Start > Ritul latin > Duminica a VI-a a Paștelui

Duminica a VI-a a Paștelui

20 March 2008
1,067 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a VI-a după Paște (Anul A)

În apropierea sărbătorii Rusaliilor, Liturgia Cuvântului se axează asupra promiterii Duhului Sfânt și asupra acțiunii sale salvifice în Biserică. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt, rodul învierii lui Cristos, a fost posibilă înțelegerea misterului Pascal. Fără Duhul Sfânt, ucenicii rămâneau în necredința lor, iar Vestea cea Bună nu putea trece peste granițele Palestinei. Mai mult, fără Duhul Sfânt am fi orfani pentru că El este vocea care strigă în noi “Abba!”, adică Tată! Condiția de a-L primi sunt cuvintele lui Isus de la ultima Cină: “Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele, îl voi ruga pe Tatăl și un alt Mângâietor vă va da, ca să fie cu voi totdeauna” (In 14,15-16). Prezența Duhului Sfânt în noi este și prezența lui Cristos înviat, iar rodul acestei prezențe este dragostea, bucuria și pacea care ne fac capabili să învingem greutățile zilnice și să putem suferi pentru dreptate, așa precum a suferit Cristos pentru noi. Ascultând cu credință și atenție Cuvântul lui Dumnezeu, vom beneficia și noi de roadele Duhului Sfânt asemenea primilor creștini.

Evanghelia ne prezintă discursul de adio a lui Isus de la ultima cină, unde dezvăluie ucenicilor săi plecarea sa din această lume la Tatăl. Aceștia, auzind cuvintele de rămas bun, se întristează; însă Isus îi asigură că dacă vor rămâne în iubirea sa și vor păzi poruncile sale, îl va ruga pe Tatăl ca să le trimită un alt Mângâietor, care să ia locul pe care l-a ocupat El cu prezența sa vizibilă printre ucenici. Mângâietorul este Duhul Sfânt care, în ziua Rusaliilor, coboară asupra ucenicilor rămânând mereu în ei.

Sfântul Ioan vede învierea lui Isus ca o urcare la Tatăl (In 20,17); însă această preamărire a lui Isus nu înseamnă că Domnul s-ar retrage total din mijlocul ucenicilor și că cu credincioșii ar rămâne numai Duhul Sfânt. Dimpotrivă, tocmai Duhul Sfânt va permite lui Isus să se reîntoarcă, să se reîntoarcă cu Tatăl și să rămână în acela care îl iubește (In 14,32). Pregătindu-se să plece din această lume la Tatăl, Isus promite ucenicilor săi că nu-i lăsă orfani, că nu-i părăsește pentru totdeauna, dar se întoarce la ei: “Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (In 14,18). Poate nouă celor de azi, care trăim într-o lume atât de agitată și atât de zbuciumată, ne vine greu să înțelegem această revenire a lui Isus și această prezență a sa în mijlocul nostru. Practic, este vorba despre o întoarcere permanentă o prezență reală, nouă, spirituală, adică în Duhul Sfânt, o prezență intimă, mai reală decât cea trupească de mai înainte. După cum Isus până la sosirea ceasului său era cu ucenicii săi (In 14,25), la fel și Duhul Sfânt era cu ei (In 14,17) pentru că era în Isus. Mai târziu, în acea zi, adică din momentul Rusaliilor, Isus va fi în ei (In 14,20) și Duhul Sfânt, la fel, va fi în ei (In 14,17). Duhul Sfânt este cel care îl face prezent pe Cristos în viața ucenicilor. De aceea, nu-L putem separa pe Dudul Sfânt de Cristos. Atunci se vor împlini cuvintele, spune Isus “În ziua aceea veți înțelege că eu sunt în Tatăl și voi în mine și eu în voi” (In 14,20). Cristos înviat va fi mereu prezent în Biserica sa până la sfârșitul veacurilor, dar totdeauna prin mijlocul Duhului Sfânt. Numai ucenicii și cei care cred în el pot simți și trăi această prezență. Lumea, în schimb, cufundată în materialism și întunecată de erorile timpului, nu-l poate primi pe Duhul Sfânt pentru că nici nu-l vede și nici nu-l cunoaște. Lumea și Duhul Sfânt sunt două realități care se opun și nu pot sta împreună, asemenea apei cu focul. Aici, nu trebuie să înțelegem că lumea ar fi exclusă de la mântuire. Mesajul evanghelic este universal. Insă, depinde de fiecare dacă primește sau nu acest mesaj.

În finalul evangheliei, Isus reamintește ucenicilor săi că condiția primirii Duhului Sfânt și a prezenței sale în ei este dragostea față de El și acceptarea poruncilor sale. Dragostea pe care o cere Isus nu este ceva sentimental. Dragostea înseamnă ascultarea cu credință a Cuvântului lui Dumnezeu, înseamnă dăruire totală, renunțare la sine însuși, înseamnă urmarea poruncilor sale: “Dragostea de Dumnezeu aceasta este: să-i păstrăm poruncile sale” (1 In 5,3).

