Predici

Biserica se naşte din apă.

Am afirmat în duminica trecută că, pentru a-l găsi pe Cristos în plenitudinea sa, nu avem voie să-l căutăm în sfera noastră personală, ci în sfera lui universală, care este Biserica. Biserica este opera lui Cristos şi poartă amprenta Creatorului. Această amprentă o găsim, dacă intrăm în Biserică prin apa botezului şi ne încadrăm total în viaţa ei. Lecturile de la liturgia cuvântului ne ajută, nu numai să înţelegem mai profund încadrarea noastră în Revelaţie, dar ne dă chiar harul de o trăi din plin.

Să pornim spre fântâna lui Iacob. Ea a fost făcută de acest patriarh spre a avea apă pentru fiii şi turmele sale, fiind folosită dinainte de anul 1600 î.C. şi până la 500 d.C… Dar în “cheie scripturistică” fântâna lui Iacob reprezintă Vechiul Testament cu capacităţile şi valorile sale.

Apa îşi are simbolul său.

Cartea Genezei ne arată chiar de pe prima pagină că apa a fost ambientul în care Duhul Sfânt a făcut să apară viaţa pe planeta noastră (Gen 1,2.20). Apa din stâncă (Lectura I) are menirea să menţină în viaţă pe cei care au traversat Marea Roşie ca pe uscat. Aspiraţia poporului israelit era de a ajunge în ţara cu izvoare şi râuri bogate în apă (Deut 8,7). Însuşi Mesia era prefigurat de profetul Ezechiel ca un templu din care iese apă care se revarsă spre toate cele patru colţuri ale lumii aducând o rodnicie de vis (cf. Ez 47,1 ş.u.). Profetul Ieremia îl numeşte pe Dumnezeu “Izvor de apă vie” (Ier 2,13), iar tradiţia rabinică a considerat întotdeauna stânca din care a izvorât apa ca pe un simbol al lui Dumnezeu. Bazat pe această tradiţie, sfântul Paul spune că evreii au băut cu toţii din stânca spirituală care era Cristos (cf. 1Cor 10,4), făcând din el “cheia Bisericii”, este fântâna de “apă vie” a Noului Testament, deoarece glasul apei ieşite din coasta lui Isus de pe cruce (cf. In 19,34) ne dă siguranţa că Dumnezeu este în mijlocul nostru şi ne spune: vă iubesc.

Isus vine la fântâna lui Iacob spre a demonstra samaritenilor, şi nu numai, că el este mai mare decât Iacob şi ei îşi pot ostoi setea la un nou “Izvor de apă vie”, deoarece el singur are în sine toate comorile de har ale înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3) şi pe care el singur le poate oferi, potolind setea omenirii după infinit (Evanghelia zilei).

Poporul israelit, în drumul său spre “ţara promisă”, îşi punea problema fundamentală: “Este Dumnezeu în mijlocul nostru sau nu?” Răspunsul da le-a venit odată cu apa din stâncă.

Isus este Emanuel adică “Dumnezeu cu noi” şi trebuie să-şi confirme existenţa sa în mijlocul lumii până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia ne arată cât l-a costat pe Isus efortul de a-şi pune amprenta dumnezeirii sale pe sufletele oamenilor, ca existenţa sa să rămână perceptibilă în istorie. Mai întâi vine obosit la fântâna lui Iacob spre a se arăta, nu atât mai mare decât Iacob, ci chiar decât Moise. Moise, în faţa stâncii, pe care Dumnezeu i-a cerut să o lovească cu toiagul, se îndoieşte că ar putea să iasă apă din piatră şi loveşte de două ori (Num 20,11). Îndoiala îl va exclude pe Moise de a intra în “ţara promisă”. Isus, “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2) nu se îndoieşte că dintr-o lume păcătoasă poate ieşi Biserica sa împodobită ca o mireasă pentru Mirele ei. “Samariteanca este imaginea Bisericii” (Sfântul Augustin, Comentar asupra Evangheliei sfântului Ioan). Isus loveşte cu cuvântul său blând în stânca samaritenei, care se arată mai dură decât stânca de la Massa şi Meriba: “Cum ceri să bei, tu care eşti iudeu, de la mine, care sunt samariteană?” În acţiunea de formare a Bisericii sale Isus n-a acceptat polemica, în care a încercat să-l tragă samariteanca, ci el însuţi o atrage în dialog, pornind de la un avans: “Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce ţi-a zis: Dă-mi să beau, ai fi cerut de la el şi ţi-ar fi dat apă vie”. Pentru realizarea operei sale, folosind forma dialogului care este o manifestare a înţelegerii şi iubirii, Isus trece peste normele tradiţionale de duşmănie dintre iudei şi samariteni, trece peste obiceiul, deşi nescris, care considera ca “timp pierdut” faptul ca un rabin să stea de vorbă cu o femeie, şi îşi urmează planul cu migală, descoperindu-i că el este Mesia şi deţine “apa vie”.

