Predici

Suntem încă în bucuria pascală şi textele liturgice ce le-am auzit fac ecoul acestei bucurii. Şi astăzi ne întâlnim cu Isus cel Înviat care vrea să ne dăruiască viaţa şi bucuria sa. Paştele este trecere glorioasă a lui Cristos de la moarte la viaţa strălucitoare a învierii. Este sărbătoare atât de mare încât Biserica o celebrează timp de opt zile.

La începutul Bisericii, nou botezaţii purtau haine albe în cele opt zile de după Paşti tocmai ca simbol al bucuriei, al vieţii noi în care au intrat. În mod asemănător şi astăzi Biserica ne invită să purtăm haina nevinovăţiei, a purităţii sufletului şi să trăim din plin bucuria învierii Domnului: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” – după cum s-a repetat în fiecare zi în săptămâna care a trecut.

Astăzi, la sfârşitul octavei, liturgia ni-l prezintă pe Cristos glorios, viu, care vrea să ne asocieze la viaţa şi slava sa. Lecturile par să ne concentreze atenţia supra unei singure tematici: prezenţa lui Cristos înviat în sânul Bisericii, prezenţă care recere credinţă.

Relatarea evangheliei are la bază faptul istoric şi misterios al învierii lui Cristos şi în acelaşi timp credinţa în acest fapt. Ne este foarte cunoscut episodul cu Toma, cu apariţiile lui Cristos în mijlocul apostolilor, cu mărturisirea credinţei lui Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” şi apoi răspunsul lui Cristos: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut“.

Nimeni dintre noi nu l-a văzut pe Cristos înviat cum l-au văzut contemporanii lui. Dar credinţa noastră pascală s-a născut din mărturia de netăgăduit a apostolilor, care ca şi Sfântul Toma nu au crezut decât după ce l-au văzut cu ochii lor.

Isus spune că credinţa noastră, tocmai pentru că nu are parte de experienţa sensibilă, ne dă drepturi speciale, ne face cu totul mai fericiţi şi cum afirmă Sf. Petru ne face să tresăltăm de o “bucurie inefabilă şi glorioasă”. Această credinţă ne dobândeşte mântuirea.

Euharistia reînnoieşte misterul pascal, reînnoieşte învierea lui Cristos, reînnoieşte şi învierea noastră la o viaţă nouă, la viaţa harului, viaţă ce nu se va sfârşi. De aceea euharistia este prin excelenţă sacramentul pascal.

Şi pentru a avea certitudinea că în euharistie este Cristos, noi nu avem nevoie ca Toma să vedem cu ochii noştri trupul lui Isus cel viu, să îl atingem, să auzim vocea sa. Credinţa noastră nu are nevoie de asemenea semne sensibile. Nouă ne este de ajuns să ştim că Isus a spus: “Acesta este trupul meu – Acesta este sângele meu“. Căci pâinea euharistică pe care o frângem şi potirul cu vin pe care îl bem este împărtăşirea cu trupul şi sângele Celui înviat. Aceasta este credinţa noastră.

Opera salvifică a lui Cristos nu poate să fie separată de cea a Bisericii. Acolo unde Biserica dă viaţă, Cristos este cel care dă viaţă. Când Biserica celebrează Cina euharistică, botează, iartă păcatele, când înfăptuieşte alte acţiuni sacramentale, este Cristos cel care prin mijlocul ei înfăptuieşte aceste mistere divine. Prin urmare acest fluviu supranatural de mântuire care este Biserica îşi are unicul izvor în moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos, adică în misterul pascal.

Biserica de astăzi este continuarea aceleia întemeiată de apostoli şi formată din primii creştini. Ea continuă şi astăzi să-l prezinte pe Cristos cel înviat şi să împartă bunurile sale. Dar ce este Biserica? Care este rolul ei în lumea de astăzi? Pentru mulţi Biserica nu a fost instituită decât pentru a face să înceteze din lume foamea, lipsa de ocupaţie, deosebirea dintre clasele sociale, nedreptatea. A fost creată pentru a fi mereu prima care să condamne orice violenţă, război, discriminare rasială. Trebuie să lupte pentru pace, pentru cultură, să afirme drepturile femeii. Aceste aşteptări-răspunsuri cu privire la Biserică sunt şi ele destul de legitime. Există multe motive pentru a cere toate acestea de la Biserică. Însă, pe de altă partea, ea are aceeaşi misiune cu a lui Cristos, iar Cristos a spus: “Împărăţia mea nu este din lumea aceasta“.

