Start > Ritul latin > Duminica a V-a din Postul Mare

Duminica a V-a din Postul Mare

8 February 2008
696 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post (Anul A)

Duminica a V-a din Postul Mare din anul “A”, este ca un anunț și o anticipare a Paștelui. De fapt tema fundamentală a liturgiei de astăzi se rezumă într-un singur cuvânt: “înviere”.

În prima lectură “învierea” este o imagine forte la care recurge profetul Ezechiel pentru a reda speranța compatrioților săi descurajați: exilul este ca o “moarte”, dar Duhul lui Dumnezeu poate face imposibilul: “Voi deschide mormintele voastre și vă voi învia…”.

În Evanghelie “învierea” devine evenimentul zilei și un semn: Isus recheamă la viață pe Lazăr, mort de patru zile, și spune: “Eu sunt învierea și viața…”.

Lectura a doua ne amintește de evenimentul învierii lui Isus, înviere realizată de Dumnezeu Tatăl prin Duhul său: acel Duh al lui Dumnezeu care “ne face să trecem de la moarte la viață” prin sacramente – cf Prefața zilei precum și colecta alternativă – și care constituie și pentru noi principiu și garanție de înviere dincolo de moarte.

Isus, la vederea Mariei care-l plângea pe fratele mort, se emoționează profund și izbucnește în plâns. Nimic extraordinar: de câte ori nu am asistat la scene asemănătoare, sau chiar același lucru ni s-a întâmplat și nouă la înmormântarea unei rude sau unui prieten. Toți cunoaștem spaima morții precum și emoția plânsului: sunt realități foarte comune și obișnuite ale lumii acesteia.

Până aici, s-ar părea că în relatarea Evangheliei citim ceva despre noi înșine și despre viața noastră:

Marta, Maria și Lazăr, prietenii lui Isus… Prietenii noștri, bucuria simplă și profundă a anumitor ore petrecute împreună…

“Doamne, prietenul tău este bolnav”… Necazul, teama strângerea de inimă în fața bolii care lovește o persoană dragă. A suferi văzând că altul suferă. Neliniștea neputinței…

“Lazăr a murit”. De câte ori nu a răsunat și la urechile noastre acest foarte simplu și teribil cuvânt: “A murit”. Părinți, frați, copii, prieteni… Fiecare a luat o bucățică mai mare sau mai mică din noi, fiecare ne-a lăsat un gol pe care nimeni altul nu-l mai poate umple.

Moartea: așa de obișnuită acestei lumi, așa de “normală”, așa “de-a casei” pe acest pământ. Și totuși așa de străină spiritului nostru, așa de inacceptabilă. Ineluctabilă; și totuși mereu neașteptată. Cea mai sigură dintre realitățile vieții; și în același timp cea mai uitată (psihologii ar spune: “destituită, îndepărtată, înlăturată”).

Moartea. Sfârșitul oricărui plan și speranțe umane. “El care a deschis ochii orbului, nu putea să facă să nu moară acesta”? Înaintea morții se mai putea încă spera o minune. Acum nu se mai poate. Acum Lazăr este mort: sustras oricărei posibilități ulterioare de intervenție.

Ajunsă în acest punct, relatarea evanghelică ne pune în încurcătură:

Doamne, deja miroase: este mort de patru zile!

Lazăre, vino afară!

Mortul a ieșit, cu picioarele și mâinile legate cu fâșii de pânză.

Oare suntem dintr-odată trecuți din lumea vieții reale (prietenie, boală, moarte, plâns…) în cea a purei fantezii? Ori evanghelistul pretinde să continue o relatare adevărată, oricât de neașteptată și “imposibilă?

Dar noi, noi cei care ascultăm această relatare, ne mulțumim oare să ne emoționăm puțin, ca în fața unei povești frumoase, ori reușim să ne lăsăm tulburați de această pagină din Evanghelie, care sfidează orice bun simț și orice sens critic al persoanelor evoluate? Ori, în imperturbabila noastră indiferență, lăsăm să răsune cuvintele Evangheliei ca niște formule goale scontate, lipsite de orice interes real?

“Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. Numai un exaltat ar putea vorbi în acest mod… Sau poate că – în ciuda tuturor prezumpțiilor noastre contrare – Isus, prietenul lui Lazăr, Marta și Maria, are într-adevăr o resursă în plus față de moartea însăși?

“Cine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci”. Și noi suntem printre cei care cred în Cristos. Dar până în ce punct credința noastră este așa de adevărată, încât se ne facă să privim în față chiar și moartea fără a mai avea nici o teamă?

Să nu ai teamă de moarte… Poate că înseamnă să pretinzi prea mult. Dar dacă credem în Cristos, inevitabila noastră teamă poate fi depășită de speranță. Pentru că Isus Cristos a adus pe pământ energia vitală a lui Dumnezeu însuși și a dăruit-o oamenilor. L-a rechemat pe Lazăr la viață pentru a oferi un semn al acestei misiuni. A înfruntat personal experiența morții, pentru a catapulta dinăuntrul ei puterea învierii.

Boala, suferința și moartea nu mai sunt în mod necesar un semn al abandonării din partea lui Dumnezeu. Pentru cel care crede în Cristos, și ele devin un drum încrezător – oricât ar fi de dureros – spre viața deplină și perfectă cu Cel înviat.

“Imposibilul” omului nu oprește imprevizibilul lui Dumnezeu. Dacă mormintele noastre apar ca un semn de predare și de înfrângere în fața morții, în schimb botezul pe care l-am primit precum și sacramentele pe care le celebrăm sunt semnul victoriei lui Cristos asupra morții. El care singur poate să spună. “Eu sunt învierea și viața…”.

Ritul latin