Predici

În duminica de astăzi, a patra din timpul pascal, liturghia ne pune înainte chipul blând şi mişcător al lui Isus, Bunul Păstor. De ce parabola Bunului Păstor este plasată atât de aproape de sărbătoarea învierii? Desigur, pentru a scoate în evidenţă un adevăr fundamental pentru creştinism: anume că Isus, după învierea sa din morţi, deşi vizibil a plecat dintre oameni, el va continua să rămână totuşi printre noi până la sfârşitul veacurilor, ca un bun şi blând păstor care-şi conduce turma la păşunile verzi ale mântuirii.

Este o certitudine mângâietoare pentru oameni să se ştie obiect al iubirii şi al grijii lui Dumnezeu. După ce l-a creat pe om, deşi acesta a căzut în păcat, Dumnezeu, în bunătatea sa nemărginită, s-a îngrijit ca omul să ajungă la mântuire. În acest sens antifona de la intrare subliniază că: “Pământul este plin de bunătatea Domnului”. Această bunătate transpare din grija cu care Dumnezeu a condus poporul ales în decursul istoriei mântuirii.

Vechiul Testament îl descrie pe Iahwe ca pe adevăratul păstor al lui Israel. Evreii îi numeau pe Moise şi pe David “păstori“, ca reprezentaţi ai lui Dumnezeu însuşi. Apoi, tema păstorului este foarte familiară marilor profeţi. Totuşi, în repetate rânduri, păstorii vizibili îl reprezentau atât de rău pe Adevăratul Păstor, încât deseori poporul era ca o turmă risipită.

Acestui popor risipit, Isus i se prezintă ca păstorul cel bun, ca poartă a oilor, ca poartă de mântuire care se deosebeşte de toţi ceilalţi aleşi din Vechiul Testament, pentru că are în sine toate caracteristicile pe care le-au avut toţi ceilalţi aleşi ai lui Dumnezeu.

El a venit când noi eram încă nişte oi rătăcite. Ne-a condus chemându-ne pe nume şi făcându-ne să-i recunoaştem glasul. Ne-a hrănit cu însuşi Trupul său în Sfânta Euharistie.

Pericopa evanghelică de astăzi tratează despre ocupaţia zilnică a unui popor care se îndeletnicea cu creşterea animalelor şi este centrată pe raportul dintre păstor şi turmă. Intimitatea plină de dragoste ce există între păstor şi turma sa reiese din faptul că el cheamă oile pe nume şi ele îl urmează fără ezitare. Totodată, evanghelia ne descrie modul de acţiune al păstorului în contrast cu al tâlharului. Acest contrast reiese din aceea că spre deosebire de păstor care intră pe poartă pentru a conduce turma la păşune, tâlharul intră sărind peste gard pentru a fura, pentru a distruge şi pentru a ucide.

În esenţă, discursul se axează pe conceptul de poartă: “Eu sunt poarta oilor” ne spune Isus. Poartă voind să semnifice legitimitatea celui care intră. “Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit; va putea intra şi ieşi şi va găsi păşunea”. Există aşadar numai un singur acces la turmă, şi acesta este Isus însuşi. Întrucât este poartă, este unica şi exclusiva cale care poate conduce turma la adevărata păşune.

Dar care este adevărata hrană, care este adevărata păşune la care ne conduce Isus? Este Sfânta Euharistie, este veşnica bucurie a paradisului, este veşnica primăvară.

Noul Testament nu se preocupă să ne dea amănunte cu privire la viaţa şi activitatea păstorilor, dar vrea să demonstreze cum profeţiile mesianice despre Bunul Păstor s-au realizat în Isus Cristos.

Un accent deosebit este pus în liturgia de astăzi asupra dureroasei posibilităţi de a confunda glasul Bunului Păstor cu acela al tâlharului şi al mercenarului. Dar unde putem noi fi siguri că cel care ne vorbeşte este Cristos? Unde vine el în mod deosebit în mijlocul nostru? În Biserică, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Euharistie. Aici vine el în mod deosebit în mijlocul nostru, ne pregăteşte cu hrana spirituală a cuvântului său şi ne hrăneşte cu însuşi trupul său în Sfânta Euharistie. Ne arată cu claritate calea pe care trebuie să mergem şi nu numai atât, dar ne dă şi puterea s-o facem.

Acum 2000 de ani, Isus s-a adresat contemporanilor săi, astăzi noi suntem cei chemaţi să-l ascultăm, noi cei prezenţi aici. În cuvântul pe care l-am ascultat, el ni s-a adresat nouă în acelaşi mod ca şi contemporanilor săi. Distanţa de timp trebuie anulată. Cuvintele sale au în vedere o situaţie veche de când lumea, o situaţie totdeauna actuală în istorie: omenirea este o turmă risipită, ca o turmă care este totdeauna obiect de multe neînţelegeri şi certuri. Simbolul biblic de turmă nu trebuie înţeles în sens greşit, el nu are nici o semnificaţie negativă care să-l jignească, din contra, este plin de o mare gingăşie.

Astăzi încă se mai repetă situaţia din totdeauna. Mulţi păstori falşi vin la uşa staulului şi bat, dar fiecare îşi are o învăţătură deosebită şi propune o păşune diferită, de aceea poporul este ca o turmă risipită şi dezorientată. Noi, creştinii, trebuie să discernem printre miile de glasuri care se ridică astăzi, glasul adevăratului păstor şi să-l urmăm fără ezitare. Bunul Păstor nu este numai conducătorul turmei, dar şi cel care trăieşte aceeaşi viaţă cu turma sa, este acela care trăieşte în mijlocul oilor sale. În Sfânta Împărtăşanie, el vine în inimile noastre, ne cunoaşte, ne iubeşte şi ni se dăruieşte. Iubirea sa nu este o iubire posesivă, dar o iubire care caută, care se dăruieşte total. Aceasta este caracteristica iubirii pastorale a lui Isus, Bunul Păstor.

