Predici

Paştele este o sărbătoare prea mare ca să se epuizeze într-o singură zi. Explozia de bucurie la vestea învierii lui Isus a fost atât de mare încât şi azi, a treia Duminică după Paşti, răsună ecoul evenimentelor acelei zile de o importanţă fundamentală pentru credinţa noastră. De fapt, cele 50 de zile care despart Paştele de Rusalii sunt o neîntreruptă celebrare a Paştelui. În fiecare duminică din această perioadă aprofundăm diferite aspecte ale acestui mister al patimii şi al bucuriei.

Eficacitatea divină a celebrării euharistice face să coboare Paştele în viaţa noastră pentru a ne întări în suportarea greutăţilor şi a ne sfinţi bucuriile, şi astfel prin patimă şi cruce să ajungem la Paştele veşnic. Numai harul lui Cristos trăit într-un raport intim cu el poate să transforme omul în interior, să-i trezească o credinţă atât de convinsă şi o iubire atât de vie încât să-l facă apostol. Pe de altă parte, scena evanghelică a ucenicilor de la Emaus va alimenta din nou bucuria noastră pentru a putea desăvârşi trecerea de la tristeţea din Săptămâna Sfântă la bucuria pascală. Această transformare extraordinară o putem observa în ucenicii de la Emaus în după-amiaza zilei învierii.

În lumina evangheliei de azi, să ne analizăm viaţa noastră şi să vedem dacă este un teren prielnic pentru sămânţa cuvântului lui Dumnezeu. Sf. Luca ne vorbeşte despre cei doi călători care, mergând discutau despre toate cele întâmplate în Ierusalim. Discuţiile lor îl aveau în centru pe Isus Cristos şi evenimentele care privesc mântuirea lor şi a tuturor oamenilor.

Şi noi pe pământ ne aflăm într-o călătorie spre viaţa de dincolo. Dar sunt preocupările noastre asemănătoare cu aceea a ucenicilor? Ori ne ocupăm de tot felul de banalităţi care ne deviază atenţia de la ceea ce este cel mai important în călătoria noastră – mântuirea. Dar iată că în timp ce vorbeau… Isus însuşi se alătură şi merge cu ei. Sunt discuţiile noastre demne de prezenţa lui Isus? Ne preocupă pe noi problemele Bisericii? Suferinţele ei sunt suferinţele noastre? Ori suntem străini de Biserică. Ori, mai rău, ne aflăm printre acuzatorii ei, printre cei care o fac să sufere.

Cei doi ucenici părăseau Ierusalimul, acel oraş în care au trăit atâta dezamăgire în ultimele zile. Ei crezuseră că Isus este Mesia. Însă, patima şi moartea sa pe cruce provocase în ei o gravă criză de credinţă. Acum, mergeau în grabă către Emaus, sperând să mai uite de durerea lor. Desigur, nu-şi pierduseră credinţa; ei nu-l negaseră pe Isus aşa cum o făcuse Petru; nu-l trădaseră aşa cum o făcuse Iuda; dar cu siguranţă credinţa lor era puternic zdruncinată.

De multe ori în viaţă, multe ni se întâmplă altfel decât ne-am imagina noi. De multe ori praful se alege din planurile noastre, pentru că omul propune, iar Dumnezeu dispune. În astfel de situaţii, mulţi se clatină în credinţă şi nu mai ţin cont de Dumnezeu. Nu cumva aceste momente de descurajare se datorează ignorării scripturilor? Nu cumva aceste dezechilibre au la bază o interpretare arbitrară a Cuvântului lui Dumnezeu fără a ţine cont de Magisteriul Bisericii? Nu este cazul să disperăm. Vedem cum Isus nu-i pedepseşte pe cei doi ucenici pentru puţina lor credinţă. Dimpotrivă, li se alătură cu multă dragoste şi le ţine o lecţie biblică pe tema: “Nu trebuia oare Cristos să pătimească toate acestea şi aşa să intre în gloria sa?” Este ca şi cum ne-ar fi spus nouă: uitaţi ce aţi primit la botez? Aţi fost însemnaţi pe frunte cu semnul crucii. Un singur lucru însă, nu trebuie să-l uităm niciodată; Isus Cristos cel înviat asistă Biserica sa al cărei membre vii suntem noi – până la sfârşitul veacurilor. Isus ne însoţeşte pe drumul spre “Emaus” -ul nostru ceresc. Chiar dacă nu recunoaştem la început din cauză că norii tristeţii şi ai descurajării ne întunecă ochii trupului, prezenţa lui Isus înviat va face să ardă inima în noi atunci când ne vorbeşte în liturgia cuvântului. Atunci vom putea exclama cu ucenicii de la Emaus: Rămâi cu noi, Doamne căci se lasă seară! Atât de bine ne-am simţit împreună cu tine. Rămâi deci cu noi ca să savurăm fericita vecinătate cu tine.

