Start > Ritul latin > Calea mântuirii

Calea mântuirii

8 February 2008
934 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica I-a din Post (Anul A)

Învățătura unitară a lecturilor de azi este mai mult decât o lecție de asceză creștină – învățăm să postim ca să ispășim și să nu mai greșim – este soteriologică, cristologică, teologică.

Orice om poartă în sine “paradisul” ca pe suprema aspirație.

Spune Lucian Blaga într-una din poeziile sale:

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduți și străini.
Oaspeți suntem în tinda noii lumini
la curțile dorului. Cu cerul vecini
.
(La curțile dorului, Ed. Minerva, București 1971).

“Întreaga existență umană dorește cu nostalgie infinitul (adevărul și binele). Dacă s-ar reuși îndepărtarea acestui “dor” după infinit din sufletul oamenilor, ei ar înceta de a mai exista și ar muri în disperare” (Dostoievski).

Omul a fost creat ca “om” pentru acest pământ. Mai bun nu putea fi, fiindcă însuși Creatorul, după ce l-a creat și l-a privit în contextul tuturor celor naturale, a spus că este foarte bun (cf. Gen 1,31). Omul își experimentează pe pământ condiția umană. În multe împrejurări reușește să domine, să dea nume etc, dar dă piept și cu lucruri care îl depășesc. Cu acestea din urmă se luptă, se opintește și cade. Nu reușește să obțină ceea ce întrevede prin lumina rațiunii: adevărul și binele în totalitate.

Autorul iahwist al cărții Genezei exteriorizează aspirația internă, ca să poată descrie o situație reală. Descrierea nu este a unui mit despre originea omului și nici o afirmație istorică asupra a ceea ce a fost omul, ci este o proclamare soteriologică asupra destinului omenesc (Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981). Omul este menit să ajungă la “paradisul dorit”, dar nu fără efort. Omul învață greșind. În multe din acțiunile sale dintru început a fost dubiul: “Oare este bine sau rău? Să încerc!” Și încercând, a văzut că e rău și a zis: “Nu voi mai face!” În altele a reușit și a zis: “Voi mai face!” Ceea ce a venit din extern a fost prezentarea răului sub aspectul binelui. Cum să se descurce? Încercând? Este periculos. Să renunțe la încercare? Imposibil. Dorința de cunoaștere și curiozitatea, sunt mai puternice decât prudența impusă de rațiune.

Greșeala omului constă în a repeta încercarea acolo unde a dat de rău prima dată, în acel “perseverare diabolicum”. Vrea să știe cum de a greșit, de ce a greșit, care este greșeala acțiunii și a rezultatului ei, ce se întâmplă repetând acțiunea rea etc. Omul se luptă cu propria lui limită de om pe care nu reușește să o depășească, deși ceva îi spune că se poate trece mai departe… “Și când a văzut Domnul că s-a înmulțit răutatea oamenilor pe pământ și că toată închipuirea cugetelor inimii lor este numai și numai spre răutate, în toată vremea, i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a creat pe om pe pământ (numai pentru acest pământ) și s-a mâhnit în inima sa” (Gen 6,5-6). Nimicirea despre care vorbește Scriptura mai departe, nu înseamnă anihilarea totală, ci un pas spre trecerea lui pe o treaptă superioară. Dar cum?

Răul se prezintă ca un mister și este înfățișat de șarpe. Misterul este mai tare decât omul… Dacă rațiunea umană primește cunoașterea, dezlegarea misterului, din extern – “din pomul științei binelui și răului” – poate dăinui fără greșeala încercării… Numai că poarta spre acest pom, nu numai că a fost închisă de o putere superioară, dar mai este și păzită cu strășnicie de o altă forță supranaturală: de “heruvimii cu sabie de foc” (Gen 3,29). Acest lucru înseamnă că omul nu are acces la viața veșnică, la adevărul și binele total, fiindcă singur nu poate alunga heruvimii și nici deschide poarta…

Va rămâne poarta paradisului dorit închisă pe veci?

