Predici

Omul, cât timp trăieşte pe pământ, este chinuit de teama că toate se termină cu moartea, fiindcă scheletul hâdos al morţii “îşi arată colţii când lumea îi este mai dragă”. Suntem uscaţi de frică, aşa cum ne spune profetul Ezechiel în prima lectură, ca oasele uscate dintr-un mormânt: fără carne, fără nervi, fără piele şi fără viaţă. Omul se mai poate împăca cu gândul că odată va pierde totul: avere, toate bunurile materiale şi chiar trupul… dar nu se poate împăca cu gândul de a-şi pierde viaţa… Şi totuşi asupra vieţii nu are siguranţă deplină. Astăzi întreaga ştiinţă umană caută să-şi reunească şi să-şi revigoreze forţele spre a da omului speranţa vieţii pe acest pământ cu o durată cât mai lungă. Progresele sunt remarcabile în medicină şi chirurgie, în tehnica transplanturilor de organe şi de inimi artificiale, în invenţii pentru refacerea ţesuturilor, în reducerea morţii infantile etc. Toate sunt bune, dar oare acest efort pentru viaţa pământească efemeră nu este în dauna vieţii supranaturale? Soldaţii războiului roşu” (cu arme de foc), războiului alb (cu instrumente medicale pentru avort), negru (cu mască de terorist), psihic (cu idei ateiste, naţionaliste, fundamentaliste) şi-au dat mâna şi joacă “hora absurdului” sau “atacă în haită” ca să fure omului siguranţa existenţială. Nu rare sunt cazurile în care omul rămâne închis în casă de “frica străzii” ca într-un mormânt şi priveşte cu suspiciune la aproapele său. Comuniunea cu semenii tinde să devină din zi în zi tot mai artificială, pe baza undelor radio sau ale televiziunii. Datorită acestui fapt se poate spune că omul este sărac. Sărac înseamnă a avea condiţia umană lipsită de siguranţa existenţială. Acela care are bogăţia vieţii, adică certitudinea că va trăi în veci, este acela care îşi trăieşte condiţia de creştin.

“Voi face să intre în voi Duhul meu şi veţi învia”, spune Domnul.

Adam a fost creat din trup şi suflet şi a fost locuit de Duhul Sfânt (Tertulian). Când păcatul a luat locul Duhului Sfânt, omul a devenit sărac, Adam devine muritor, nu mai are siguranţa vieţii, existenţei sale.

Ca omul să redobândească pe Duhul Sfânt, Cristos s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9), adică a luat condiţia omenească lipsită de siguranţa existenţială şi s-a făcut ascultător până la moartea pe Cruce (cf. Fap 2,8), de pe care a strigat cu disperare, simţindu-se părăsit de Tatăl (cf. Mt 27,46) care este “existenţa însăşi” – “Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14) – ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim, adică să dobândim pe Duhul Sfânt care l-a înviat din morţi, să avem siguranţa existenţială.

Duhul Sfânt, când intră într-un om, realizează o “făptură nouă” (cf. 2Cor 5,15). Isus Cristos, “având forma lui Dumnezeu” (condiţia divinităţii), s-a golit de această “formă” şi a luat “forma sclavului” (cf. Fap 2,6-7), revelându-se ca o făptură nouă denumită “Fiul omului”. Omul, având “forma sclavului” din fire, primind pe Duhul Sfânt prin Cristos, îmbracă forma divinităţii, devine bogat, o făptură nouă: “părtaş al naturii divine” (2Pt 1,4), fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi moştenitor al vieţii veşnice; adică pierde “forma sclavului” – nesiguranţa existenţială – şi dobândeşte forma bogatului, adică siguranţa vieţii veşnice.

În acest proces de îmbogăţire a omului, Isus îi cere colaborarea. În calitatea sa de “începător şi desăvârşitor al credinţei” noastre (cf. Evr 12,2), Isus are iniţiativa: îi pregăteşte pe ucenici, primii săi colaboratori. Cu toate că i se aduce vestea că Lazăr este pe moarte, nu se grăbeşte, ci aşteaptă să moară, ca înviindu-l, ucenicii să creadă. Cere Martei să creadă în el că este “învierea şi viaţa” şi Lazăr va învia. Numai acela care face ceea ce spune este cu adevărat acela care spune ce este. Fapta este dovada, argumentul decisiv al veracităţii celor afirmate. Şi iată, dovada: Isus îl strigă: “Lazăre, vino afară!”. Aceasta o face cu o credinţă care s-a desăvârşit în zilele vieţii sale; pe când înălţa rugi şi cereri cu strigăt mare şi cu lacrimi către acela care putea să-l salveze de la moarte şi era ascultat pentru evlavia sa (cf. Evr 5,7). Aici, în faţa mormântului lui Lazăr, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit Tatălui că l-a ascultat ori de câte ori l-a rugat şi acum cu siguranţa ascultării, ca omul să creadă, porunceşte lui Lazăr să iasă din mormânt.

