Cu toţii am experimentat la moment dat în viaţă starea de sete: după o călătorie extenuantă pe arşiţa verii, după un efort susţinut, după o alimentaţi mai uscată etc. Nimic nu se putea compara în acele momente cu valorea unui strop de apă. Povesteau câţiva tineri care au urcat Munţii Piatra Craiului: “Am luat cu noi doar un bidon cu apă. Nu ne imaginam cât de extenuant ar putea fi traseul, aşa că apa nu ne-a ajuns decât pentru o bucată scurtă din drum. Nu era nicio posibilitate să mai găsim apă pe traseu. Simţeam că ne topim. Eram albi ca varul. Din când în când mai urca câte un străin. Ca nişte copii ceream câte o picătură de apă. Ne era ruşine de noi înşine, dar nu mai puteam. La rândul lor ceilalţi nu ne dădeam prea mult, căci le era frică să nu păţească asemenea nouă. Credeam ca vom sfârşi printre crestele munţilor. La un moment dat am găsit câteva picături de apă într-o conservă aruncată după o piatră.. De acolo am sorbit precum câinii, dar a fost «providenţial». Altfel, nu ştiu dacă mai apucam să ajungem la cabană”. Din punct de vedere medical se spune că omul poate trăi mai mult timp fără hrană decât fără apă. Înţelegem valoarea unei picături de apă abia atunci când îi simţim lipsa. Când ne lipseşte apa suntem în stare să recurgem şi la gesturi disperate aşa cum au făcut evreii, în prima lectură, în pustiu, la Meriba: au cârtit împotriva lui Dumnezeu. În Evanghelie, Isus însuşi, însetat, se aşază lângă o fântână aşteptând să vină cineva să scoată apă. Nici internetul, nici televizorul, nici sportul, nici munca, nimic nu poate suprima setea. Apa înseamnă viaţă. Viaţa fără apă înseamnă moarte.

Răsfoind paginile Evangheliei după sfântul Ioan, observăm că această temă a apei este frecventă. În primul capitol vorbeşte despre botezul cu apă al lui Ioan şi botezul cu apă şi Duh al lui Isus; în capitolul doi vorbeşte despre apa transformată în vin la nunta din Cana; în capitolul trei Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre noua naştere din apă şi Duh; în capitolul patru, din care am proclamat astăzi la sfânta Evanghelie, Isus vorbeşte cu samariteana despre sete şi apă; în capitolul cinci relatează vindecarea paraliticului care aştepta ca apa să se mişte în piscina de Lângă Poarta Oilor din Ierusalim; după ce în capitolul şase Isus însuşi umblă pe apă, în capitolul şapte găsim discursul lui Isus despre apa cea vie: “Dacă îi est sete cuiva să vină la mine şi să bea” (In 7,37). În capitolul 19, când descrie moartea lui Isus pe cruce, sfântul Ioan ţine să sublinieze între ultimele cuvinte ale Mântuitorului expresia “Mi-e sete!” (In 19,28). Devine astfel limpede că pentru evanghelistul Ioan apa, mai mult decât un element indisolubil vieţii, reprezintă imaginea vieţii noi pe care o aduce Isus. În faţa femeii samaritene îşi mărturiseşte setea, dar nu bea; la fel pe cruce. E un semn că setea sa era simbolică şi avea de a face cu misiunea sa: setea de a realiza voinţa Tatălui (In 4,34). Această sete îi va marca viaţa şi o va avea până la moarte. În ceasul morţii strigă de pe cruce. “Mi-e sete” (In 19,28), şi astfel a putut spune apoi “Totul s-a împlinit” (In 19,30). Setea sa reprezintă iubirea pe care este dispus să o ofere oricând şi fără măsură pentru ca omul să nu mai înseteze niciodată. În capela Surorilor Carităţii de la Şerbăneşti (Bacău), undeva sub crucea care umple peretele central, este gravat: “Mi-e sete”. Această sete a lui Isus alimentează dăruirea zilnică şi într-un ritm intens de muncă şi rugăciune a surorilor din această comunitate, care, păşind pe urmele Maicii Tereza de Calcutta, se îngrijesc de cei din urmă ai societăţii. Nimic nu oferă mai mult curaj şi poftă de viaţă decât conştiinţa că există cineva căruia îi este sete să te iubească.

