Start > Ritul latin > Învierea și viața

Învierea și viața

8 February 2008
1,518 afișări

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a din Post (Anul A)

Omul, cât timp trăiește pe pământ, este chinuit de teama că toate se termină cu moartea, fiindcă scheletul hâdos al morții “își arată colții când lumea îi este mai dragă”. Suntem uscați de frică, așa cum ne spune profetul Ezechiel în prima lectură, ca oasele uscate dintr-un mormânt: fără carne, fără nervi, fără piele și fără viață. Omul se mai poate împăca cu gândul că odată va pierde totul: avere, toate bunurile materiale și chiar trupul… dar nu se poate împăca cu gândul de a-și pierde viața… Și totuși asupra vieții nu are siguranță deplină. Astăzi întreaga știință umană caută să-și reunească și să-și revigoreze forțele spre a da omului speranța vieții pe acest pământ cu o durată cât mai lungă. Progresele sunt remarcabile în medicină și chirurgie, în tehnica transplanturilor de organe și de inimi artificiale, în invenții pentru refacerea țesuturilor, în reducerea morții infantile etc. Toate sunt bune, dar oare acest efort pentru viața pământească efemeră nu este în dauna vieții supranaturale? Soldații războiului roșu” (cu arme de foc), războiului alb (cu instrumente medicale pentru avort), negru (cu mască de terorist), psihic (cu idei ateiste, naționaliste, fundamentaliste) și-au dat mâna și joacă “hora absurdului” sau “atacă în haită” ca să fure omului siguranța existențială. Nu rare sunt cazurile în care omul rămâne închis în casă de “frica străzii” ca într-un mormânt și privește cu suspiciune la aproapele său. Comuniunea cu semenii tinde să devină din zi în zi tot mai artificială, pe baza undelor radio sau ale televiziunii. Datorită acestui fapt se poate spune că omul este sărac. Sărac înseamnă a avea condiția umană lipsită de siguranța existențială. Acela care are bogăția vieții, adică certitudinea că va trăi în veci, este acela care își trăiește condiția de creștin.

“Voi face să intre în voi Duhul meu și veți învia”, spune Domnul.

Adam a fost creat din trup și suflet și a fost locuit de Duhul Sfânt (Tertulian). Când păcatul a luat locul Duhului Sfânt, omul a devenit sărac, Adam devine muritor, nu mai are siguranța vieții, existenței sale.

Ca omul să redobândească pe Duhul Sfânt, Cristos s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogățim (cf. 2Cor 8,9), adică a luat condiția omenească lipsită de siguranța existențială și s-a făcut ascultător până la moartea pe Cruce (cf. Fap 2,8), de pe care a strigat cu disperare, simțindu-se părăsit de Tatăl (cf. Mt 27,46) care este “existența însăși” – “Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14) – ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogățim, adică să dobândim pe Duhul Sfânt care l-a înviat din morți, să avem siguranța existențială.

Duhul Sfânt, când intră într-un om, realizează o “făptură nouă” (cf. 2Cor 5,15). Isus Cristos, “având forma lui Dumnezeu” (condiția divinității), s-a golit de această “formă” și a luat “forma sclavului” (cf. Fap 2,6-7), revelându-se ca o făptură nouă denumită “Fiul omului”. Omul, având “forma sclavului” din fire, primind pe Duhul Sfânt prin Cristos, îmbracă forma divinității, devine bogat, o făptură nouă: “părtaș al naturii divine” (2Pt 1,4), fiu adoptiv al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții veșnice; adică pierde “forma sclavului” – nesiguranța existențială – și dobândește forma bogatului, adică siguranța vieții veșnice.

În acest proces de îmbogățire a omului, Isus îi cere colaborarea. În calitatea sa de “începător și desăvârșitor al credinței” noastre (cf. Evr 12,2), Isus are inițiativa: îi pregătește pe ucenici, primii săi colaboratori. Cu toate că i se aduce vestea că Lazăr este pe moarte, nu se grăbește, ci așteaptă să moară, ca înviindu-l, ucenicii să creadă. Cere Martei să creadă în el că este “învierea și viața” și Lazăr va învia. Numai acela care face ceea ce spune este cu adevărat acela care spune ce este. Fapta este dovada, argumentul decisiv al veracității celor afirmate. Și iată, dovada: Isus îl strigă: “Lazăre, vino afară!”. Aceasta o face cu o credință care s-a desăvârșit în zilele vieții sale; pe când înălța rugi și cereri cu strigăt mare și cu lacrimi către acela care putea să-l salveze de la moarte și era ascultat pentru evlavia sa (cf. Evr 5,7). Aici, în fața mormântului lui Lazăr, Isus și-a ridicat ochii spre cer și a mulțumit Tatălui că l-a ascultat ori de câte ori l-a rugat și acum cu siguranța ascultării, ca omul să creadă, poruncește lui Lazăr să iasă din mormânt.