Isus cedează la insistenţele ucenicilor şi acceptă invitaţia lor. El se bucură deoarece cuvintele sale nu au căzut în pământ bătătorit, nu au căzut între spini şi pietre, ci a căzut într-un pământ bun gata să rodească. Intră şi ia cina împreună cu ei. La această cină Isus continuă să se reveleze. După ce a făcut-o prin cuvânt o face acum prin gesturi. Isus săvârşeşte acea “frângere a pâinii” ridicată la rang de sacrament la ultima cină luată cu apostolii săi în Joia Sfântă. Deşi se pare că la Emaus Isus nu a celebrat Sfânta Euharistie, gestul frângerii pâinii conţinea cu siguranţă un simbol, o prevestire a Euharistiei.

În acest moment culminant în sufletul celor doi ucenici se destramă noaptea cenuşie a descurajării, li se deschid ochii şi-l recunosc pe Isus. Din acest moment ei beneficiază din plin de harurile lui Cristos înviat. Numai atunci îl recunoaştem cu adevărat pe Isus Cristos când trăim în el, când devenim una cu el în comuniunea euharistică. Roadele nu vor întârzia să apară. Am auzit în evanghelie cum cei doi ucenici, după ce l-au recunoscut pe Isus “au plecat îndată”. Noaptea nu-i mai înspăimântează, întunericul nopţii nu-i mai împiedică să plece la drum, iar oboseala unei zile atât de frământate dispare. Apare în inimă o flacără, o siguranţă în suflet. Ei înşişi mărturisesc; “oare nu ardea inima în noi în timp ce ne vorbea…?” Acesta este efectul misterului Pascal! Această prezenţă fierbinte dătătoare de viaţă a celui înviat în inima noastră; această explozie de lumină şi dragoste care nu poate fi închisă, ci trebuie comunicată şi altora.

În prima lectură vedem cum acest mister face dintr-un Petru fricos şi trădător, un apostol plin de zel şi de curaj, un crainic al învierii. Pătruns în întreaga sa fiinţă de acest mister el declară cu un curaj uimitor bărbaţilor lui Israel că acel Isus pe care ei l-au condamnat la moarte a înviat: “Voi l-aţi răstignit prin mâinile celor fără de lege, l-aţi omorât, dar Dumnezeu l-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fap 2,23). De aici încolo, Petru ştie să citească misterioasele profeţii ale învierii; “căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei permite ca Cel Sfânt al tău să vadă putrezirea” (v. 27).

Cuvintele psalmului responsorial, în care psalmistul speră să nu rămână prizonier în văgăuna morţilor, sunt aplicate lui Isus: “Sfântul prin excelenţă, care deşi a murit, nu a văzut stricăciunea trupului”.

În lectura a doua i se dă din nou cuvântul lui Petru. Mânat de acelaşi zel, el ne explică valoarea misterului pascal şi ni-l prezintă ca motiv determinant al sfinţeniei vieţii noastre: “Ştiţi bine că nu cu lucruri pieritoare, cu aur sau cu argint am fost răscumpăraţi, ci cu sângele scump al lui Cristos, Miel nevinovat şi neprihănit” (1 Pt 1,18).

Conştiinţa că am fost răscumpăraţi din ruşinea şi robia păcatului prin meritele Fiului lui Dumnezeu este unul din argumentele cele mai puternice pentru a-l iubi pe Mântuitorul şi pentru a ne trăi viaţa în aşa fel încât să nu facem zadarnică Patima sa. Acel “sânge preţios” este pentru Petru o realitate foarte concretă: l-a văzut curgând în timpul pătimirii; i-a văzut urmele pe giulgiul găsit în mormânt; a văzut rănile Celui înviat din care a curs acest sânge mântuitor. Bucuria învierii nu l-a făcut să uite patima care a precedat-o şi fără de care Isus nu ar fi fost Cel înviat şi nici nu ar fi mântuit lumea păcătoasă. Şi tocmai prin acest sânge al său noi primim darul credinţei.

Poate ne întrebăm: de unde a învăţat Petru, simplu pescar, o doctrină atât de profundă despre Misterul Pascal? Şi el, ca şi ucenicii de la Emaus, a fost învăţat de Isus, care apărând celor unsprezece în seara Paştelui, nu numai că le-a explicat Scripturile, dar “le-a deschis mintea ca să poată să înţeleagă” (Lc 24,25).

De această luminare a minţilor avem nevoie mereu în pelerinajul nostru pe pământ, ca să nu alergăm în zadar, să-l putem recunoaşte pe Isus şi să intrăm în comuniune cu el. De aceea să-l rugăm şi noi pe Isus: rămâi cu noi Doamne, în noapte îndoielilor şi ţine-ne aprinsă steaua speranţei! Dăruieşte lumină ochilor credinţei noastre că să te putem cunoaşte şi noi în Sfânta Liturghie la frângerea pâinii! Rămâi cu noi ca să nu rătăcim şi să putem ajunge pe drumul tău la Tatăl ceresc.

Eugen Vâmpu

volum colectiv ITRC Ritul latin