Când femeia samariteană începe să înţeleagă acest lucru, cere. La cererea ei, Isus ia iniţiativa profetică printr-o cunoaştere supra-umană şi-i arată că, pentru a primi ceea ce a cerut, i se cere o conduită morală elementară: fidelitatea în căsătorie, care îi lipseşte. Isus îi cere această conduită morală: “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău!”, fiindcă tocmai căsătoria avea să stea ca imagine a unirii lui cu Biserica sa (cf. Ef 5,31-32).

Când samariteanca înţelege că, lipsindu-i această conduită morală elementară, nu poate primi “apa vie”, fiindcă profetul cere ceea ce Dumnezeu vrea, caută un refugiu în închinarea de pe muntele Garizim, pe care ea o aduce lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi buni samariteni sau iudeii de la templul din Ierusalim. Isus îi arată că închinarea este bună, indiferent unde se închină omul, dar mântuirea, iertarea păcatelor, “vinde de la iudei”, de la el şi de la ucenicii săi, care vor primi această misiune în mod solemn (cf. In 20,22-23).

Tot discursul lui Isus nu-i decât o “cheie misionară” pentru Biserică. El porneşte de la un iudeu călător obosit, trece la un domn bogat, de la domn la profet, de la profet la Mesia, de la Mesia la mântuitorul întregii omeniri prin iudei, adică prin Biserică: “Eu vă zic, iată, ridicaţi ochii voştri şi priviţi câmpiile, că sunt albe pentru seceriş… Eu v-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit voi”. Munca voastră să aibă ca model ceea ce vedeţi că fac eu!

Samaritenii cer “apă vie” şi Isus rămâne la ei două zile, după care ei mărturisesc: “Acesta este Mântuitorul lumii”. Deci, Dumnezeu este cu noi şi preţuieşte sufletele noastre.

“Noi nu vom fi în stare niciodată să iubim banii noştri, aşa cum Isus a iubit sufletele noastre” (sfântul Ioan Gură de Aur), ba chiar niciodată nu ne vom putea iubi pe noi înşine aşa cum ne iubeşte Isus.

În cea de-a doua lectură, apostolul Paul ne asigură de această prezenţă, fiindcă: “Îndreptăţiţi prin credinţă, noi suntem în pace cu Dumnezeu” şi “am obţinut, prin mijlocirea credinţei, acces la acest har în care ne aflăm”, deoarece “pe când noi eram încă păcătoşi”, (adică condamnaţi să nu iubim şi să nu fim iubiţi), departe de “apa vie”, de izvorul iubirii, fiind după chipul şi asemănarea satanei, cu inimi de stâncă dură, Cristos ne-a scos din această stare jalnică şi ne-a făcut capabili de a iubi şi de a fi iubiţi, asemenea samaritenei, care, din iubire faţă de acela care i-a deschis ochii spre a cunoaşte “apa vie”, dătătoare de viaţă veşnică, nu numai că îi dă de băut lui Isus, dar îi lasă toată găleata cu apă şi fuge să-i aducă pe concetăţenii ei la acest “izvor de apă vie”.

Apostolul insistă asupra gratuităţii credinţei, fiindcă “darul” se face acelora pe care îi iubim. Şi dacă Dumnezeu ne dă în dar credinţa, ne dă viaţa sa divină, acest lucru pune în evidenţă iubirea lui nemărginită faţă de om.

Pe drumul Crucii, Cristos are trebuinţă de apă. Când a fost obosit, samariteanca i-a oferit găleata. Isus ne cere un pahar cu apă şi nouă. “Acela care va da de băut un pahar cu apă, adevăr grăiesc vouă: nu-şi va pierde plata sa” (Mt 10,42).

Dar bogatului din Evanghelie, care nu a dat săracului Lazăr nici firimiturile care cădeau de pe masa sa şi de care se bucurau şi câinii, ajuns să se roage pentru o picătură de apă spre a-şi răcori limba arsă de flăcările iadului, nu i s-a dat (cf. Lc 16,24).

În acest timp de post, eu ce i-am oferit lui Isus?

De pe înălţimea Crucii îmi spune: “Mie-e sete” (In 19,28), adică: “Dă-mi să beau!”

pr. Anton Dancă Ritul latin