Dar, în opera sa caritabilă, Isus vrea ca omul să colaboreze cu el. Colaborarea se face și trebuie făcută în spirit de credință. Colaborarea dă convingerea atotputerniciei credinței de a muta munții din loc (cf. Mt 21,21) și, uniți în credință cu Cristos, de a învia morții. De aceea Isus spune celor din jur să dea piatra la o parte de pe intrare, să-l dezlege și să-l lase să umble.

Isus îl strigă pe Lazăr pe nume.

Noi am primit un nume la botez și pe baza căruia trebuie să colaborăm cu Isus, iar când vom fi strigați pe acest nume la învierea de apoi, să ne ridicăm îndată și să-i ieșim în întâmpinare. Cei care își vor auzi numele, vor învia; cei care nu-și vor auzi numele, vor auzi un ecou venit din negura istoriei: “Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic!”, fiindcă nu m-ați dezlegat de foame, de sete, de boală, de goliciune, nu m-ați lăsat să ies din închisoare (cf. Mt 25,41 ș.u.), nu m-ați lăsat să umblu în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Aceștia vor fi lipsiți pentru totdeauna de siguranța existențială, vor fi fără speranță de viață și fericire, vor fi săraci în veci, chinuiți de teamă veșnică…

Oare n-au ajuns azi mai înțelepți fiii întunericului decât fiii luminii? (cf. Lc 16,8). Fiii întunericului se adună și hotărăsc să-l omoare pe Isus, ba chiar și pe Lazăr, (cf. In 12,10) ca nimeni să nu mai creadă în existență veșnică.

Cum de este omul capabil să săvârșească o astfel de fărădelege împotriva evidenței? Să ne refugiem cu răspunsul în “misterul omului”? Că omul este un “abis” insuficient explorat? Ar fi o soluție prea comodă. Răspunsul nu-l putem găsi pe calea rațiunii, fiindcă o astfel de fărădelege – de a pune la cale omorârea celui care învie morții – este un act irațional. Prin urmare, trebuie să apelăm la Revelație: trebuie să credem că omul poate ajunge sub stăpânirea diavolului, așa cum spunea Isus iudeilor: “Voi aveți de tată pe diavol și împliniți voința tatălui vostru. El dintru început a fost ucigaș” (In 8,44). A vedea minunea învierii și a pune la cale moartea este semnul morții totale. Păcatul împotriva adevărului cunoscut este păcatul împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă nici în veacul acesta și nici în cel viitor (cf. Mt 12,31-32).

Maria, sora lui Lazăr, stătea în casă și plângea, dar când a auzit că o cheamă Isus, s-a ridicat și a alergat în întâmpinarea lui.

Azi ne cheamă Isus și pe noi. Ne asigură prin propria sa înviere că ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea (cf. 1Cor 15,26) și ne cere aportul personal, să-i ieșim în întâmpinare, adică decât să ne plângem de prea mult întuneric, este mai bine să aprindem o lumină oricât de mică prin spovada anuală și împărtășania de Paști. Păcatul este “piatra” care ne ține în mormânt, sub povara nimicirii totale. Înlăturarea păcatului din sufletul omului prin dezlegarea sacramentală – “Cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate” (In 29,23) constituie opera lui Dumnezeu, înfăptuită prin instrumentele sale care sunt apostolii și succesorii lor, din sufletele acelora care cred în Cristos și-l acceptă pe Duhul Sfânt trimis tocmai spre iertarea păcatelor ca prim dar al celui înviat.

“Oase uscate” de patimi, ascultați glasul Domnului: “Voi pune în voi Duhul meu și veți învia”.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania și împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine și Isus l-a iubit…

Să-l primim și noi cu iubire în sufletul nostru! El ne spune: “Eu sunt pâinea vieții… Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,48.54).

Ritul latin