Start > Ritul bizantin > Postul creștinesc

Postul creștinesc

6 March 2008
1,465 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)

Începem de mâine sfântul și marele post al Paștelui. Pășim cu credință și smerenie așteptând de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre și mântuirea sufletească.

Pășim cu inimile încălzite și cugetele întărite de dulceața sfintelor cântări ale Triodului, care cu trei săptămâni mai înainte ne cheamă în taina utreniei: “ușile pocăinței deschide mie, Dătătorule de viață. Că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă”.

De aceea, pentru a ne putea apropia cu vrednicie de marele post, biserica a căutat să ne pregătească sufletește în mod deosebit.

Mai întâi, în prima duminică a Triodului, ne-a învățat cum să ne rugăm, cum să putem obține acea hrană spirituală a sufletului după care tânjește sufletul nostru.

Ne-a așezat în fața ochilor sufletești parabola vameșului și a fariseului – cei doi oameni reprezentativi pentru noi -, care, îndemnați să se roage și să comunice cu Dumnezeu, vin în templul Său ca să-L cinstească, să-L onoreze cu ființa lor, să se dăruiască și să se contopească în rugăciune cu Dumnezeu. Am văzut ținuta mândră a fariseului, cunoscător al legii și împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu date prin Moise. Sigur de sine, stăpân pe viață și pe sufletul său, sfidând pe toți, pe oameni și chiar pe Dumnezeu, în loc de rugăciune de iertare, el se laudă. Am văzut smerenia vameșului îndurerat, îngenuncheat în colțul templului, i-am simțit bătaia din piept și am simțit cu toții lacrimile sale fierbinți, care ne-au înduioșat. Am cules de pe buzele lui arse de păcat cuvintele rugii sale fierbinți ce implorau iertare și împăcarea liniștită cu creatorul.

El nu se lăuda cu nimic, nu se mândrea cu nimic, ci se umilea, plângea și se ruga cu lacrimi de căință lui Dumnezeu să aibă milă, zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Iar cuvintele picurate din gura Mântuitorului Hristos la sfârșitul parabolei, se înscriu ca un “adevăr divin” lăsat nouă, tuturor credincioșilor, că zice: “Cel ce se înalță se va smeri și cel ce se smerește se va înălța”.

Parabola, pe lângă faptul că anunță o nouă relație și dă o nouă valoare rugăciunii făcute cu smerenie, ridică virtutea umilinței pe treptele cele mai înalte ale spiritualității.

Icoana “fiului risipitor”, care se întoarce acasă la tatăl său, procesul sufletesc adânc petrecut în cugetul său, mustrarea de conștiință și hotărârea de a se întoarce acasă, toate acestea care merg până la acceptarea pierderii dreptului de a se mai numi “fiu al tatălui său” și “moștenitor al dragostei sale”, ne-au lăsat și nouă, în ființa noastră, amărăciunea unor clipe petrecute în viață dincolo de voia lui Dumnezeu. În cuvintele: “Tată, am greșit” se cuprinde întreaga istorie a dorului de mântuire, întreaga frământare a veacurilor, toate luptele purtate pentru propășirea credinței creștine și imaginea măreață a tuturor credincioșilor dornici de mântuire, ce-și ridică, de veacuri, brațele spre ceruri implorând de la Dumnezeu iertarea și mântuirea, zicând: “Tată, am greșit”.

În același timp, alergarea tatălui înaintea fiului ce se întoarce acasă, îmbrățișarea lor, hainele noi, inelul așezat din nou pe deget – semnul cinstei și al puterii, sacrificarea vițelului celui mai bun, bucuria generală din întregul cămin, toate acestea aureolează fericit cu nimbul iubirii de părinte legea firească a omenirii. Ele ne duc cu gândul la mărturisirea făcută de Mântuitorul când spune “că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”.

Cuprinsul Sf. Evanghelii ce s-a citit în biserică duminica trecută ne arată cum va fi judecata cea înfricoșătoare de apoi, sfaturile milei creștine care trebuie să împodobească sufletul fiecărui creștin. De o măreție fără seamăn, această icoană a judecății celei înfricoșate cere din partea credincioșilor ca valorile morale și ale iubirii creștine să fie împlinite în mod dezinteresat, împlinirea poruncilor ce izvorăsc din dragostea pentru aproapele, mila, ajutorul, înțelegerea, jertfa.

Duminica de astăzi, dinaintea sfântului și marelui post, a izgonirii lui Adam din rai, ne dă imaginea îndurerată a clipei când prima pereche de oameni – Adam și Eva – părăsesc paradisul, cea mai tristă zi din istoria omenirii, după credința noastră creștină.