Cine îl iubește pe Domnul, intră într-o comuniune mai perfectă cu voința sa, renunță la planurile sale proprii și devine tot mai asemănător cu El. Pe de altă parte, porunca cea nouă este o invitație de a ne iubi unul pe altul, așa cum și Cristos ne iubește. Cine primește și observă poruncile Domnului, trăiește dragostea față de el care include dragostea față de Tatăl și față de Duhul Sfânt, sigiliul acestei iubiri: “Dacă cineva mă iubește, îmi va păstra Cuvântul, Tatăl meu îl va iubi și noi vom veni la el și vom locui la el” (In 14,23). Sfântul Toma ne spune că păcatul care nu se iartă nici aici pe pământ și nici dincolo în ceruri este păcatul împotriva Duhului Sfânt. Acesta constă în a refuza mântuirea, a-L refuza pe Dumnezeu, a refuza acele haruri absolut necesare pentru mântuirea noastră, pentru convertirea noastră, pentru a-i da un răspuns pozitiv lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca cel care continuă să actualizeze realitățile pascale în Biserică, în fiecare comunitate și în fiecare om care i se deschide. Duhul Sfânt este cel care lucrează în inimile credincioșilor și a oamenilor de bunăvoință, pentru a-i face să crească în adevăr și dragoste. El nu ține cont de rasă și de națiune, așa precum judecau evreii despre celelalte popoare străine lor. Samaria, care era considerată din totdeauna dușmană poporului evreu și străină promisiunilor lui Dumnezeu, primește Vestea cea Bună predicată de Filip, unul din cei șapte diaconi. El este primul care, după porunca Mântuitorului, duce Evanghelia peste granițele poporului ales. Predica lui se rezumă la persoana lui Mesia, fiind ascultată cu atenție și, în același timp, însoțită de semne minunate prin care mulți se vindecau de infirmități și erau eliberați de duhul cel rău.

Primul efect al întâlnirii oamenilor cu Cuvântul predicat de Filip este bucuria; o bucurie plină de speranță care cuprinde pe toți locuitorii orașului. Bucuria lor exprimă autenticitatea credinței pentru venirea Impărăției lui Dumnezeu, iar semnele minunate arată victoria lui Cristos asupra răului și puterea Impărăției lui Dumnezeu în lume. Cei care se botezau în numele lui Cristos cel înviat și îl primeau pe Duhul Sfânt, prin impunerea mâinilor celor doi apostoli veniți de la Ierusalim (Petru și Ioan), intrau în comuniune cu Biserica mamă de la Ierusalim, sufereau și se bucurau împreună cu aceasta. Același Duh Sfânt, care îi însuflețea pe acești samariteni care ascultau pentru prima dată Vastea cea Bună, ne face și pe noi astăzi capabili să fim martorii învierii lui Cristos, ai speranței, ai bucuriei, ai păcii și ai dreptății în lume, acolo unde ne desfășurăm activitatea.

Pentru cel care crede în Cristos înviat, chiar dacă trăiește într-un mediu mai dificil, spune Sfântul Apostol Petru în a doua lectură, este mai bine să sufere pentru dreptate decât să sufere pentru că a făcut răul. El îi consideră norocoși pe cei care suferă pentru dreptate și pentru binele pe care-l fac, deoarece prin această suferință ei se aseamănă tot mai mult cu Cristos care a suferit pe nedrept pentru noi, murind pe cruce. Astfel, suferința nu mai este un chin pentru cel care-l mărturisește pe Cristos. Din contra, este un motiv în plus de a rămâne ferm în practicarea dreptății chiar și în momentele cele mai grele. Cine este convins de un lucru, trebuie să aibă curajul să-l mărturisească oricând. Cu atât mai mult noi, care avându-l pe Duhul Sfânt ca Mângâietor, trebuie să avem curajul să-l mărturisim pe Cristos înaintea oricui. Viața noastră trebuie să fie semnul unei prezențe vii care să se manifeste în alegeri și comportamente conforme cu Evanghelia.

Avem un apărător, pe Duhul Sfânt, care ne-a fost promis și pe care l-am primit în dar fiecare dintre noi în momentul când, la mir, episcopul și-a impus mâinile sale asupra noastră. El este în noi și ni-l face prezent pe Cristos în viața noastră. Peste câteva zile vom sărbători din nou Rusaliile, coborârea Duhului Sfânt. Această sărbătoare pe care o celebrăm anual este încă o dovadă că Duhul Sfânt vrea să vină și să rămână mereu în noi cu darurile sale. Este un dar gratuit fără de care viața noastră nu are sens, deoarece, Duhul Sfânt este cel care ne introduce și ne menține în adevărata comuniune cu Cristos care este Calea, Adevărul și Viața. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem fi adevărați martori ai lui Cristos. Condiția de a-l primi sunt Cuvintele lui Isus: “Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele, îl voi ruga pe Tatăl meu ca să vă trimită un alt Mângâietor care să rămână totdeauna cu voi“.

Mihai Horvat

Ritul latin