Primele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia sfântului Ioan sunt o întrebare adresată lui Andrei şi Ioan: “Pe cine căutaţi?”, la care ei răspund în stil jidovesc, adică tot printr-o întrebare: “Doamne, unde locuieşti?” Isus le răspunde: “Veniţi şi vedeţi!” (In 1,38-39).

Problema frământată în duminicile de după Paşti este: Cristos a înviat, dar unde locuieşte? Azi ne invită şi pe noi: Veniţi şi vedeţi!

În primul rând trebuie să fim convinşi de necesitatea dispariţiei lui Isus ca om din mijlocul nostru, aşa cum le-a spus ucenicilor că “este în folosul vostru ca eu să mă duc” (In 16,7), deoarece “În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri. Merg să vă pregătesc un loc… ” Isus vrea să spună că ucenicii vor ajunge în acest loc printr-o întâlnire personală cu el realizată prin credinţă, de aceea le spune: “Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine”.

Cunoaşterea adevărată a lui Isus nu poate fi plenară fără cunoaşterea Tatălui şi cunoaşterea Tatălui nu se poate realiza plenar prin vederea umanităţii lui Isus, ci prin ceea ce are de la Tatăl: dumnezeirea.

Dumnezeirea lui Isus este obiectul credinţei noastre prin care îl putem cunoaşte pe Tatăl.

Dacă celor doi ucenici Isus le-a spus: “Veniţi şi vedeţi!” şi ei au mers şi au rămas cu el o zi întreagă (cf. In 1,40), Isus ne invită să-l vedem în Tatăl prin cuvintele: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, ne invită la o întâlnire personală mult mai intimă decât cea realizată cu cei doi ucenici, fiindcă cine îl cunoaşte pe Isus pe calea credinţei, îl cunoaşte şi pe Tatăl şi realizează o întâlnire personală cu el. Tocmai pentru acest lucru Isus s-a făcut om, ca să-i cheme şi să-i ajute pe oameni să realizeze această întâlnire cu sine şi cu Tatăl (cf. In 17,26), nu numai pentru o zi, ci pentru toată veşnicia.

Când Isus ne spune: “Eu sunt calea”, în mod automat ne spune că noi suntem călători, ne dă garanţia că pe această “cale” nu ne putem rătăci şi că vom ajunge cu siguranţă la ţintă.

Conştienţi de acest lucru, primii creştini s-au numit “parochoi” – călători. Acest nume, care cu timpul, s-a dat unor grupări creştine conduse de un păstor – paroh – şi au format o parohie. Totalitatea parohiilor formează biserica locală şi bisericile locale pe cea universală, în drum spre cea escatologică: împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Dacă Isus este singura “Cale”, este şi “Primul călător” care o cunoaşte, fiindcă pe ea a venit de la Tatăl. “Eu sunt primul şi ultimul” (Is 44,6), “Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc 1,8). Un verset dintr-un cântec: “Isuse, veşnic călător în lumea de păcate…” vrea să spună că omul din orice timp, din orice perioadă istorică şi din orice loc îl poate întâlni în mod personal, fiindcă numai printr-o întâlnire personală putem deveni părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4)

În mod imprecis noi spunem că: M-am întâlnit personal cu cineva, când doar ne-am văzut cu ochii trupului. Dar persoana cuiva, şi mai ales personalitatea, se poate vedea în chip real numai pe cale intelectuală, prin cunoaşterea adevărului pe care acea fiinţă omenească îl posedă şi prin cunoaşterea binelui pe care îl săvârşeşte. Raţional cunosc adevărul şi-l doresc pentru binele pe care îl realizează, adică iubesc acea persoană şi numai în iubire se realizează adevărata întâlnire personală, cunoaşterea adevărată.

Ne întâlnim personal cu Cristos în această viaţă pe cale intelectuală, când îl cunoaştem ca pe “adevărul suprem”, care ne mulţumeşte mintea şi ca pe “binele total”, care ne mulţumeşte voinţa. Numai că “adevărul infinit” şi “binele total” depăşesc capacitatea firii noastre omeneşti şi este de trebuinţă un “dar” – har – din partea Duhului Sfânt, spre a ne capacita supranatural pentru această întâlnire. Nu ne putem întâlni personal cu Cristos decât în Duhul Sfânt, în “darul necreat”, care ne dă harul comuniunii, adică natura umană primeşte ochelari ca să vadă supranaturalul. Adevărul lui Isus este Tatăl şi binele total este Duhul Sfânt, adică viaţa veşnic fericită în comuniunea celor trei Persoane.

