare de preoție regală, de neam sfânt, de popor pe care Dumnezeu și l-a ales spre a construi un edificiu spiritual în care să se poată întâlni cu orice om în iubire, în care să i se ofere jertfe spirituale, în care să se proclame și să se vestească faptele minunate ale lui Dumnezeu. Toate acestea prin Cristos înviat, deoarece însuși Tatăl ceresc în el își află toată bucuria (cf. Mt 3,17) și noi asemenea lui.

Cum putem realiza toate acestea?

Urmând pilda primilor creștini. Când s-au ivit disensiuni în sânul comunității și întâlnirea personală cu cel înviat era periclitată, ei au ales, la propunerea celor doisprezece, șapte bărbați plini de Duhul Sfânt, cu nume bun și plini de înțelepciune, care să slujească la distribuirea corectă a bunurilor materiale, spre salvarea edificiului spiritual. Efectul acestei alegeri, a acestei jertfe spirituale adusă spre slava lui Dumnezeu din partea credincioșilor, a făcut ca “vestea cea bună” – cuvântul lui Dumnezeu – să se răspândească, să crească numărul ucenicilor din Ierusalim și chiar un mare număr dintre preoții iudei să primească credința în învierea lui Isus.

Când întâlnirea personală cu Cristos devine “sămânța” întâlnirilor comunitare în duh de iubire, atunci se simte bucuria întâlnirii personale cu Cristos înviat, căci: “Unde vor fi doi sau trei adunați în numele meu, voi fi și eu în mijlocul lor” (Mt 18,20), fiindcă viața “trupului mistic” este viața cea nouă a învierii. Pentru aceasta spunea marele teolog rus, Vladimir Soloviov, că: “Nu avem voie să căutăm plenitudinea lui Cristos în sfera noastră personală, ci în propria lui sferă universală care este Biserica” (Fundamentele spirituale ale vieții, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 5).

După ce ne vom mărturisi credința, vom prezenta darurile noastre la altar – pâinea și vinul – dar mai ales pe noi înșine, vom înălța către Tatăl ceresc rugăciunea noastră smerită în comuniune cu întreaga Biserică: “Dumnezeule, care, prin schimbul minunat înfăptuit la această Jertfă ne faci părtași de firea ta dumnezeiască, dă-ne, te rugăm, harul să fim credincioși, prin trăirea noastră, adevărului tău pe care ni l-ai făcut cunoscut. Prin Cristos Domnul nostru”. Amin.

Ritul latin