Isus Cristos rămâne unicul Păstor al Bisericii sale, care conduce, care hrăneşte, care păzeşte turma sa. Pentru a-şi face vizibilă activitatea sa de păstor, Isus se foloseşte de oameni, de miniştri speciali, care trebuie să reproducă caracteristicile carităţii pastorale a lui Isus. Care trebuie să fie atitudinea credincioşilor faţă de reprezentanţii lui Cristos? Atitudinea unui autentic urmaş al lui Cristos faţă de reprezentanţii săi de pe pământ, trebuie să fie ca faţă de Isus însuşi: plină de iubire, de respect şi de ascultare. În episcopi şi preoţi, noi ascultăm de fapt de însuşi Cristos, care ne vorbeşte prin ei. Dacă Evanghelia ni-l prezintă pe Isus ca Bunul Păstor, ca poartă a oilor, ca poartă de mântuire, Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca Domn şi Mesia. Aceste prerogative coincid cu acelea care fac din Cristos Marele Păstor al omenirii.

După ce a explicat în lumina Sfintei Scripturi semnificaţia vieţii, morţii şi învierii lui Isus, apostolul Petru încheie discursul său din ziua de Rusalii printr-o declaraţie solemnă pe care am ascultat-o în prima lectură: “Pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit, Dumnezeu l-a făcut Domn şi CristosA. Isus devine Domn prin învierea sa şi Mesia, adică Uns, întrucât a primit din abundenţă Duhul Tatălui. Acestă predică a lui Petru a mers chiar la inima celor care-l ascultau, iar roadele n-au întârziat să se arate. Ele sunt exprimate prin întrebarea spontană izvorâtă din inima celor care-l ascultau: “Fraţilor, ce trebuie să facem?” Petru le răspunde, recomandându-le să se convertească şi să se boteze pentru a primi darul Duhului Sfânt. Acest îndemn al lui Petru îşi păstrează toată actualitatea. Deosebirea dintre auditoriul lui Petru şi noi, este aceea că ei erau nebotezaţi şi Petru, era şi firesc să le recomande botezul, care îi introducea în misterul lui Cristos, devenind copii ai lui Dumnezeu.

Întrebarea care se ridică acum este, ce trebuie să facem noi, creştinii de astăzi, care am primit deja botezul? Răspunsul este uşor de dat, însă pentru a-l pune în practică, pentru a-l transpune în viaţă, recere efort, recere angajare şi dăruire din partea noastră. Noi trebuie să colaborăm cu harul pe care l-am primit, trebuie să punem partea noastră. Convertirea nu se face într-o singură zi, deoarece cel rău nu doarme, el ne asaltează mereu . De aceea este nevoie de o luptă continuă, de o convertire continuă. Viaţa noastră trebuie să fie un mare “DA” pregătit cu mulţi de “da” de fiecare zi, la voinţa lui Dumnezeu.

Un alt îndemn pe care-l face Petru tot în prima lectură, este: “Salvaţi-vă din mijlocul acestui popor rătăcit”. Dar cum putem noi, oare, realiza acest lucru? Desigur, numai urmând glasul Bunului Păstor putem fi siguri de această salvare; ba mai mult, ne spune psalmistul: “Nu vom duce lipsă de nimic”. Bunul Păstor ne salvează conducându-ne la apele liniştite ale botezului, iar masa pe care o întinde în faţa duşmanilor este Sfânta Euharistie.

Lectura a doua subliniază şi mai bine rolul de călăuză pe care-l are Cristos, dar totodată ne pune în faţă şi o altă realitate de care cei mai mulţi fug: calea urmării lui Isus Bunul Păstor, nu trece numai prin bucurii, dar trece uneori şi prin umiliri, prin încercări şi suferinţe. A rămâne statornic în astfel de împrejurări, este semn de mare credinţă şi tărie. Exodul nostru după Bunul Păstor a început la botez şi continuă în decursul întregii noastre vieţi. Dar Isus ne ajută; el nu ne-a dat numai învăţătura şi exemplul său, lăsându-ne nouă sarcina de a le pune în practică. Acest lucru ar fi fost imposibil pentru noi. Prezenţa sa se face mereu simţită printre noi şi ne inspiră curaj şi tărie în realizarea planului de mântuire al Tatălui. Să-l urmăm cu entuziasm şi bucurie, fără a ne lăsa abătuţi de la calea cea dreaptă. Dacă vom păşi pe urmele Bunului Păstor, cu siguranţă vom ajunge la păşunea veşnică a Tatălui. Petru ne spune în finalul lecturii a doua: “Rămânând statornici, veţi fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu”.

În duminica de astăzi, atât de luminată de imaginea Bunului Păstor, noi sărbătorim şi Ziua Mondială a Vocaţiilor. Acest lucru nu este întâmplător. Biserica a fixat această zi chiar în duminica Bunului Păstor pentru a scoate şi mai bine în evidenţă strânsa legătură ce există între Isus Bunul Păstor, şi cei care-l reprezintă pe pământ ca păstori.

Astăzi, fiecare creştin este invitat să fie mai conştient de rolul său, fiecare dintre noi este invitat să se angajeze mai profund prin rugăciune şi dăruire la creşterea vocaţiilor. Să-l implorăm pe Dumnezeu să trimită mereu lucrători în secerişul său, lucrători care să se inspire din caritatea Bunului Păstor, care este mereu nouă, mereu fidelă, mereu gratuită.

Mihai Mărtinaş

volum colectiv ITRC Ritul latin