Start > Ritul latin > Călătoria în imposibil

Călătoria în imposibil

14 February 2008
834 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul A)

Chemare nomadă

…Și Dumnezeu l-a creat pe nomad. Niciodată nu-ți va spune: “Rămâi liniștit, oprește-te, aranjează-te”. Dimpotrivă: “Pleacă… Pornește” (lui Avram). “Urmați-mă” (către discipoli). “Scoală-te” (lui Ilie). În sfârșit, mereu și numai un semnal insistent de plecare. Și să ne gândim că noi dorim numai să trăim instalați. Avem mentalitatea celor “sosiți”. Suferim de “rău de drum”. Pretindem să punem gardă teritoriului sau averii pe care le-am câștigat, de a face rondul pentru a supraveghea posesiunile, de a ne bucura de poziția dobândită.

Aspirația noastră este aceea de a conserva sau, mai mult, de a acumula. Vrem să administrăm în pace prezentul. El, dimpotrivă, se încăpăținează să-ți ia de sub picioare sprijinul obișnuit. El pretinde să lași ceea ce este sigur (sau liniștitor), pentru a te arunca spre nesigur, spre ceea ce nu este încă. Nu-ți permite să rămâi “agățat” de situația actuală, dar cere schimbarea, depășirea, mutarea . Cel credincios trebuie să fie “înclinat” spre viitor, în mod continuu pe drum în direcția lui “nu încă”.

“Mai frumoasă decât toate este insula ne găsită”, cântă Guccini. Ceea ce dă măreție omului este decizia de a întreprinde călătoria. Și apare bănuiala că insula “cea mai frumoasă dintre toate” este călătoria însăși. A fi pe drum este lucrul cel mai fascinant. Inima nu se poate socoti liniștită cu contemplarea celor adunate, de contabilitatea rezultatelor dobândite, ci trebuie să înceapă să palpite tumultuos la chemarea unui orizont care se întrezărește în depărtare, a unui teritoriu ne explorat.

Dumnezeu nu este o jucărie pentru jocurile noastre

Ca și Maria din Magdala, am vrea să-l oprim, să-l țintuim în spațiile noastre familiare. El nu este de acord: “Nu mă reține… Du-te mai degrabă…” (In 20,17). Ca și Petru, am vrea să pregătim o colibă, să prelungim la infinit clipa fericitoare. El, dimpotrivă, îl silește să coboare de pe munte. Nici chiar în biserică nu-l putem sechestra. Cu atât mai puțin în grupul nostru, în cercul nostru. El este afară. Travestit în sărac, călător, fără o locuință fixă. Dumnezeu nu acceptă să rămână circumscris în aria templului sau a cultului.

Să nu ne facem iluzii. Emanuel, Dumnezeu-cu-noi (Mt 1,23) asigură tovărășia sa exclusiv oamenilor deciși să bată toate drumurile lumii. “Mergeți și din toate popoarele faceți discipoli… Eu sunt cu voi în toate zilele” (Mt 28,20). Este cu noi când suntem pe stradă. Este cu noi “în toate zilele” în care călătorim. Între noi și El poate să fie exclusiv un raport, o complicitate itinerantă. Am impresia că Dumnezeu, atunci când este considerat ca o cucerire, o posesie câștigată, poate deveni – să-mi fie permisă expresia – o jucărie pentru jocurile noastre religioase.

Dumnezeu, dimpotrivă, este eterna, descumpănitoarea, mereu noua descoperire. Și când crezi că l-ai atins, El își face drum mai departe. Și când vezi că l-ai găsit, El se ascunde. Pentru a te constrânge să înaintezi în mister, despuiat, fără protecția ideologiilor sau a tratatelor sau a siguranțelor sau a acoperirilor de tip cultural, prin minele nebănuite, cărări ne marcate, prin pasaje înghețate obscure și prin raze de lumină orbitoare.

Când vom termina de desfoiat cepele?

Marcel Legaut distinge între religii de autoritate și religii de apel (sau de invitație, de chemare). Religiile de autoritate consideră adevărul ca un patrimoniu numai de păzit, de apărat. Văd pe oameni ca pe o turmă de dominat, de supus. Pentru a ajunge mai sigur – și fără riscuri – la scop, se sprijină pe putere și tind să condiționeze societatea (menținând legături de complicitate cu ori care autoritate constituită). Orice schimbare este considerată ca o amenințare la vocația lor imobilistă și conservatoare. Orice dezacord trebuie eliminat, orice critică judecată ca o lipsă de fidelitate.

Au răspunsuri deja confecționate pentru orice problemă. Nu mai trebuie să caute. Se simt însărcinați numai să spună, să furnizeze, nu să primească. Dețin cheile, și nu au nevoie să fie descuiate de nimeni. Preferă chiar, când este cazul “să înfunde”. Cel credincios este construit din exterior (comportamente, practici, regulamente riguroase). Este minuțios îndoctrinat despre tot ceea ce trebuie să facă ca să evite (moralism, interziceri, impunere de greutăți insuportabile).

Religia de chemare, dimpotrivă, pune omul pe picioare, face din el o creatură în mișcare. Se adresează conștiinței și solicită libera și bucuroasa adeziune a indivizilor. Construiește omul din interior. Îl trezește, îl solicită, îi deschide ochii… și gura, îi dă încredere, îi stimulează creativitatea, îl face responsabil, îl face să întrevadă posibilitățile sale. Îi spune ceea ce este, ceea ce poate să fie, ceea ce este chemat să devină, mai mult ceea ce trebuie să facă. În sfârșit, este o religie eliberatoare.

În timp ce religia autorității este statică, care se repetă, cealaltă este dinamică, mereu surprinzătoare. Nu ezit s-o spun, Avram, “părintele nostru în credință”, este un model inegalabil de o religie de chemare. Istoria sa devine oglinda în care fie Israelul fie Biserica trebuie să se confrunte. Avram descoperă că Dumnezeu are obiceiul de a fugi înainte. “Țara” pe care Dumnezeu i-o va arăta este înainte, nu în urmă. Observă Snoopy, celebrul câine din desenele animate ale lui Charles Schulz: “Un munte întreg de amintiri nu va egala niciodată o mică speranță”. Dumnezeu este Dumnezeul promisiunii, nu al regretului.

Trebuie să învățăm să suspinăm “spre”, mai degrabă decât să suspinăm întorcându-ne înapoi. “Răul de drum” trebuie să lase locul “gustului drumului”. Trebuie să încetăm să desfoiem cepele (cum răsfoim albumul de amintiri) pentru a vărsa câteva lacrimi nostalgice. Cepele, în loc să ne facă să plângem, ar trebui să ne facă să râdem. Cel credincios este acela care, ca Avram, în fiecare zi se hotărăște să pornească la drum.

Credința nu te protejează. Te despoaie

Credința te face să accepți riscul, aventura. Credința nu te acoperă cu o manta. Ci te despoaie. Te “expune” la toate intemperiile. Credința te face să trăiești în provizorat. Cineva este într-adevăr “tare în credință” când acceptă să trăiască o situație permanentă de precaritate, nu de siguranță. A văzut bine Kierkegaard: “Pentru credință Avram a plecat din patria sa și a devenit un străin în țara promisiunii. A lăsat o casă și nu a luat alta. A lăsat rațiunea sa pământească și a luat cu sine credința. Altfel nu ar fi plecat, dar ar fi gândit: este o nebunie!” Lui Avram trebuie să fie suficient un Cuvânt. Un cuvânt trebuie să fie suficient, unuia căruia i-au fost smulse toate certitudinile trecutului, pentru a ține tare în noaptea fără de sfârșit, în așteptarea care pare că nu se mai sfârșește. Un Cuvânt ca unic echipament, unica resursă, unicul document, unicul punct de referință.

