Dumnezeu, mai întâi

“Doamne, prietenul tău este bolnav”. Şi el nu se mişcă. Mai zăboveşte încă două zile. Şi vorbeşte ciudat. Când se hotărăşte să meargă, Lazăr este de acum mort. Când ajunge în faţa mormântului, cadavrul, după expresia realistă a Martei, “deja miroase, pentru că este mort de patru zile”. Este posibil ca Dumnezeu să fie mereu departe când l-am dori prezent? Cum vine totdeauna cu întârziere la aşteptările noastre? De ce calendarele sale nu sunt acordate niciodată cu trebuinţele noastre, şi intervenţiile sale sunt diferite de urgenţele noastre?

“Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit…” Marta, cu toată familiaritatea pe care o adoptă din cauza prieteniei, este prea gentilă. Cineva ar fi zis, ba chiar ar fi strigat, cu brutalitate: Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar fi trebuit să permită atâta durere! Sau: Cum mai este posibil să crezi după ce ai asistat la o tragedie atât de atroce ca aceasta, fără ca Dumnezeu să mişte un deget?…

În momentul suferinţei absurde, în faţa realităţii tulburătoare a morţii, în faţa experienţei scandaloase a răului Dumnezeu este, în ochii noştri, ineficient, vinovat de “omiterea ajutorului”. El nu se justifică, nici nu ne mustră pentru ieşirile noastre, protestele, chiar şi cele mai violente. Se limitează să repete: Dacă crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu. Dar nu stabileşte un termen, nu precizează modul. A crede” este în prezent, în timp ce “a vedea” priveşte viitorul. Între aceste două verbe, unul la prezent şi celălalt la viitor, este speranţa creştină. Necazul este că noi avem tendinţa de a schimba timpurile verbelor (ceva ca: “dacă vezi slava lui Dumnezeu, chiar ai crede…”) Pretindem, mai întâi, să vedem, să controlăm, să constatăm, acum, în prezent, şi apoi, cine ştie, poate, “vom crede” în slava lui Dumnezeu. Îl supunem pe Dumnezeu la permanente examene de bunătate, protecţie, fineţe a auzului, grijă, promptitudinea intervenţiei, înainte de a-i da slavă, de a-l recunoaşte demn de credinţa noastră.

Dacă credinţa vine după aceea (după dovezile stabilite de noi, după calculele noastre, după măsurile noastre şi controalele minuţioase), nu se mai poate vorbi de credinţă, şi nici măcar de speranţă. Adevărata speranţă nu se naşte când Isus ar fi ajuns la timp, dacă ar fi venit imediat, ci atunci când de acum este prea târziu, “nu mai este nici o speranţă”… Dacă crezi, vei vedea… Surpriza, imprevizibilul, de-a dreptul imposibilul, sunt dăruite exclusiv credinţei. Şi, în mijloc, între aceste două verbe, este adesea o aşteptare interminabilă, o absenţă inexplicabilă, o îndepărtare sfâşietoare. Sunt calcule care nu ne convin, goluri înspăimântătoare, pierderi în serie, răni care ne fac să urlăm.

Dumnezeu nu ne cere credinţa ca o răsplată datorată minunii, preţul de plătit pentru acţiunile sale, dar ca o condiţie necesară pentru ca El să poată acţiona ca Dumnezeu. Noi am vrea să-l vedem mai întâi comportându-se ca Dumnezeu – după schemele noastre – şi apoi să-i acordăm încredere. El, în schimb, vrea ca să merite încrederea noastră când ne înşeală, ne face să aşteptăm dincolo de limitele raţionale, refuză întâlnirile noastre. În mod paradoxal: Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeu pentru noi, mai înainte. Slava sa trebuie proclamată în obscuritate, nu după ce a fost risipit întunericul. Puterea sa trebuie să fie admisă în dezastrul cel mai arzător, nu în momentul triumfului.

Mai întâi (în singurătate, în părăsire, în durere, în amărăciunea cea mai dezgustătoare, în lipsa oricărui confort) credem în iubirea sa, şi apoi vom vedea manifestarea sa. Cristos nu este învierea şi viaţa după ce a deschis mormântul lui Lazăr.

