Predici

Cu Duminica Floriilor intrăm în plin “mister pascal”.

Acest “mister al mântuirii” nu-l putem pătrunde cu ascuţimea minţii noastre, fiindcă Isus nu l-a împlinit după un plan omenesc, ci dumnezeiesc. “Misterul pascal”, fiind un plan divin al mântuirii noastre, Cristos l-a împlinit în spirit de credinţă, iar noi îl puteam pătrunde în măsura în care avem credinţa adevărată, adică acea credinţă pe care a avut-o Cristos şi ne-a arătat-o în toată viaţa sa, dar mai ales de la cina de taină şi până pe Calvar, el fiind, aşa cum ne spune autorul Scrisorii către evrei, “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2).

Privind credinţa lui Cristos, noi constatăm că ea are următoarele trăsături: ea porneşte din convingerea că “misterul pascal” trebuie îndeplinit fiindcă este voit de Tatăl; şi, fiindcă Tatăl este mai mare (cf. In 14,28), are dreptul să-i ceară această jertfă. Dat fiind faptul că cererea porneşte dintr-o iubire nemărginită (cf. In 3,16), Isus nu o poate refuza. Credinţa lui Isus porneşte dintr-o încredere totală în Tatăl, care întotdeauna l-a ascultat când l-a rugat (cf. In 11,42), i-a trimis îngeri să-l slujească în pustiu, după ce a fost ispitit de diavol (cf. Mt 4,11); acum îi poate trimite peste douăsprezece legiuni de îngeri care să-l elibereze… Atât de mare era încrederea lui Isus în Tatăl, încât i-a impresionat şi pe duşmanii săi şi de aceea, sub cruce, au ţinut să spună: “S-a încrezut în Dumnezeu. Să-l scape acum, dacă-l iubeşte”. Credinţa lui Isus se mai caracterizează şi printr-o ascultare perfectă. În grădina Măslinilor se roagă: “Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Cu toate acestea, să nu fie cum vreau eu, ci cum vrei tu”. Şi, fiindcă Tatăl a voit ca Isus să bea “paharul”, “Cristos s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce”, spune apostolul Paul în a doua lectură. Credinţa lui Isus se mai caracterizează şi prin fidelitate. Noi spunem că “prietenul la nevoie se cunoaşte”, adică atunci când ai o greutate de înfruntat, se arată răbdător şi pune umărul. La planul Tatălui de mântuire Isus pune, nu numai umărul, ci întreaga sa fiinţă umană, “luând forma sclavului”. Credinţa lui Isus se mai caracterizează şi printr-o teamă sfântă, care alungă spaima ucigătoare. Dacă în grădina Măslinilor Isus spune ucenicilor: “Sufletul îmi este trist de moarte”, când spaima morţii îl cuprinde pe lemnul crucii, el nu se lasă cuprins de disperare, ci îşi găseşte refugiul în iubirea Tatălui, către care strigă: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, ca apoi să-şi încredinţeze sufletul în mâinile Tatălui. Credinţa lui Isus este plină de speranţă. În faţa Crucii Isus spune ucenicilor săi: “După învierea mea, mă voi duce înaintea voastră în Galileea”; duşmanilor le spune: “Îl veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului”; iar când aceştia îi cer să se coboare de pe cruce, ca să vadă şi să creadă, Isus le oferă o altă dovadă, cea mai mare dovadă a dumnezeirii sale în care să creadă, învierea. Şi, nu în ultimul rând, credinţa lui Isus s-a manifestat prin rugăciune, de trei ori în grădina Măslinilor şi o dată pe cruce, dar mai ales printr-un act liturgic de cea mai înaltă ţinută: s-a dat ca hrană celor care vor să fie părtaşi ai învierii sale: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,54).

Prin urmare, ca noi să putem pătrunde în “misterul pascal”, trebuie să avem o credinţă cât mai asemenea cu credinţa lui Isus, adică să pornească din convingere, să se concretizeze în încredere, ascultare, fidelitate, teamă sfântă, speranţă şi liturgie.