Și Apostolii, fulgerați de acea lumină care anticipă Paștele, trebuie să le ajungă un Cuvânt (“Ascultați-l”) pentru a găsi puterea de a coborâ de pe Muntele Transfigurării și să parcurgă, cu Învățătorul, calea crucii. Nu viziunea luminează drumul (nici cel al lui Avram, nici cel al discipolilor), ci Cuvântul. “Făclie pentru pașii mei este cuvântul tău” (Ps.119,105).

Proba decisivă pentru credință, dacă considerăm experiența lui Avram, este timpul. Avram trebuie să se aghețe de acea promisiune, este singura comoară care îi rămâne, singurul bagaj (ușor, invizibil) pe care îl poate purta în peregrinarea sa neîncetată.

Avram crede. Dar timpul trece. Posibilitățile se reduc mereu mai mult, până ce dispar total. Și totuși Avram continuă să creadă. Dumnezeu nu se grăbește să împlinească promisiunile. Dimpotrivă pare că le-a uitat. Și când le amintește, se limitează să le confirme (cum se face cu o poliță scadentă, care este reînnoită, o dată, de zece ori, și cine știe când se va putea încasa suma… poate este cazul să facă pace în inimă…), nu să le onoreze nici cu o minusculă anticipare.

Mulți oameni, când coboară umbrele serii și realitatea a fărâmat inexorabil visul lor, renunță la speranță, se lasă prinși de descurajare, se străduiesc să uite. Avram nu se plânge niciodată. Nu renunță la dorința sa proprie. Nu pune de o parte visul său (care apoi nu este al său!). Păzește în secret promisiunea, cu prețul de a se expune la compătimirea și la batjocura tuturor. Avram și Sara devin bătrâni, și binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a realizat. Adevărata minune nu stă în faptul că, la sfârșit, promisiunea lui Dumnezeu se înfăptuiește, cât mai ales în faptul că Avram, deși cu părul alb și spatele încovoiat, a rămas tânăr în așteptarea imposibilului.

Da. Trebuie ca, mai întâi, să sece toate posibilitățile umane, să nu rămână nici una. Trebuie ca, mai întâi, realitatea cea mai brutală să dezamăgească toate promisiunile, să ardă toate visele. Numai atunci se experimentează posibilitatea imposibilului. Dumnezeu menține punctual cuvântul când “a trecut timpul”, când nu mai este de așteptat nimic. Acesta și nu altul este paradoxul credinței.

În vene curge forța învierii

Un alt exemplu tipic de credință care rezistă în ciuda scuturăturilor celor mai violente și prelungi, este cel oferit de Paul (a doua lectură), un om care, la apusul vieții, se află în închisoare, prevede apropiata condamnare la moarte, și se simte abandonat de toți. Și totuși îndeamnă pe propriul “fiu” preaiubit, Timotei, să sufere pentru cauza evangheliei. “Preaiubitule, suferă și tu împreună cu mine pentru evanghelie, ajutat de forța lui Dumnezeu”. Chiar și la sfârșitul existenței, deși istovit, acoperit de vânătăi, trebuind să mai adauge unele deziluzii, Paul este încă înflăcărat de vechea pasiune pentru evanghelie. Vestirea ei rămâne pentru el lucrul cel mai important.

În lanțuri, epuizat după atâtea oboseli, Paul reafirmă certitudinea pe care a susținut-o în toată viața sa de nomad apostolic, și care reprezintă însăși substanța “evangheliei”: Cristos a învins moartea, i-a luat puterea, pentru a spune așa, a anihilat-o. Discipolul, la fel ca Paul, trebuie să creadă, ba chiar să experimenteze toate acestea. Și astfel să învingă teama. Cel credincios, la fel ca Paul, chiar și în slăbiciunea extremă, în faliment, în suferință, în moarte, simte curgând în venele sale forța învierii.

Ritul latin