Această pedeapsă dată pentru călcarea poruncii divine, însoțită de blestemul dat de Dumnezeu primilor oameni, cu urmările lui: munca în sudoarea frunții pentru câștigarea existenței, nașterea de prunci în dureri, blestemul ca pământul să nu mai dea roade ca până atunci, și moartea, toate sunt lăsate posterității sub denumirea păcatului originar (strămoșesc). În același timp s-a hotărât și posibilitatea mântuirii prin făgăduința “că urmașul femeii va zdrobi capul șarpelui”.

Pentru realizarea operei împăcării cu Dumnezeu, pentru reinstaurarea omului în starea cea dintâi, s-a desfășurat întreaga iconomie a mântuirii, care s-a desăvârșit prin întruparea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, prin jertfa sa pe cruce și Învierea sa. La temelia acestei opere este iertarea, ca una din condițiile mântuirii.

De aceea, azi, sfânta noastră Biserică, dându-ne un fragment din predica Mântuitorului, ținută pe munte, ne arată care sunt cele mai bune metode de a căpăta iertarea păcatelor noastre, cele mai bune arme de a câștiga cerul. Iertare, post și milostenie – iată o treime din fapte bune, cu ajutorul cărora putem străbate această vreme sfântă făcând adevărata pocăință. Este o strânsă legătură între aceste trei fapte bune căci “în zadar postește cel ce urăște pe fratele său. În zadar postește cel ce nu-și deschide inima spre fratele său în lipsuri și suferință. Cel ce le unește pe aceste trei și le împlinește, face adevărata pocăință”.

După ce ne-a arătat cum să ne rugăm și ne-a dat rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea domnească (Mat. 6, 10-13), a accentuat problema iertării aproapelui drept condiție a iertării noastre, căci cine este fără de păcat? În acest raport Mântuitorul ne arată că iertarea și mântuirea nu pot veni decât prin aproapele nostru, viața noastră viitoare depinde nu atât de noi, cât de aproapele nostru, căruia trebuie să-i iertăm ceea ce ne-a greșit. Și ce frumos lucru este ca să te poți cunoaște pe tine însuți și să cunoști și pe alții! A ierta în sensul creștin nu înseamnă a ierta numai greșelile mici, nici a ierta astăzi și mâine nu.

Măsura iertării o arată Mântuitorul în răspunsul pe care îl dă Sfântului Apostol Petru: “ci de 70 de ori câte 7″, adică ori de câte ori ar fi greșit cineva, suntem datori să iertăm fără a hotărî numărul greșelilor (Mat. 18, 21-22).

Jertfa Domnului Isus, pe lângă că este expresia cea mai desăvârșită a iubirii divine față de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea este și un act de răscumpărare, inclusiv de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu, “prin sângele Lui și iertarea păcatelor” (Efes 1, 7).

Iertarea poate fi considerată aici ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea cu atât mai mult îmbracă haina desăvârșirii, cu cât are mai mult preț de jertfă.

Jertfa de pe Golgota a fost și este cel mai mare act de iertare, care își profilează luminile dincolo de veacuri și e în stare să trezească la viață întru Hristos toate conștiințele căzute în derută.

Deci viața noastră capătă un caracter social. Ea merge până la sacrificiu și se încadrează în opera de slujire a oamenilor.

Dar iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiționată, între altele, de iertarea din partea noastră a greșelilor aproapelui nostru. Căci așa ne învață Isus în rugăciunea Tatăl nostru: “Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mat. 6, 12).

Iată deci, că iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocității.

“Iertând altora, vouă înșivă dați iertare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Iertarea în creștinism primește pentru prima dată acest caracter condiționat.

Cât de minunată poate fi imaginea acelui moment, când, ascultând de glasul Sfintei Evanghelii, vom merge spre fratele nostru “om” cu mâna întinsă, cu surâsul pe buze și cu inima plină de dragoste! Și să știm că în persoana aproapelui nostru găsim pe Hristos! El este cel ce ne va primi și ne va mângâia, cel ce ne va învăța ce să facem atunci când cineva dintre oamenii noștri ne va face să suferim. Ne va învăța să ascultăm sfaturile acestea care ne vor face să câștigăm împărăția cerurilor: totdeauna aceleași, totdeauna sfinte, totdeauna mărețe – să faci, să rabzi și să iubești.

În continuare, Sf. Evanghelie de azi, la începutul postului celui mare, ne arată conținutul și sensul adevăratului post, pentru ca, bine și corect înțelegându-l, să-l putem săvârși spre folosul nostru sufletesc și trupesc.

