Predici

Lumina a apărut în cosmos destul de uşor din partea lui Dumnezeu: “Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi s-a făcut lumină” (Gen 1,3).

Nu tot atât de uşor se face lumină în sufletul omului. Chiar dacă “Omul este un ţigan pierdut într-un univers rece care îi este total indiferent” (Monod, premiat cu Nobel pentru medicină), Dumnezeu nu-i rămâne indiferent, oricât de ţigan, oricât de întunecat ar fi.

Liturgia cuvântului ne arată străduinţa divină pentru luminarea omului.

Vindecarea orbului din naştere ne relevează efortul lui Isus de a pătrunde în noi cu lumina sa: “Cât timp sunt în lume, sunt lumina lumii”. Se arată ca atare: stăpân peste legile naturii, deschide ochii la ceea ce noi închidem ochii, cu tină; stăpân al sâmbetei: nu se dă în lături de a-şi manifesta iubirea atotputernică făcând bine în orice timp; stăpân al cuvântului, este recunoscut ca profet, stăpân al sfinţeniei desăvârşite: împlinind voinţa divină în toate, se face ascultat de Dumnezeu. Dar că Isus este Fiul Omului, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, numai el ne-a descoperit-o şi Tatăl, aşa cum l-a asigurat pe Petru, că nu carnea şi sângele îi pot revela misterul său, ci numai Tatăl (cf. Mt 16,17).

Minunea este un semn care pune în evidenţă adevărul cuvântului divin, iar cuvântul explică şi face inteligibil sensul semnului, adică se completează reciproc. Cuvântul şi minunea pun în evidenţă persoana lui Cristos şi ne pun în relaţie de intimitate cu el.

Primirea vederii este semnul credinţei. Dumnezeu Tatăl are iniţiativa prin Cristos – “Începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2) – şi omul răspunde: “Eu cred, Doamne. Şi s-a îngenuncheat înaintea lui”. “Şi noi suntem orbi?” “Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar pentru că voi spuneţi: “Noi vedem”, păcatul vostru rămâne”.

Prin aceste cuvinte Isus se arată ca “cheie” pentru înţelegerea păcatului. El a venit ca să aducă lumină pentru păcătoşi, dar cei care nu vor să se recunoască păcătoşi, refuză lumina, se scufundă şi mai mult în întunericul păcatului lor.

Primul act al iubirii divine faţă de noi, prin care lumina ne pătrunde în suflet, este botezul. La botez suntem unşi cu uleiul crismei, aşa cum Samuel l-a uns pe David, ca să devenim un popor împărătesc, preoţie regală (cf. 1Pt 2,9); apa ne deschide ochii credinţei – “Are şi credinţa ochii săi”, spune sfântul Augustin – şi în suflet pătrunde lumina, harul. În primele veacuri ale Bisericii el se numea iluminare. Lumina botezului trebuie să crească odată cu vârsta, fiindcă întunericul păcatului caută să se furişeze în suflet printr-o acţiune de forţă a Duhului cel rău, care umblă răgând ca un leu şi caută mereu să-l înghită pe om (1Pt 5,8).

În a doua lectură (Ef 5,8-14), sfântul apostol Paul ne arată ce trebuie să facem atunci când umbra iadului ne-a atins: păcatul trebuie declarat ca atare la vama umană. Apostolul pune antiteza dintre creştin şi păgân în lumină şi întuneric. Dar nu ca şi cum în păgâni ar sta tot întunericul şi în creştini toată lumina, în ei numai rău şi în noi numai bine; nu, ci pentru faptul că păgânii au zeificat răul: toate viciile îşi aveau zeităţile lor în panteon. Acest aspect trebuie condamnat în păgânism.

La “vama eticii creştine” totul trebuie declarat ca atare: virtutea ca virtute şi viciul ca viciu. Asta vrea să spună că în ambientul luminii păcatul este pus în evidenţă ca întuneric şi în ambientul întunericului virtutea trebuie pusă în evidenţă ca lumină. În ambientul întunericului păcatul nu se vede, pe când în ambientul luminii, păcatul apare în toată grozăvia sa. Orbul din naştere, ieşit din întunericul fizic, iese şi din întunericul spiritual, teologic, recunoscând în Isus “Lumina lumii”, fiindcă “pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă”.