Pentru a înţelege mai bine conţinutul acestui fragment din Evanghelia după sfântul Ioan, vă propun să ne prindem de braţul femeii samaritene şi să descoperim împreună cu ea semnificaţia acestei întâlniri cu Isus. Mai întâi, întâlnirea femeii samaritene cu Isus pare să fie pur întâmplătoare. În realitate, această întâlnire a fost gândită, dorită şi aşteptată dintotdeauna de către Dumnezeu. Iniţiativa de a o întâlni aparţine lui Isus. Nu este omul însetat care merge în căutarea lui Dumnezeu “izvorul vieţii”, ci lui Dumnezeu însuşi îi este sete de om şi cere să fie recunoscut şi primit. Nu este setea care caută izvorul, ci izvorul care caută setea pentru a o potoli în abundenţă. Au ajuns la această concluzie oameni mari ai lumii creştine. Între primii se numără sfântul Augustin, cu celebra sa mărturisire: Târziu te-am iubit. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Ai chemat, ai strigat şi mi-ai deschis urechile. Ai luminat, ai strălucit şi orbirea mea ai alungat-o. Ţi-ai împrăştiat mireasma, iar acum suspin după tine. Ne amintim, de asemenea, de André Frossard, marele prieten al papei Ioan Paul al II-lea. A trecut de atâtea ori pe lângă “fântâna cu apă vie”, paşii săi au traversat de nenumărate ori piaţeta din faţa catedralei Notre Dame. Viaţa era înăuntru, dar el o căuta în altă parte. Când şi-a făcut curaj şi a intrat a realizat descoperirea vieţii sale: ani în şir căutase lumina în întuneric, iar acolo, înăuntru, era izvorul luminii care îl aştepta de atâta timp. Când valurile disperării lovesc din plin, când Dumnezeu pare absent, când nimeni şi nimic nu-ţi potoleşte setea de fericire, dreptate, pace, aminteşte-ţi de această femeie samariteană, apuc-o de mână, căci şi în în viaţa ta există o fântână şi Învăţătorul te aşteaptă aşezat lângă ea. Fii gata: el te poate aştepta în orice loc, în orice amiază a vieţii tale.

În al doilea rând, samariteana merge la fântână cu ulciorul gol…. Apa este simbolul vieţii. Viaţa ei este goală şi fără sens. Şi ei îi este sete, o sete tulburată pe care credea că o va potoli oferind o iubire disperată. Dar această sete nu i-a fost potolită nici de cei şase bărbaţi pe care i-a avut. Asemenea ei, căutăm adesea să ne potolim setea din fântâni care provoacă setea. Avem cu toţi sete după fericire, după împlinire pe toate planurile. Setea noastră însă nu va putea fi potolită fără Dumnezeu. Când crezi că ai pus deja toate la punct, când crezi că ai siguranţa zilei de mâine, a viitorului şi a familiei, tocmai atunci apare neprevăzutul şi odată cu el noianul de nefericire. Unde-i fericirea după care alergasei până atunci, pe care erai sigur că ai pus mâna, pentru care ai investit totul? S-a năruit într-o clipă! Chiar dacă neprevăzutul va continua să apără, atunci când îţi potoleşti setea din fântâna sfântă, din sângele Mielului, a lui Cristos Dumnezeu, neprevăzutul nu te mai tulbură, nu te mai distruge, nu mai provoacă răni. De ce mari actori şi sportivi, de ce atâtea vedete ale micilor ecrane sfârşesc prin consumul unor doze mari de stupefiante, prin sinucidere? De ce marele ciclist Marco Pantani, a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Rimini, la 14 februarie 2004? Ce-i lipsea? Avea simpatia mulţimilor, bani… şi totuşi a preferat să moară? De ce atâţia sportivi, plini de bani… se droghează? Cu toate acestea, de ce persoane, asemenea surorilor Maicii Tereza de Calcutta, asemenea atâtor taţi şi mame creştine, cărora le lipsesc atâtea în viaţă, au mereu o faţă senină, poftă de viaţă? De ce? Pentru că ei îşi potolesc setea de fericire din Dumnezeu, iar acesta este ca un izvor viu, care taie setea, care satură. Ei ştiu că la sfârşitul suferinţei nu e durea ci bucuria, ei ştiu că la sfârşitul vieţii nu e moartea, ci învierea.