Lazăr a ieşit din mormânt pentru că cineva, mai întâi, a îndrăznit să proclame: Eu cred. Nu are importanţă că mortul este “de patru zile”. Ceea ce contează este ca credinţa mea să fie “de astăzi”. Esenţial este ca parfumul credinţei mele să fie mai puternic decât toate mirosurile urâte care sufocă aerul. Când avem curajul să şoptim, chiar cu ochii copleşiţi de lacrimi şi gura uscată după atâta strigat, “eu cred”, în locul obişnuitului “stai să vedem…”?

“Eu sunt cel care plânge”

“Eu sunt învierea şi viaţa”. Dar mai putem adăuga: “Eu sunt cel care nu se ruşinează să plângă”. Într-adevăr, la mormântul prietenului, Isus “a fost mişcat profund, s-a tulburat” (să mai spunem: a rămas răscolit), şi “a izbucnit în plâns”. Între cele două fraze, “eu sunt învierea şi viaţa”, şi “Isus a izbucnit în plâns”, nu este de fapt incompatibilitate. Dimpotrivă, cele două expresii sunt legate între ele. Credinţa fără lacrimi poate să apară de-a dreptul inumană. La mijloc, între cele două fraze, se întinde teritoriul complex al condiţiei noastre umane.

Văduvei din Naim care însoţeşte sicriul fiului ei, Isus îi cere: “Nu plânge”. Aici, în schimb, plânge şi el. Ca Maria, ca prietenii. Chiar dacă este învierea şi viaţa, chiar dacă peste puţin timp va smulge morţii prada sa. Isus ne asigură “cine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci”, dar nu ne împiedică să plângem. În ultima zi Dumnezeu va şterge lacrimile noastre. Aici pe pământ, totuşi, plânsul este necesar. Să fecundeze terenul speranţei.

A crede în înviere înseamnă a iubi viaţa

Duminica trecută, în episodul vindecării orbului din naştere, am asistat la un schimb de interogatorii, procese, întrebări, chiar excomunicarea, din cauza acelei minuni. În evanghelia de astăzi, după ce Isus l-a rechemat la viaţă pe Lazăr, este această notă descumpănitoare: capii Iudeilor “…din acea zi au hotărât să-l ucidă” (Io 11, 53). Unul care îndrăzneşte să învingă acea frontieră socotită de netrecut, care se hazardează să frângă bariera morţii, este socotit periculos, subversiv. Capii Iudeilor nu pot tolera ca Isus să împingă până la acest punct graniţele dintre viaţă şi moarte.

Incredibil, învierea lui Lazăr semnează condamnarea la moarte a lui Isus (şi, natural, constituie şi vestirea învierii sale).

Forţele răului sunt capabile numai să ucidă, să ia viaţa sau s-o chinuiască (cum este cazul orbului din naştere), şi avertizează cu ameninţări pe cel care este purtătorul unui mesaj şi al unei puteri de viaţă. Isus devine insuportabil, pentru o anumită mentalitate, pentru că iubeşte viaţa, binecuvântează viaţa, simte moartea ca pe ceva absurd, o insultă, un lucru intolerabil, nelegitim (“nelegitimitatea anticreaţiei”, cum spune E. Balducci), şi înţelege şi împărtăşeşte repugnanţa noastră faţă de moarte.

El nu predică acceptarea morţii, ci ne învaţă să iubim viaţa. Isus, pentru a ne face să înţelegem frumuseţea cerului, nu are nevoie, ca unii oameni religioşi, să dispreţuiască pământul. Dimpotrivă valorizează pământul, îi conferă plinătate. Când Marta spune “ştiu că va învia”, îi răspunde “Eu sunt viaţa”. Isus trezeşte gustul de a trăi, de a trăi o abundenţă, o intensitate şi o profunditate nebănuite. El însuşi se bucură de căldura prieteniei, îi place să stea cu copiii, împărtăşeşte bucuriile simple ale tuturor, îi place parfumul, se arată foarte uman, are simţul banchetului. Pentru aceasta, când proclamă “Eu sunt viaţa” ne face să înţelegem că pentru a sta cu El trebuie să ştim să gustăm viaţa în toată plinătatea ei.