Creştinul se molipseşte de întuneric, de păgânism, atunci când îşi minimalizează păcatele, când le caută scuze, când le trece uşor cu vederea, când, pentru a sta bine cu “cei mari ai lumii”, închide ochii faţă de adevăr şi dreptate… căutând să salveze aparenţele, când trece vama umană – pe la scaunul de spovadă – în mod fraudulos.

Prima lectură (1Sam 16,6-7.10-13), deşi ne vine din adâncul istoriei, din Vechiul Testament, are forţă actuală mai mult decât atunci, ea ne învaţă cum trebuie să privim lumea: cu ochii lui Dumnezeu.

Alegerea lui David ca rege, cel mai mic dintre fiii lui Iesse din Betleem, pune în evidenţă înţelepciunea şi atotputernicia lui Dumnezeu ca o “cheie” spre a pătrunde în taina inimilor omeneşti. Alegerea este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu. Aceasta o putem vedea şi în alte ocazii. Ghedeon, de exemplu, când se simte chemat, rosteşte aceste cuvinte: “Domnul meu, cum îl voi salva pe Israel? Iată, familia mea este cea mai săracă a lui Manase şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu” (Ios 6,15). Saul s-a exprimat şi el în felul următor: “Nu sunt eu oare un beniamit, din cel mai mic trib al lui Israel? Şi familia mea nu este oare cea mai mică dintre toate familiile tribului lui Beniamin?” (1Sam 9, 21). Observând comunitatea creştină din Corint, sfântul Paul făcea următoarea reflexie: “Luaţi aminte la chemarea voastră, fraţilor: nu sunt mulţi între voi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi nobili. Dar Dumnezeu a ales ceea ce e nebunie în lume ca să dea de ruşine pe cei înţelepţi, Dumnezeu a ales ceea ce în lume e slab, ca să dea de ruşine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce în lume este necunoscut şi dispreţuit, ca să ducă la nimic pe cele ce sunt” (1Cor 1,26-28). Păcatul îl face pe om “mic”… dar, când omul îşi recunoaşte păcatul, micimea atrage privirea lui Dumnezeu.

Dacă vrem să ne îmbogăţim cu adevăratele valori, trebuie să privim la inima lui Isus, să luăm din ea lumină şi în lumina lui vom vedea lumina (cf. Ps 36,10). Acesta este răspunsul la îndemnul sfântului apostol Paul: “Treziţi-vă din somn şi vă va lumina Cristos!”. Treziţi din somnul păcatului, Cristos ne spune ca şi orbului din naştere: “Mergi şi te spală!”. Numai atunci vom vedea, în lumina lui Cristos, bârna din ochiul nostru şi vom avea capacitatea de a scoate “paiul” din ochiul aproapelui (cf. Lc 6,42), constatând că “nu a păcătuit nici el şi nici părinţii lui”. Lumina, care ne ajută să vedem ceea ce este în inima omului, este “Credinţa care lucrează prin caritate” (Gal 5,6).

Un episcop german povesteşte că a vizitat un spital de campanie, în timpul războiului, de pe frontul din Flandra, unde toţi răniţii erau cu ochii scoşi… Era înfiorător să treci din salon în salon şi să întâlneşti numai oameni care căutau să vadă cu ceea ce nu mai aveau, căutau drumul cu băţul sau sprijinindu-se de pereţi… Mai emoţionantă a fost rugăciunea făcută de un militar în numele tuturor, iat-o: “Doamne, dacă ai voit ca lumina ochilor mei să se stingă, lasă-mi măcar lumina minţii! Şi dacă vei permite să mi se ia şi lumina minţii, lasă-mi măcar lumina credinţei! Amin.”

Să-i mulţumim Domnului pentru lumina ochilor, pentru lumina minţii, dar mai ales pentru lumina credinţei care ne ajută să vedem, nu numai în adâncul inimilor omeneşti, dar mai ales, în inima lui Dumnezeu, şi, asemenea orbului vindecat, să ne închinăm lui, acum, la sfânta Liturghie, în plin “Mister al credinţei”.

pr. Anton Dancă Ritul latin