Start > Ritul latin > “Ridicați-vă și nu vă temeți!”

“Ridicați-vă și nu vă temeți!”

8 February 2008
581 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a din Post (Anul A)

Credință, pocăință și ascultare.

După cum am văzut încă din duminica trecută, urmările rele ale păcatului strămoșesc s-au înmulțit în așa măsură încât autorul iahwist spune că i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a creat pe om și a hotărât pedepsirea lui prin potop (cf. Gen 6,5-7). Fiindcă potopul n-a fost suficient pentru a înlătura răul de pe fața pământului, a intervenit pedeapsa împrăștierii oamenilor de la turnul Babel prin diversificarea limbilor (cf. Gen 11,8).

Sămânța, menită să zdrobească capul șarpelui, a dispărut din istorie sau a rămas o speranță iluzorie?

Nu a dispărut. Odată făcută, sămânța a rămas sub brazdă mii de ani, dar aici a încolțit, și-a format rădăcini și apoi o tulpină a izbucnit din neamul lui Iesse (Is 11,1), care a rupt scoarța dură a pământului pe timpul lui Cezar August (cf. Lc 2,1-7), a crescut ca o viță (cf. In 15,1) puternică și a început să rodească. Rodul acestei vițe, mai frumos la aspect și mai plăcut la gust decât cel din Eden care a sedus-o pe Eva, ni-l prezintă Evanghelia de azi: Isus, schimbat la față pe muntele Tabor, îmbată de fericire pe ucenicii Petru, Ioan și Iacob: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!”

“Când diversitatea fenomenelor sensibile este ordonată unitar, atunci această armonie văzută este percepută de noi ca frumusețe” (Fundamentele spirituale ale vieții, Vladimir Soloviov, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 5). În frumusețe se oglindește adevărul și binele; în urât se oglindește răul și minciuna.

În Cristos transfigurat pe Tabor ucenicii percep natura umană și divină într-o armonie desăvârșită, ca izvor de frumusețe veșnică ce poate sătura pe deplin dorul după adevăr și fericire.

Armonia și unitatea istoriei mântuirii este perfectă. Taborul ne arată că Isus depășește granițele timpului, unind într-un tot armonios trecutul, prezentul și viitorul. Moise și Ilie reprezintă trecutul spiritual al omenirii – Legea și profeții – Isus transfigurat este prezentul veșnic – “Eu sunt” -; Petru, Ioan și Iacob reprezintă viitorul, adică Biserica – Ierusalimul ceresc – speranța în care “se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Lectura I).

Ce reprezintă, așadar, Taborul pentru noi?

Strălucirea Taborului reprezintă pentru noi cheia misterului pascal pe care Cristos o încredințează Bisericii: “Să nu spuneți nimănui nimic din cele văzute înainte de învierea Fiului Omului din morți”.

Taborul ne oferă o “cheie” istorică. “Dumnezeu nu are pentru noi realitate decât în Dumnezeu-Omul Cristos; dar nici Cristos nu poate fi pentru noi real dacă rămâne numai o amintire istorică: el trebuie să ni se reveleze nu numai în trecut ci și în prezent. Și această revelație prezentă trebuie să fie independentă de mărginirea noastră personală. (Pentru aceasta, când Petru cere voie lui Isus să facă trei colibe, evanghelistul zice că “nu știa ce spune”, fiindcă, Isus, mărginit de o colibă, nu ar mai fi fost o speranță a lumii întregi). Dar, o realitate a lui Cristos și a vieții lui, independentă de mărginirea noastră, ne este dată de Biserică… Nu avem voie să căutăm plenitudinea lui Cristos în sfera noastră personală, ci în propria lui sferă universală care este Biserica” (Vladimir Soloviov o.c., p. 5).

Căldura de zeci de mii de grade celsus pornește din soare pe raze de lumină și, după ce străbate mii și mii de kilometri distanță printr-un spațiu rece de minus sute de grade celsus, ajunge la noi dătătoare de viață. Științific este sigur: frigul este păstrătorul căldurii noastre. La fel: iubirea pornește din inima Tatălui pe razele de lumină taborică a Fiului și, după ce străbate misterul rece al Calvarului, ajunge la noi dătătoare de viață pe aripile mângâietoare ale Duhului Sfânt. Gerul Calvarului păstrează căldura – iubirea – pentru Mireasa lui Cristos care este Biserica (cf. Ef 5,32).

Chemarea de a fi “biserică”, de a ne încadra în armonia, frumusețea și plenitudinea lui Isus transfigurat, în sfera lui universală, în armonia totală dintre cer și pământ, dintre uman și divin, ne-o adresează chiar Tatăl luminilor: “Pe dânsul să-l ascultați!”

