Predici

După ce am sărbătorit Înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la cer, ne pregătim pentru sărbătoarea coborării Duhului Sfânt, care va avea loc doar peste câteva zile. Este un timp de rugăciune şi de încredere totală în Cuvântul Mântuitorului. Comunitatea primilor creştini se îndreaptă spre această zi în care are loc evenimentul care inaugurează începutul Bisericii.

Liturgia Cuvântului ne ajută să înţelegem despre ce fel de pregătire este vorba. Lecturile de astăzi scot în evidenţă rolul pe care îl au apostolii în planul divin de mântuire al lui Dumnezeu. Prima lectură ne relatează viaţa primei comunităţi creştine imediat după Înălţarea la cer a lui Isus Cristos. Ea în acest timp de aşteptare a venirii Mângăietorului nu şi-a pierdut credinţa. Apostolii nu se întorc de pe Muntele Măslinilor fără credinţă şi speranţă ca şi cum totul s-ar fi terminat. Rugăciunea este argumentul principal că ei au crezut cele spuse lor de Domnul. Ei împreună cu Maria, Mama Bisericii, aşteaptă naşterea Bisericii, care are ca scop de a-l arăta lumii pe Cristos. Biserica, care se naşte acuma, este cea voită de Cristos, iar membrii ei sunt aleşi direct de către Dumnezeu Tatăl.

El a voit în înţelepciunea sa ca mesajul mântuirii să fie transmis de oameni aleşi de el. Cuvintele divine transmise sub formă umană nu sunt un sunet gol şi nici cuvinte abstracte, ci sunt cuvinte în acţiune, adică operează ceea ce semnifică, chiar dacă slujitorii cuvântului sunt aleşi din rândul oamenilor simpli. Apostolii au misiunea, în virtutea chemării lor, să transmită pe mai departe Cuvântul lui Dumnezeu. Însă pentru a fi capabili de a transmite acest Cuvânt, într-o formă cât mai corectă, au nevoie de Duhul Sfânt, care să-i lumineze pentru a înţelege cât mai bine misterul lui Isus Critos. Aceasta este responsabilitatea pe care şi-o asumă ucenicul chemat de Dumnezeu. El are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în împlinirea acestei misiuni atât de nobile. Însă Dumnezeu care l-a chemat îl va susţine pe mesagerul său în misiunea sa, dacă acesta răspunde în mod corespunzător chemării divine.

Apostolii au datoria de a-l face cunoscut pe Isus în toată lumea, de a arăta că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că El este Mântuitorul lumii. Acest lucru cere Isus în Evanghelia de astăzi: “Părinte, preamăreşte-l pe Fiul tău”. Isus toată viaţa sa l-a preamărit pe Tatăl prin ascultarea sa dusă până la sacrificiu. Pentru ca să-şi împlinească misiunea şi-a statornicit cortul prezenţei sale în “carnea” muritoare şi slabă şi a acceptat neputinţa şi sfârşenia. El l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu apostolilor: “Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor din lume, pe care mi i-ai dat”. Acum vedem până unde merge iubirea lui Isus faţă de noi. Coboară de la Tatăl ca noi să putem ajunge la El şi ia firea noastră pentru a arăta valoarea inestimabilă a persoanei umane nouă celor de astăzi, care desconsiderăm aşa de mult omul pe care Isus Cristos l-a răscumpărat cu un preţ aşa de mare şi pe care l-a ridicat la starea de Fiu a lui Dumnezeu, capabil să-l cunoască pe El şi să-i dea slavă. Noi cei de astăzi avem de îndeplinit aceeaşi misiune pe care au avut-o şi apostolii. Însă observăm în zilele noastre o scădere a zelului în împlinirea acestei misiuni în conformitatea cu voinţa lui Dumnezeu. Motivul principal al acestei scăderi este lipsa de credinţă care nu face altceva decât să ducă în eroare lumea, care este înclinată spre săvârşirea răului.

Astăzi însuşi Isus Cristos ne cheamă să nu ne pierdem curajul, pentru că noi ocupăm un loc special în rugăciunea lui: “Eu mă rog pentru ei“. Isus se roagă ca oamenii pe care i-a dat Dumnezeu să fie în conformitate cu voinţa lui.

Noi creştinii am primit darul credinţei şi suntem chemaţi de Dumnezeu în a o arăta lumii întregi prin exemplul vieţii. Dumnezeu este atât autorul credinţei, cât şi susţinătorul ei: “Fericit eşti tu Simon, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu cel din ceruri” (Mt 16,17); “Nimeni nu vine la mine, dacă nu este chemat de Tatăl”.

Noi trebuie să-l mărturism pe Isus Cristos unei lumi nu tocmai favorabilă lui. Cristos ne trimite: “Mergeţi, învăţaţi toate neamurile…” (Mt 28,19). Însă trebuie să ştim că această misiune nu le revine numai preoţilor, cum ar crede unii, ci întregului popor al lui Dumnezeu peregrin pe acest pământ.

Comunitatea primilor creştini a trăit astfel încât Isus într-adevăr a fost preamărit în ea: “Eu sunt preamărit în ei”. Noi cei de astăzi să luăm exemplul de viaţă al primei comunităţi. Să ne întrebăm ce i-a făcut ca ei să poată fi în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu? Cu siguranţă rugăciunea comunitară i-a unit pe toţi în credinţă şi dragoste ca un lanţ. Astfel uniţi au putut trăi viaţa de credinţă şi au fost un exemplu pentru cei din jur.

O rugăciune făcută fără farizeism şi izvorâtă din interior este rugăciunea adevărată. În rugăciune: “Nu oricine se urcă pe munte. Există o rugăciune de tip păcătos, orgolios, de exemplu ca în rugăciunea farizeului (Lc 18,9-14). Dar cine se roagă corect, ridicându-se de la lucrurile pământeşti la cele cereşti, urcă pe culmea unui zel sublim” (Sf. Ambroziu). Rugăciunea trebuie să fie continuă şi nu din interes, adică să nu ne rugăm numai atunci când avem nevoie de o binefacere: “Trebuie să ne rugăm mereu fără a ne obosi (Lc 18,1), ca văduva care ziua şi noaptea îl necăjea pe judecător” (Lc 18,3-7).

Atât Isus Cristos, cât şi apostolii au avut de înfruntat insulte din partea lumii. Nici noi nu ne putem aştepta la ceva mai bun. Lumea nu a înţeles şi nici nu va înţelege mesajul lui Cristos. Apostolii au fost primii care au înţeles cine este Isus Cristos: “Lumina se afla în lume însă lumea nu a cunoscut-o” (In 1,10); “În mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi” (In 1,26). Tot timpul a existat şi va exista o opoziţie între ucenici şi lume: “A iubi lumea înseamnă a-l ură pe Dumnezeu” (Gal 1,4).

Dacă suntem insultaţi pentru numele lui Cristos acest lucru să fie un motiv de bucurie aşa cum ne îndeamnă apostolul Petru. Trăind după îndemnul apostolului vom putea crea acea patrie după care aspiră psalmistul: “Cred că voi vedea bunătatea Domnului în patria celor vii”. Avându-l pe Domnul alături de noi nimic nu ne va putea zdrucina credinţa, iar misiunea noastră de creştini o vom putea îndeplini după cum doreşte Dumnezeu. Împlinind voia Domnului, conlucrăm la opera de mântuire a lumii şi la crearea unui ambient în comunitatea noastră unde să se trăiască încă de pe acum acea viaţă intim legată cu Dumnezeu.

Augustin Benchea

volum colectiv ITRC Ritul latin