Predici

Ascultând relatarea pătimirii, este foarte uşor să acuzăm pe Iuda şi marii preoţi, pe iudei şi Pilat, ca responsabili ai condamnării la moarte a lui Isus. La o primă vedere ei sunt cei vinovaţi de uciderea lui, printr-o urzeală complice care merge de la trădare, la ostilitate declarată, la laşitate…

Dar poate că acest mod de a vedea lucrurile este prea simplist pentru a fi corect. Moartea lui Isus pe cruce nu este imputabilă numai acelora care – într-un mod sau altul – au fost protagoniştii imediaţi ai arestării, procesului şi condamnării sale.

Şi nu trebuie să ne gândim că toţi capii iudeilor au acţionat din pură răutate în a-l fi condamnat pe Isus… Mai marii preoţilor, cărturarii şi “bătrânii poporului” nu erau o bandă de criminali. Nu erau mai “răi” decât mulţi alţii… sau chiar decât noi.

Aşa cum a scris C. Duquoc, “Ar fi confortant ca Isus Cristos să fi fost omorât numai de către mâna marilor criminali, pentru că cu ei noi nu am avea nimic de împărţit. Dar nu a fost aşa, şi nimeni nu este exempt de faptul de a-l fi respins în afara istoriei noastre pe martorul dreptăţii şi bunătăţii lui Dumnezeu” (La parola per l=assemblea festiva n 16: “Domenica delle palme”, Queriniana, Brescia 1972, pp. 138-139).

Patima lui Cristos nu reprezintă un episod de sine stătător în istoria complexă a lui Isus, dar semnează “punctul de spărtură” al tensiunii provocată în societatea timpului şi ambientului său de întreg modul său de a se comporta, a vorbi şi a învăţa.

Isus a fost condamnat pentru că întreg comportamentul şi cuvintele sale nu erau compatibile cu mentalitatea comună, cu sistemul raporturilor sociale considerate invincibile, cu normele, instituţiile şi tradiţiile considerate cele mai sacre şi inviolabile. Dacă ne punem în situaţia iudeilor practicanţi şi păzitori ai instituţiilor religioase ale timpului lor, nu ar părea evident că Isus “ar fi avut dreptate”…

Pe de altă parte, personalitatea, comportamentul şi învăţătura lui Isus prezentau aspecte aşa de noi şi originale, încât finalmente mai nimeni nu ar fi recunoscut în vreun mod oarecare în el aşteptările proprii referitor la “Mesia”: nici capii religioşi, nici “zelo-ţii”, şi nici poporul.

De aceea Isus a fost condamnat. Pentru că a îndrăznit să spună: “Fericiţi cei săraci”, şi încă şi mai mult: “Vai vouă bogaţilor”; de asemenea pentru că a îndrăznit să spună: “Îţi sunt iertate păcatele”; pentru că nu a ţinut sabatul conform regulilor; pentru că nu a acceptat să fie proclamat ca rege de popor; pentru că a spus că trebuie să iertăm totdeauna; pentru că a spus că în împărăţia lui Dumnezeu, vameşii şi prostituatele pot “trece chiar înaintea” celui care profesează stricta observanţă religioasă; pentru că a îndrăznit să alunge negustorii din templu…

Îţi trebuia o mare libertate de spirit pentru a-l putea “înţelege” pe Isus; îţi trebuia măreţia sufletului; era nevoie de o disponibilitate radicală şi personală spre bine, spre sensul dreptăţii, spre logica iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fără obstacolul prejudecăţilor, moravurilor, convenţiilor, intereselor.

Dar Isus s-a confruntat cu meschinătatea, egoismul, orgoliul, prezumpţia, laşitatea, răutatea, mediocritatea oamenilor: a oamenilor din timpul său ca şi a celor dintotdeauna, bogaţi şi puternici ca şi săraci şi lume obişnuită…

Ceea ce l-a ucis pe Isus, nu a fost atât acţiunea criminală a cuiva, cât mai ales păcatele comune tuturor. Cea care l-a exclus pe Cristos de pe faţa pământului, a fost “banalitatea cotidiană a răului” (Duquoc): în Iuda, în mai marii preoţilor, în Pilat, în soldaţi, în mulţimea din Ierusalim, a fost ceva din noi toţi.

Şi totuşi, tocmai acceptând în mod liber condamnarea sa nedreaptă şi moartea pe cruce, Isus a învins forţa anonimă şi de nestăpânit a “păcatului”, a acelui “rău” care se manifestă în mii de moduri în viaţa tuturor şi care ne este comună nouă ca unor protagonişti istorici ai pătimirii sale.

Cristos a murit pentru noi, pentru toţi oamenii: în numele lui avem certitudinea milostivirii lui Dumnezeu; de la el – înviat din morţi şi înălţat la dreapta Tatălui – primim în dar pe Duhul Sfânt, foc care arde păcatul, energie care sfinţeşte în dragoste.

pr. Anton Iştoc Ritul latin