Apostolul Paul amintește lui Timotei (Lectura a II-a, 2Tim 1,8-10) că Dumnezeu ne-a chemat cu o chemare sfântă, independentă de noi și de faptele noastre, pornită din veșnica lui iubire și revărsată ca har prin Cristos în sufletele noastre, restabilind armonia dintre Dumnezeu și om prin înlăturarea păcatului și a morții, ca în noi să strălucească frumusețea vieții de pe Tabor, armonia dintre trecut, prezent și viitor, dintre Cer și pământ.

Chemării sfinte noi trebuie să-i răspundem cu sfințenia vieții prezente îmbrăcate în veșnicul prezent, în trupul lui Cristos.

Chemarea de a fi Biserică s-a realizat în Petru ca “piatră de temelie” prin credința lui (cf. Mt 16,18); în Ioan prin legătura desăvârșirii care pune în evidență faptul că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8); iar în Iacob prin speranță, zicând: “Ferice de omul care îndură încercarea, căci odată ce a fost aflat vrednic, va primi cununa vieții, pe care Domnul a pregătit-o celor ce-l iubesc” (Iac 1,12). Răsplata speranței este tocmai Ierusalimul ceresc întrezărit pe Tabor, menit să-l inspire pe Ioan în scrierea Apocalipsei.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avram și a hotărât să facă din el un popor numeros, în care să fie binecuvântate toate neamurile pământului, n-a intenționat decât să realizeze “trupul mistic al lui Cristos” și acest lucru îl recunoaște sfântul apostol Paul când spune că acei care cred în Cristos Isus sunt adevărați urmași ai lui Avram (cf. Rom 4,23-25). Dacă Avram, așadar, este o cheie în teologia istoriei, arătându-ne cum în momentele de cumpănă ale omenirii Dumnezeu găsește o portiță de scăpare pentru om, iar omul printr-o ascultare abrahamică poate scăpa de haos, cu atât mai mult Cristos, intrat în lume pentru a o pune în armonie, chiar dacă coborând Taborul, va urca muntele Calvarului (muntele Căpățânii pentru a înfrânge încăpățânarea păcatului și morții), tot astfel trupul mistic, adică Biserica, este cheia care prin ascultarea față de Capul său ne asigură deschiderea porților paradisului pierdut.

Stă în puterea noastră să ne deschidem inima pentru harul care face ordine și dă frumusețe cerească acolo unde păcatul a provocat un adevărat haos.

Comentând imaginea din Apocalips, în care este descrisă “femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare și având pe cap o coroană din douăsprezece stele” (Apoc 12,1-2), unii exegeți afirmă că ea reprezintă icoana sufletului nostru în starea harului sfințitor. Balaurul, diavolul, șarpele viclean, de demult caută să răpească și să nimicească orice faptă bună a sufletului îmbrăcat în strălucire taborică (v. 3 ș.u.).

Pentru această haină, ruptă din strălucirea Taborului, se merită ascultarea de Fiul care ne cere: rugăciune, caritate și înfrânarea patimilor josnice, deoarece trebuie să constatăm cu regret că “… în general, trăim fără Dumnezeu, fără omenie, în sclavia naturii inferioare. Ne ridicăm împotriva lui Dumnezeu, ne separăm de aproapele, ne supunem cărnii. Ori, pentru viața adevărată, pentru viața așa cum trebuie să fie, e necesar exact contrariul: supunerea de bună voie lui Dumnezeu, unanimitatea reciprocă și domnia asupra naturii. Începutul acestei vieți adevărate e aproape de noi și nu e greu. Începutul supunerii libere față de Dumnezeu sau a acordului cu el este rugăciunea. Începutul solidarității între oameni e facerea de bine; iar începutul domniei asupra naturii e eliberarea de sub puterea ei prin înfrânare față de poftele și patimile josnice. Deci, pentru a ne îndrepta viața, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ajutăm unii pe alții și să punem hotar înclinărilor noastre senzuale” (Vladimir Soloviov, o.c., p. 4).

Dăm dovadă că ascultăm de Cristos, că am recepționat mesajul Tatălui ceresc și-l trăim, când ne rugăm, dăm pomană și punem “fratele măgar” la post. Armonia dintre acestea trei duce la frumusețea Taborului… la transfigurarea sufletului, la îmbrăcarea lui în Cristos (Rom 13,14).

Se poate?

Cine nu spune: da, se poate, spune nu paradisului.

Cine spune: da, spune nu haosului și infernului.

Ritul latin