În timpul postului, fariseii și cărturarii, pentru a avea laudă de la oameni, ei își smoleau fețele, umblau nespălați, cu părul nepieptănat și triști, ca și cum erau gata să cadă de foame și de priveghere. Erau admirați de masele necunoscătoare și prin aceasta comiteau cea mai gravă încălcare a respectului față de porunca de a posti. De aceea, Mântuitorul, căutând să arate încă o dată puritatea și frumusețea postului, în cuvintele Sf. Evanghelii de azi zice: “Când postiți nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă, își vor lua plata lor”. Și adresându-se ucenicilor, și prin ei și nouă, zice: “Tu, însă, când postești, unge capul tău și fața ta spală. Ca să nu te arați oamenilor că postești, ci Tatălui tău, care vede toate în ascuns și-ți va răsplăti ție” (Mat. 6, 16-17). Prin urmare, prin aceste cuvinte ale Domnului Isus, reiese că valoarea cade pe aspectul spiritual (duhovnicesc) al postului, adică întărirea puterilor sufletești asupra poftelor trupești.

Dacă nu avem în vedere, în practicarea postului, aspectul lui spiritual, atunci partea lui materială nu poate avea decât valoarea unui regim alimentar, pe care ni-l recomandă medicina, dar este lipsit de valoarea lui religios-morală. Adevăratul post este la fel cu rugăciunea, prin ferirea de mândrie, cu multă mulțumire sufletească și cu încredere puternică în ajutorul lui Dumnezeu. În afară de aceasta, prin post omul își înfrânează mai ușor poftele trupești; este un act de voință, care arată dominația asupra instinctului de hrană și asupra poftei și plăcerilor legate de acest instinct; este expresia pocăinței pentru păcate; este o jertfă bine primită la Dumnezeu; este un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu (Învățătura de credință ortodoxă, București, 1952, întrebarea 293).

Deci, postul este o jertfă, o înfrânare a ta proprie, o biruință asupra omenescului trecător. El trebuie desăvârșit în taina vieții și a sufletului, este un act de intimitate spirituală, o bucurie. Și dacă postul și rugăciunea noastră sunt întărite de o jertfire a firii noastre, să ascultăm glasul divin ce spune: “milă vroiesc și nu jertfă”, dorind să ne arate că dragostea pentru aproapele întrece orice act de cult, act formal, și prin urmările ei se adresează direct lui Dumnezeu.

În felul acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea, ne vom curăți sufletele și trupurile de toată patima și întinăciunea, ne vom înălța duhovnicește la Dumnezeu și vom ajunge să ne facem vrednici de lumina învierii lui Hristos.

În încheierea Sfintei Evanghelii, Mântuitorul trece de la înfrânarea de la simțurile trupești la înfrânarea de la pofta pentru bunurile lumești, în sensul că omul credincios să nu fie preocupat numai de strângerea averilor materiale și să le considere ca singurul scop al vieții. Nu condamnă acestea, ci biciuiește abuzul, specula, hoția, nedreptatea. Prin cuvintele: “Nu vă adunați vouă comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică, hoții le sapă și le fură, ci vă adunați vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă, nici nu le fură”. Acesta trebuie să fie scopul în sine, comoara spirituală a creștinului, și în același timp, comoara spirituală a unei comunități sau a unui popor. Dacă vom recunoaște că acesta este scopul suprem al frământărilor și al luptelor de o viață – formarea caracterului, înzestrarea ființei tale cu această comoară de virtute care te face să te cunoști mai întâi pe tine și de a-ți curăți ființa de interese minore și egoiste, și dacă vom recunoaște că “mai presus de toate este fericirea, pacea și mântuirea”, atunci fiecare și-a făcut datoria. Căci peste aceste realizări cad cuvintele Mântuitorului din Sf. Evanghelie de astăzi: “Unde este comoara voastră acolo este și inima voastră”. Prin aceste cuvinte Mântuitorul urcă inima omenească în cer și coboară cerul în inima noastră. Comoara noastră să fie ușoară ca să poată urca și prețioasă să poată fi primită de Dumnezeu.

Iată că acum, la începutul Sfântului și marelui post al Paștelui, Biserica ne arată încă o dată ce să facem ca să ne mântuim, ce să facem să putem ridica firea noastră la echilibrul pierdut de primii oameni – la izgonirea lui Adam din rai; ce să facem ca să putem privi cu liniște, demnitate și vrednicie lumina și bucuria învierii; ce să facem cu viața, cu inima, cu comorile pe care, firește, le strângem într-o viață; ce să facem să ne mântuim.

De aceea, pentru a ne apropia cu credință, cu nădejde, cu demnitate de lumina învierii și a mântuirii, să ridicăm privirea spre ceruri – sus, cât mai sus -, și să avem pururi în față cuvintele sfinte: “unde este comoara voastră, acolo este și viața voastră”. Amin.

Ritul bizantin