În al treilea rând, această femeie lasă ulciorul… şi merge să povestească altora despre întâlnirea ei cu Isus. Ce mai contează un ulcior? După ce a descoperit apa vie nu o mai interesează apa de la fântână. Merge în cetate, nu îi mai este frică, nu se mai ruşinează, nu se apără. Atrage după ea tot satul. După întâlnirea cu Isus, viaţa ei nu mai este aceeaşi. Iată, noi suntem creştini de 10, 20, 40, chiar 60 sau 70 de ani. Am întâlnit în viaţa noastră atâţia oameni cu adevărat buni, ca pâinea caldă, oameni care ne-au fascinat prin credinţa lor, prin iubirea lor, prin dăruirea lor, oameni care au intervenit în viaţă noastră şi ne-au redat pofta şi bucuria de a trăi, oameni care ne-au fost sprijin într-un necaz puternic. În toţi aceştia era Isus Domnul. Samariteana după ce l-a întâlnit le-a spus tuturor cine-i Domnul şi ce minunat este el. De multe ori însă ne fascinează mai mult ceea ce este rău şi răspândim mai uşor exemplele negative. Este suficient să priveşti o emisiune de ştiri la televizor. Întotdeauna au prioritate informaţiile negative, exemplele rele, iar despre ele se vorbeşte mult. Dacă vrem ca lumea în care trăim să fie împlinită şi mulţumită e nevoie să ne prindem de mâna femeii samaritene şi să spunem tuturor despre binele pe care ni-l facem Dumnezeu în fiecare zi. În felul acesta, copiii vor învăţa că nu e totul să fii vedetă şi să ai bani, tinerii vor înţelege că nu tot ce zboară se mănâncă, iar adulţii vor discerne mai bine ce se merită şi ce nu se merită să faci cu viaţa.

Se povesteşte despre un grup turişti aventurieri că au dorit să traverseze pe picioarele lor deşertul Africii. Înainte de a porni la drum ghidul a ţinut să le spună: “Puteţi să vă îmbrăcaţi cum vreţi, haine lungi sau scurte, subţiri sau groase, dar toţi să purtaţi la gât o cravată”. Unii au început să râdă neînţelegând logica şi n-au ţinut cont de sfatul primit, alţii au tratat cu indiferenţă, şi doar puţini au luat sfatul în serios şi şi-au pus la gât o cravată. Cu toţii au pornit la drum prin arşiţa deşertului, dar spre amiază au terminat apa pe care o luaseră cu ei. Mare le-a fost bucuria când au observat în depărtare o mică oază. Însetaţi cum erau, s-au grăbit să ajungă la ea, în speranţa că vor găsi acolo mult dorita apă. Un beduin îi întâmpină şi după ce îi salută le spune: “Pot lua apă doar cei care poartă cravată!” Pentru ei apa era sacră şi dintre străini puteau bea din ea doar cei care purtau cravată, cravata fiind însemnul celui care respectă apa. Asemenea turiştilor am pornit şi noi cu mulţi ani în urmă pe drumul vieţii. Că să nu murim de sete pe acest drum, ca să nu murim însetaţi de fericire, cravata pe care trebuie să o purtăm este să ne ţinem strâns de mâna femeii samaritene şi ceea ce face ea să facem şi noi. Să recunoaştem că lumea nu potoleşte setea de fericire, că ea oferă doar surogate, să bem din apa sfântă a unei vieţi creştine şi să nu ne ruşinăm a spune tuturor cât de fericit poate fi un creştin care potoleşte setea cu Dumnezeu.