Dacă vrem să apelăm la ceva care să ne ajute trebuie să ne străduim să descoperim faţa misterioasă a Bisericii, să o privim la originile sale. Să ne oprim asupra comunităţii de la început şi să o vedem aşa cum o prezintă prima lectură. Care erau principalele sale preocupări?

Primii creştini nu neglijau exercitarea carităţii; cei săraci şi nevoiaşi erau asistaţi cu gingăşie maternă; îşi dădeau cu generozitate bunurile pentru ajutorarea fraţilor mai nevoiaşi. Însă creştinii erau mai zeloşi la învăţătura apostolilor. Celebrarea cuvântului ca vestire şi cateheză – pe de o parte – şi ca ascultare şi profesiune de credinţă erau acţiunile esenţiale ale Bisericii apostolice.

Un loc deosebit în prima comunitate eclezială îl ocupa frângerea pâinii, adică celebrarea euharistică. Aceasta era factorul determinant al coeziunii şi al vieţii creştine.

Un alt element important era rugăciunea comună; se adunau pentru a-l lăuda pe Dumnezeu prin psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti. Aşadar, iată revelate câteva caracteristici ale Bisericii din epoca de început a istoriei sale, din timpul fondării sale.

Astăzi Biserica nu poate fi înţeleasă decât în lumina Duhului Sfânt care o însufleţeşte, deşi în acelaşi timp este întrupată într-o societate de oameni păcătoşi şi muritori. În evanghelia de astăzi găsim şi textul clasic al instituirii sacramentului pocăinţei: “Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute“. Biserica iartă păcatele prin Duhul Sfânt şi acest dar este acordat de Cristos înviat. Iertarea păcatelor este una din caracteristicile Bisericii. Prin sacramentul pocăinţei Biserica vrea să şteargă din conştiinţa omului greutatea şi consecinţele păcatului şi să-i dea viaţa harului, să-i redea speranţa unei reînnoiri totale. Prezenţa Bisericii în lume este prezenţa vie a lui Cristos cel înviat. Biserica este locul unde Cristos lucrează prin cei care cred în el, lucrează la realizarea noii creaţii, Ierusalimul ceresc. Însă numai cu ajutorul credinţei putem să simţim această prezenţă a lui Cristos în Biserică, prezenţă dătătoare de pace: “Pacea să fie cu voi” – a spus Cristos când li s-a arătat apostolilor.

Sfântul Petru în a doua lectură îi elogiază pe creştini pentru că l-au iubit pe Cristos şi au crezut în prezenţa sa fără să-l fi văzut. Credinţa îl uneşte pe creştin cu viaţa lui Cristos. Liturgia în acest sens nu este numai o amintire, ci o participare vie la misterul lui Cristos. Această celebrare liturgică, pentru cine are credinţă este o adevărată apariţie a lui Cristos înviat în mijlocul nostru; căci adunaţi în numele său avem pacea sa, Duhul său mângâietor. Dacă noi trăim misterul învierii, Isus înviat ne dă harul pe care l-a dat ucenicilor săi atunci când le-a apărut. El trăieşte în noi şi lucrează în noi după mărimea credinţei noastre. Credinţa ne conduce la unirea intimă cu Isus din Sfânta Împărtăşanie, care ne dăruieşte Trupul şi Sângele său. Atunci când preotul ridică fragmentul de pâine, în mâinile sale cerul şi pământul se întâlnesc şi reconciliază inima omului cu aceea a lui Dumnezeu. Iar noi, asemenea Sfântului Toma, ne exprimăm credinţa noastră şi spunem: “Domnul meu şi Dumnezeul meu” – iată deci credinţa noastră.

Să înţelegem, aşadar, ce înseamnă misterul învierii lui Cristos, ce reînnoire trebuie să producă în noi, ce înseamnă Sfânta Euharistie care pulsează viaţa Bisericii şi ne face cooperatori ai planului divin. Şi dacă am înţeles mesajul pascal, care a devenit credinţa noastră, viaţa noastră, speranţa lumii, ce mai aşteptăm? Trebuie să ne deschidem sufletul ca optimismul reînnoirii zilnice să ne caracterizeze pentru că în fiecare zi Cristos e în mijlocul nostru, în fiecare zi este Paştele.

Daniel Bulai

volum colectiv ITRC Ritul latin