Dacă da, înseamnă că nu mai este nici o speranță; dacă nu, atunci mai este o șansă. Autorul iahwist descrie această șansă, care dă omului speranță, sub forma unei dușmănii continue dintre învingător-șarpe (mister) și învinsul (om), acum; dar rolurile se vor schimba, deși dușmănia va rămâne. Învinsul de acum va fi învingător și învingătorul va fi învins: “… aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul”. Dușmănia arată că șarpele nu se va bucura niciodată de victorie deplină. Dar femeia? Nici femeia, fiindcă șarpele îi va înțepa călcâiul. Însă “sămânța” ei da, se va bucura de victorie deplină, fiindcă “îi va zdrobi capul” șarpelui, el va revela “misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu” (Col 1,26).

Această “sămânță” se arată victorioasă de trei ori în pustiu prin cuvântul lui Dumnezeu: “Scris este: Nu numai cu pâine trăiește omul… Scris este: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeu tău… Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini… “. “Pleacă, Satano!”. Iată-l pe șarpe cu capul zdrobit!

Numai cel fără de păcat poate înlătura heruvimii cu sabie de foc și apoi să deschidă poarta paradisului, fiindcă îngerii sunt slujitori, iar Dumnezeu vede pete și în ei (Iob 4,18), pe când acesta este stăpân, “fără păcat” (Evr 4,15) și “îngerii vin și-i slujesc”, ba chiar mai mult: se hrănește cu cuvântul lui Dumnezeu în totalitate și este una cu acest cuvânt. Pe Dumnezeu nu-l ispitește, ci îl cinstește cu smerenie divină: “Care, Dumnezeu fiind, n-a ținut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fap 2,6-8); lui Dumnezeu s-a închinat înălțând cu lacrimi rugi și cereri către acela care putea să-l scape de la moarte și a fost ascultat pentru evlavia sa (cf. Evr 5,7-9). Prin acestea s-a arătat Cristos, om fiind, mai presus de îngeri și vrednic să deschidă poarta paradisului.

“Agere sequitur esse” – “Fiecare lucrează conform naturii”.

Deschizând poarta paradisului pentru a veni în lume, Isus – “în care sunt toate comorile înțelepciunii și ale științei lui Dumnezeu” (Col 2,3), lasă să se reverse aceste comori peste opera mâinilor sale, care este Biserica.

Despre această Biserică ne vorbește sfântul apostol Paul în Scrisoarea către romani (Rom 5,12-19), zicând că “acolo unde a inundat puhoiul păcatului, a supra-abundat harul”.

Vorbind de abundența păcatului, sfântul Paul nu intenționează să ne redea numai vinovăția morală a omenirii de la Adam la Moise și de la Moise la Cristos, ci toate relele care s-au abătut asupra lumii, rele morale, materiale, economice, culturale etc și mai ales moartea cu tot cortegiul ei de lacrimi, dar nici numai moartea fizică, ci și toate speranțele eșuate în fața “misterului” din cauza incapacității rațiunii umane. Tot răul acesta vine din om (cf. Mt 15,19; Mc 7,21-22; Lc 6,45) și iată cât rău poate să facă. Dar binele, care ne vine prin Cristos, este din Dumnezeul nemărginit. Ce nu va fi în stare să realizeze? În Cristos, omul devine “făptură nouă” (2Cor 15,17).

Cristos în pustiu nu ne arată ce trebuia să facă Adam în fața ispititorului, ci ceea ce trebuie să facem noi acum: să ne prezentăm la botez, spre a deveni “biserică”; să ne lăsăm duși de Duhul Sfânt “în pustiu”, adică la întâlnire cu Dumnezeu Tatăl, în totalitate, fără rezerve, dăruindu-i ochii, urechile, limba, înfrânând poftele stomacului și întărind sufletul în orice ispită; să adâncim cuvântul lui Dumnezeu, care singur ne face nemuritori, singur ne descoperă binele și răul, singur ne duce la tot adevărul, la adevărul care ne face liberi (cf. In 8,32).

“Să-i mulțumim lui Dumnezeu, nu numai pentru că ne-a făcut creștini, dar mai ales că ne-a făcut Cristos” (sfântul Augustin), fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai împărăției cerului.

Ritul latin