Pentru că Duhul Sfânt ne dă harul cunoaşterii adevărului (cf. In 8,32) şi mângâierile cereşti chiar şi în această viaţă (cf. In 14,26), noi putem realiza întâlnirea personală cu Isus prin Duhul Sfânt, adică prin iubirea lui Isus ca adevărul suprem şi binele total. “Dacă mă iubeşte cineva, spune Isus, adică: dacă mă cunoaşte personal în adevărul care mă face să fiu şi în binele pe care îl fac, “Tatăl meu îl va iubi”, adică i se va descoperi, aşa cum mi s-a descoperit mie şi eu îl cunosc personal şi eu personal m-am descoperit vouă ca “adevăr şi viaţă”; “şi vom veni le el”, adică vom ajunge împreună la izvorul iubirii; “şi lăcaş la el vom face” (In 14,23), adică vom rămâne veşnic ancoraţi în adevărul suprem şi binele total.

Figura lui Isus Cristos ca “adevărul suprem şi binele total” impresionează azi pe foarte mulţi oameni, mai ales pe tineri, prin încărcătura sa umană care împarte iubire celor săraci, coerenţă celor şovăielnici, statornicie celor ancoraţi în principiile evanghelice, rezistenţă faţă de răul promovat de cei cu tendinţe dictatoriale etc. Riscul stă însă în a-l vedea pe Cristos, în a avea o întâlnire personală cu el numai din punct de vedere uman, mărginit… Ca să se depăşească această barieră umană, Cristos vrea o întâlnire personală cu omul numai pe baza adevărului învierii sale şi a binelui care izvorăşte din acest adevăr. În Isus, deşi sunt două naturi, există numai o singură Persoană, cea divină. La întâlnirea cu Persoana divină din Cristos ne duce numai învierea sa din morţi. Deci numai învierea ne poate face pe deplin părtaşi ai naturii divine.

Întâlnirea personală cu Cristos, pe baza adevărului învierii, o putem realiza conform lecturii a doua: “Uniţi cu Cristos, piatra vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţioasă înaintea lui Dumnezeu, spune sfântul Petru, şi voi deveniţi pietre vii angrenate în construirea unui edificiu spiritual, printr-o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu, prin intermediul lui Isus Cristos”. Întâlnirea pe baza adevărului învierii se verifică prin această angajare de preoţie regală, de neam sfânt, de popor pe care Dumnezeu şi l-a ales spre a construi un edificiu spiritual în care să se poată întâlni cu orice om în iubire, în care să i se ofere jertfe spirituale, în care să se proclame şi să se vestească faptele minunate ale lui Dumnezeu. Toate acestea prin Cristos înviat, deoarece însuşi Tatăl ceresc în el îşi află toată bucuria (cf. Mt 3,17) şi noi asemenea lui.

Cum putem realiza toate acestea?

Urmând pilda primilor creştini. Când s-au ivit disensiuni în sânul comunităţii şi întâlnirea personală cu cel înviat era periclitată, ei au ales, la propunerea celor doisprezece, şapte bărbaţi plini de Duhul Sfânt, cu nume bun şi plini de înţelepciune, care să slujească la distribuirea corectă a bunurilor materiale, spre salvarea edificiului spiritual. Efectul acestei alegeri, a acestei jertfe spirituale adusă spre slava lui Dumnezeu din partea credincioşilor, a făcut ca “vestea cea bună” – cuvântul lui Dumnezeu – să se răspândească, să crească numărul ucenicilor din Ierusalim şi chiar un mare număr dintre preoţii iudei să primească credinţa în învierea lui Isus.

Când întâlnirea personală cu Cristos devine “sămânţa” întâlnirilor comunitare în duh de iubire, atunci se simte bucuria întâlnirii personale cu Cristos înviat, căci: “Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele meu, voi fi şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20), fiindcă viaţa “trupului mistic” este viaţa cea nouă a învierii. Pentru aceasta spunea marele teolog rus, Vladimir Soloviov, că: “Nu avem voie să căutăm plenitudinea lui Cristos în sfera noastră personală, ci în propria lui sferă universală care este Biserica” (Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 5).

După ce ne vom mărturisi credinţa, vom prezenta darurile noastre la altar – pâinea şi vinul – dar mai ales pe noi înşine, vom înălţa către Tatăl ceresc rugăciunea noastră smerită în comuniune cu întreaga Biserică: “Dumnezeule, care, prin schimbul minunat înfăptuit la această Jertfă ne faci părtaşi de firea ta dumnezeiască, dă-ne, te rugăm, harul să fim credincioşi, prin trăirea noastră, adevărului tău pe care ni l-ai făcut cunoscut. Prin Cristos Domnul nostru”. Amin.