În cea de-a doua lectură (Fil 2,6-11), sfântul Paul face o sinteză a credinţei lui Isus spre a scoate în evidenţă faptul că ea a devenit operativă prin caritate: Isus Cristos, deşi avea natura divină, nu a socotit ca o hoţie, ca un furt, ca o nedreptate, pretinzând egalitatea sa cu Dumnezeu, deşi apărea ca om şi se manifesta ca om mai ales în credinţă; dar el s-a golit de forma divină, de condiţia dumnezeirii, nu de natura divină, ci de condiţia divinităţii, adică de a se manifesta, om fiind, cu atributele divinităţii. Natura divină a rămas unită “hipostatic” cu natura umană. Având deci unitatea celor două naturi, Isus renunţă de a se manifesta prin natura umană ca Dumnezeu; ba mai mult, renunţă de a se manifesta în adevărata condiţie umană a omului liber şi independent, ci alege condiţia sclavului, a săracului total, care nu mai are nimic al său, nu mai poate dispune nici de propria existenţă, de aceea acceptă moartea care i se impune, moartea pe cruce. Ba putem spune şi mai mult, Dumnezeu însuşi “trimiţându-şi propriul Fiu într-o carne asemenea cărnii păcatului” (Rom 8,3), “l-a tratat ca păcat” (2Cor 5,21), deci mai rău decât pe un sclav.

Pentru ce toate acestea?

Pătimirile lui Isus au valoare mântuitoare numai datorită faptului că au fost cuprinse în actul credinţei lui, că el a trebuit să se lupte şi cu “întunericul” pe care îl comportă credinţa datorită firii umane corupte de păcat, deşi nu a avut păcat, dar a luat păcatele oamenilor. Pentru aceasta Isus a spus ucenicilor: “Sufletul îmi este trist de moarte”. Noi nu trebuie să vedem în Cristos pe Fiul omului care suferă numai trupeşte, în timp ce sufletul s-ar afla în slava dumnezeirii, nu, ci pe Cristos care a renunţat la condiţia dumnezeirii din natura sa umană asumată de cea divină şi suferă pe două planuri: trupeşte, în simţuri; sufleteşte, în încercarea credinţei. Suferinţa trupească nu are valoare mântuitoare decât în unirea ei cu suferinţa provenită din povara credinţei. “Slujitorul suferind” este omul care suferă în totalitatea fiinţei sale: trup şi suflet. Valoarea suferinţei trupeşti o dă valoarea suferinţei provenite din credinţă şi numai aceasta i se poate “socoti ca dreptate” (cf. Rom 4,3). Suferinţa fără credinţă este o suferinţă animalică, fără valoare mântuitoare, nu poate duce la caritate şi nici la speranţă…

Slujitorul suferind al lui Iahve, din prima lectură (Is 50,4-7), ne invită să-i urmăm exemplul de credinţă, ca în noi să apară chipul lui Mesia, Fiul omului credincios purtător de mântuire. Acest slujitor suferind se foloseşte de limbajul ucenicului, al acelui om simplu care învaţă, care primeşte şi transmite o învăţătură revelată, arătându-se ca o verigă credincioasă în tradiţie. Cuvântul său, cuvânt primit, constituie puterea lui Dumnezeu, care susţine pe cel obosit, pe Israelul istoric, sceptic, neîncrezător; şi, prin imaginea frumoasă a trezirii dis-de-dimineaţă la glasul lui Iahve, ne sugerează un conţinut misterios al inspiraţiei: Dumnezeu însuşi este acela care îi şopteşte că se luminează de ziuă şi pentru ce se luminează şi apoi ce are el de făcut în această lumină a zilei: de a nu refuza să-şi ofere spatele spre a fi biciuit, faţa spre a fi pălmuită, scuipată şi barba smulsă, spre a se dovedi martor credincios al glasului care l-a trezit la viaţă. Speranţa că nu va fi făcut de ruşine şi credinţa că va birui, le are din convingerea că Dumnezeu i-a vorbit…

Cristos ne-a vorbit şi nouă şi continuă să ne vorbească prin “misterul pascal”. El ne desăvârşeşte credinţa şi ne ajută să ne îmbogăţim prin suferinţă, prin “crucea zilnică”, pe care trebuie s-o îmbrăţişăm cu credinţă, speranţă şi iubire, rămânând uniţi cu el prin Euharistie.

Fără credinţă nu putem fi uniţi cu Capul credinţei noastre; fără credinţa unită cu credinţa lui Isus suferinţa şi viaţa noastră n-au merit. Numai uniţi în credinţă cu credinţa lui Isus vom ajunge la înviere şi la viaţa veşnică, vom înţelege propriul nostru mister pascal.

Când veneau bolnavii la Isus să-i ceară vindecarea, îi întreba: “Crezi că pot să-ţi fac aceasta?” Îi vindeca în virtutea credinţei lor unită cu a sa.

Azi Isus ne întreabă şi pe noi: “Credeţi că eu pot să vă mântuiesc prin patima, moartea şi învierea mea?”.

Se mântuieşte numai acela care poate spune cu sinceritatea inimii: “Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin