Predici

Duminica a V-a din Postul Mare din anul “A”, este ca un anunţ şi o anticipare a Paştelui. De fapt tema fundamentală a liturgiei de astăzi se rezumă într-un singur cuvânt: “înviere”.

În prima lectură “învierea” este o imagine forte la care recurge profetul Ezechiel pentru a reda speranţa compatrioţilor săi descurajaţi: exilul este ca o “moarte”, dar Duhul lui Dumnezeu poate face imposibilul: “Voi deschide mormintele voastre şi vă voi învia…”.

În Evanghelie “învierea” devine evenimentul zilei şi un semn: Isus recheamă la viaţă pe Lazăr, mort de patru zile, şi spune: “Eu sunt învierea şi viaţa…”.

Lectura a doua ne aminteşte de evenimentul învierii lui Isus, înviere realizată de Dumnezeu Tatăl prin Duhul său: acel Duh al lui Dumnezeu care “ne face să trecem de la moarte la viaţă” prin sacramente – cf Prefaţa zilei precum şi colecta alternativă – şi care constituie şi pentru noi principiu şi garanţie de înviere dincolo de moarte.

Isus, la vederea Mariei care-l plângea pe fratele mort, se emoţionează profund şi izbucneşte în plâns. Nimic extraordinar: de câte ori nu am asistat la scene asemănătoare, sau chiar acelaşi lucru ni s-a întâmplat şi nouă la înmormântarea unei rude sau unui prieten. Toţi cunoaştem spaima morţii precum şi emoţia plânsului: sunt realităţi foarte comune şi obişnuite ale lumii acesteia.

Până aici, s-ar părea că în relatarea Evangheliei citim ceva despre noi înşine şi despre viaţa noastră:

Marta, Maria şi Lazăr, prietenii lui Isus… Prietenii noştri, bucuria simplă şi profundă a anumitor ore petrecute împreună…

“Doamne, prietenul tău este bolnav”… Necazul, teama strângerea de inimă în faţa bolii care loveşte o persoană dragă. A suferi văzând că altul suferă. Neliniştea neputinţei…

“Lazăr a murit”. De câte ori nu a răsunat şi la urechile noastre acest foarte simplu şi teribil cuvânt: “A murit”. Părinţi, fraţi, copii, prieteni… Fiecare a luat o bucăţică mai mare sau mai mică din noi, fiecare ne-a lăsat un gol pe care nimeni altul nu-l mai poate umple.

Moartea: aşa de obişnuită acestei lumi, aşa de “normală”, aşa “de-a casei” pe acest pământ. Şi totuşi aşa de străină spiritului nostru, aşa de inacceptabilă. Ineluctabilă; şi totuşi mereu neaşteptată. Cea mai sigură dintre realităţile vieţii; şi în acelaşi timp cea mai uitată (psihologii ar spune: “destituită, îndepărtată, înlăturată”).

Moartea. Sfârşitul oricărui plan şi speranţe umane. “El care a deschis ochii orbului, nu putea să facă să nu moară acesta”? Înaintea morţii se mai putea încă spera o minune. Acum nu se mai poate. Acum Lazăr este mort: sustras oricărei posibilităţi ulterioare de intervenţie.

Ajunsă în acest punct, relatarea evanghelică ne pune în încurcătură:

Doamne, deja miroase: este mort de patru zile!

Lazăre, vino afară!

Mortul a ieşit, cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză.

Oare suntem dintr-odată trecuţi din lumea vieţii reale (prietenie, boală, moarte, plâns…) în cea a purei fantezii? Ori evanghelistul pretinde să continue o relatare adevărată, oricât de neaşteptată şi “imposibilă?

Dar noi, noi cei care ascultăm această relatare, ne mulţumim oare să ne emoţionăm puţin, ca în faţa unei poveşti frumoase, ori reuşim să ne lăsăm tulburaţi de această pagină din Evanghelie, care sfidează orice bun simţ şi orice sens critic al persoanelor evoluate? Ori, în imperturbabila noastră indiferenţă, lăsăm să răsune cuvintele Evangheliei ca nişte formule goale scontate, lipsite de orice interes real?

“Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. Numai un exaltat ar putea vorbi în acest mod… Sau poate că – în ciuda tuturor prezumpţiilor noastre contrare – Isus, prietenul lui Lazăr, Marta şi Maria, are într-adevăr o resursă în plus faţă de moartea însăşi?

“Cine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci”. Şi noi suntem printre cei care cred în Cristos. Dar până în ce punct credinţa noastră este aşa de adevărată, încât se ne facă să privim în faţă chiar şi moartea fără a mai avea nici o teamă?

Să nu ai teamă de moarte… Poate că înseamnă să pretinzi prea mult. Dar dacă credem în Cristos, inevitabila noastră teamă poate fi depăşită de speranţă. Pentru că Isus Cristos a adus pe pământ energia vitală a lui Dumnezeu însuşi şi a dăruit-o oamenilor. L-a rechemat pe Lazăr la viaţă pentru a oferi un semn al acestei misiuni. A înfruntat personal experienţa morţii, pentru a catapulta dinăuntrul ei puterea învierii.

Boala, suferinţa şi moartea nu mai sunt în mod necesar un semn al abandonării din partea lui Dumnezeu. Pentru cel care crede în Cristos, şi ele devin un drum încrezător – oricât ar fi de dureros – spre viaţa deplină şi perfectă cu Cel înviat.

“Imposibilul” omului nu opreşte imprevizibilul lui Dumnezeu. Dacă mormintele noastre apar ca un semn de predare şi de înfrângere în faţa morţii, în schimb botezul pe care l-am primit precum şi sacramentele pe care le celebrăm sunt semnul victoriei lui Cristos asupra morţii. El care singur poate să spună. “Eu sunt învierea şi viaţa…”.

pr. Anton Iştoc Ritul latin