Credinţa în înviere (“Eu sunt învierea”) nu este de acord – cum socotesc unii gropari ai bucuriei pascale – cu instinctul morţii, ci cu iubirea de viaţă, cu dorinţa de a trăi.

Aceeaşi mângâiere, dacă nu vrea să se reducă la un cuvânt ipocrit, trebuie să fie comunicare de viaţă. “A mângâia înseamnă a dărui viaţă celui întristat, a se îndrepta spre cel ce plânge, şi a-l lăsa să participe, a-l face părtaş la viaţa mea şi a-l face atent la ceea ce susţine viaţa celui care mângâie” (H. Weder). Eu mângâi pe cineva care plânge, care poartă doliu, numai dacă îi comunic căldura, bogăţia, elanul şi tandreţea vieţii mele. Când întâlnesc pe cineva care este trist sau disperat, îl mângâi numai dacă îi permit ca viaţa sa, rănită, stinsă, sfărâmată, diminuată, să se sprijine pe aceeaşi încredere care susţine şi viaţa mea.

Un nou motor pentru a lăsa moartea în spate

Trece Isus şi strigă şi la mine, ca şi lui Lazăr: “Vino afară din mormânt”. Viaţa în sens biologic este numai un suport a ceea ce constituie viaţa. Eu pot să spun că trăiesc numai dacă mă trezesc, dacă experimentez că sunt iubit, dacă sunt capabil să iubesc, dacă devin solidar cu mizeriile şi exigenţele oamenilor, dacă ies din groapa confortabilă a egoismului, dacă particip la marile aspiraţii ale lumii, dacă nu accept să trăiesc mărginit, dacă sunt creativ. Avem impresia că unii indivizi încep să “să se restrângă”, să se chircească, încă înainte de a muri, ca şi cum s-ar adapta cu anticipaţie cu măsurile sicriului…

“Lazăre, vino afară…” Ieşi din somn, din inerţie, din pasivitate, din apăsare, din minciună, din imitaţie. Încetează de a mai muri. Este ora de a trăi, de a participa la viaţa celui Înviat. Peste atâtea existenţe uscate, peste comunităţile stinse, amorfe, este necesar să vină “suflul” (ca în celebra viziune a lui Ezechiel), care să le îmbrace, să le scuture, să le trezescă, să le pună pe picioare. Sfântul Paul (în pasajul fundamental al scrisorii către creştinii din Roma) ne aminteşte că Duhul Sfânt este maestrul învierilor noastre posibile.

Duhul coboară în profunzimile noastre. Locuieşte în noi. Duhul ne face să trăim. Creştinului nu-i este permis să vegeteze. Este vorba de a ne “lăsa să trăim” sub impulsul puternic al Duhului. Viaţa noastră nu mai este stăpânirea “trupului”, ci a Duhului. Duhul călăuzeşte viaţa noastră punând stăpânire pe inimi. Atunci viaţa noastră devine o personalitate spirituală, fără a înceta pentru aceasta de a fi pe deplin umană. Chiar şi trupurile noastre nu mai sunt pentru moarte, ci pentru glorie. Renunţând la faptele păcatului şi deci ale morţii (egoism, lăcomie, violenţă, sclavia simţurilor, dezordini), şi dedicându-ne faptelor vieţii, noi experimentăm deja de pe acum realitatea învierii.

După imaginea propusă de A. Maillot, trebuie să ne decidem să dăm la fier vechi carcasa veche uzată de păcat care are ca motor “trupul”, şi să ne luăm un alt “motor”, pe Duhul Sfânt, care să călăuzească persoana noastră spre viaţă, dreptate, libertate, pace. Atunci chiar şi “trupul nostru muritor” este animat de “suflul” de viaţă, participă la viaţă, pentru că Duhul nu poate condamna la nimicire ceea ce constituie locuinţa sa. “Ceea ce acum este într-adevăr viaţă, va fi viaţa în veşnicie” (A. Seve). În sfârşit, datorită Duhului, avem posibilitatea nemaiauzită de a lăsa moartea la spate… Atunci, vrem să începem să ridicăm vreuna din pietrele care împiedică viaţa?