Dar, în opera sa caritabilă, Isus vrea ca omul să colaboreze cu el. Colaborarea se face şi trebuie făcută în spirit de credinţă. Colaborarea dă convingerea atotputerniciei credinţei de a muta munţii din loc (cf. Mt 21,21) şi, uniţi în credinţă cu Cristos, de a învia morţii. De aceea Isus spune celor din jur să dea piatra la o parte de pe intrare, să-l dezlege şi să-l lase să umble.

Isus îl strigă pe Lazăr pe nume.

Noi am primit un nume la botez şi pe baza căruia trebuie să colaborăm cu Isus, iar când vom fi strigaţi pe acest nume la învierea de apoi, să ne ridicăm îndată şi să-i ieşim în întâmpinare. Cei care îşi vor auzi numele, vor învia; cei care nu-şi vor auzi numele, vor auzi un ecou venit din negura istoriei: “Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”, fiindcă nu m-aţi dezlegat de foame, de sete, de boală, de goliciune, nu m-aţi lăsat să ies din închisoare (cf. Mt 25,41 ş.u.), nu m-aţi lăsat să umblu în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Aceştia vor fi lipsiţi pentru totdeauna de siguranţa existenţială, vor fi fără speranţă de viaţă şi fericire, vor fi săraci în veci, chinuiţi de teamă veşnică…

Oare n-au ajuns azi mai înţelepţi fiii întunericului decât fiii luminii? (cf. Lc 16,8). Fiii întunericului se adună şi hotărăsc să-l omoare pe Isus, ba chiar şi pe Lazăr, (cf. In 12,10) ca nimeni să nu mai creadă în existenţă veşnică.

Cum de este omul capabil să săvârşească o astfel de fărădelege împotriva evidenţei? Să ne refugiem cu răspunsul în “misterul omului”? Că omul este un “abis” insuficient explorat? Ar fi o soluţie prea comodă. Răspunsul nu-l putem găsi pe calea raţiunii, fiindcă o astfel de fărădelege – de a pune la cale omorârea celui care învie morţii – este un act iraţional. Prin urmare, trebuie să apelăm la Revelaţie: trebuie să credem că omul poate ajunge sub stăpânirea diavolului, aşa cum spunea Isus iudeilor: “Voi aveţi de tată pe diavol şi împliniţi voinţa tatălui vostru. El dintru început a fost ucigaş” (In 8,44). A vedea minunea învierii şi a pune la cale moartea este semnul morţii totale. Păcatul împotriva adevărului cunoscut este păcatul împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (cf. Mt 12,31-32).

Maria, sora lui Lazăr, stătea în casă şi plângea, dar când a auzit că o cheamă Isus, s-a ridicat şi a alergat în întâmpinarea lui.

Azi ne cheamă Isus şi pe noi. Ne asigură prin propria sa înviere că ultimul duşman care va fi nimicit va fi moartea (cf. 1Cor 15,26) şi ne cere aportul personal, să-i ieşim în întâmpinare, adică decât să ne plângem de prea mult întuneric, este mai bine să aprindem o lumină oricât de mică prin spovada anuală şi împărtăşania de Paşti. Păcatul este “piatra” care ne ţine în mormânt, sub povara nimicirii totale. Înlăturarea păcatului din sufletul omului prin dezlegarea sacramentală – “Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 29,23) constituie opera lui Dumnezeu, înfăptuită prin instrumentele sale care sunt apostolii şi succesorii lor, din sufletele acelora care cred în Cristos şi-l acceptă pe Duhul Sfânt trimis tocmai spre iertarea păcatelor ca prim dar al celui înviat.

“Oase uscate” de patimi, ascultaţi glasul Domnului: “Voi pune în voi Duhul meu şi veţi învia”.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania şi împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine şi Isus l-a iubit…

Să-l primim şi noi cu iubire în sufletul nostru! El ne spune: “Eu sunt pâinea vieţii… Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,48.54).

pr. Cristinel Fodor Ritul latin