Predici

Tema de bază a liturgiei din această duminică o constituie cuvintele lui Isus: “Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric…” (In 8,12). Însă această temă este ilustrată în Evanghelia de astăzi de episodul lui Isus care “deschide ochii” unii om orb din naştere şi de relatarea diferitelor reacţii care se desfăşoară în jurul acestui eveniment.

Lecţionarul ne oferă şi astăzi posibilitatea unei forme scurte a Evangheliei, dar ar fi mult mai bine să se citească întreg textul din Ioan – presupunând că-l “vom interpreta” cu o anumită vivacitate – căutând să nu prelungim timpul de celebrare în celelalte momente: cântări, omilie, îndemnuri…

Nu ar fi de loc rău ca în această duminică să se scoată în relief chiar şi material tema luminii:

a) în primul rând printr-o bună luminare a navei sau a intrării în biserică încă de la începutul Sfintei Liturghii;

b) luminând puternic pupitrul la începutul liturgiei cuvântului;

c) luminând altarul la începutul liturgiei euharistice (şi aprinzând lumânările sau punându-le pe altar în acel moment).

Uneori încerc să-mi imaginez cam cum ar putea fi lumea celui care nu a văzut niciodată lumina soarelui, culorile florilor, faţa persoanelor dragi…

Nouă ni se pare foarte natural şi normal faptul că “putem vedea”: nu ne dăm seama, nu realizăm ce mare lucru este lumina, ce minunăţie sunt ochii noştri. Şi greu şi foarte rar poate reflectăm asupra faptului că pentru a “putea vedea”, sunt necesare două lucruri: lumina şi ochii (care să fie sănătoşi şi buni… şi desigur deschişi!).

Pe întuneric nu ştim cum să ne orientăm, cum să ne mişcăm… Când este ceaţă puternică nu vedem strada, nu reuşim să înţelegem unde ne aflăm, şi nici nu întrezărim prea bine unde vom ajunge…

Şi în viaţă se întâmplă adesea ca şi pe timp de ceaţă. Simţim că existăm, dar fără să ştim bine de ce; trebuie să trăim dar fără să ştim bine cum; trebuie să murim – nu ştim când – fără să ştim bine “ce va fi după aceea“…

În faţa întrebărilor cele mai fundamentale şi mai decisive ale vieţii, în faţa misterului morţii, toţi suntem “orbi din naştere”, plini de incertitudini şi dubii.

Sunt dintre aceia care nu se gândesc niciodată la aceste lucruri: asta ar însemna ca şi cum a-i ţine voluntar ochii închişi. Dar este periculos să călătoreşti cu ochii închişi…

Sunt dintre aceia care “cred numai în ceea ce se vede”. Dar oamenii de ştiinţă de astăzi ne atrag atenţia că… nu trebuie să dăm crezare prea mult ochilor noştri proprii, pentru că cu ochii noştri noi nu vedem tocmai lucrurile “cum sunt”: vedem numai anumite aspecte, proporţionate cu posibilităţile de percepţie ale aparatului nostru vizual…

Cristos este lumină pentru cel care vrea “să vadă” mai în profunzime în realitatea lucrurilor şi în misterul vieţii. Dar lumina sa poate fi văzută numai “deschizând ochii” prin credinţă.

Acela care pretinde că ştie deja totul, cel care se gândeşte că poate înţelege orice lucru singur şi refuză lumina credinţei, riscă să devină “orb” în faţa lucrurilor cele mai importante ale vieţii (ca acei farizei despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi). În timp ce Evanghelia lui Cristos – pentru cei care o primesc cu umilinţă şi fără prezumpţie – îmbracă cu lumină drumul vieţii: ne face să vedem mai departe decât ceea ce văd ochii noştri, decât ceea ce înţelege inteligenţa noastră, decât ceea ce pot descoperi instrumentele noastre. Şi aceasta chiar dacă refuzul credinţei din partea multora (acel refuz practic care, în societatea noastră, de cele mai multe ori se manifestă pur şi simplu ca dezinteres şi indiferenţă) devine la rândul său o ispită pentru credincios: oare nu mă înşel? oare nu sunt eu cel care-mi fac iluzii?

Credinţa nu schimbă realitatea lumii din jurul nostru: schimbă ochii noştri în vederea şi perceperea acestei realităţi. Şi aceasta nu în perspectiva obscură a morţii, a non-sensului, a absurdului; dar în orizontul luminos al lui Dumnezeu-Iubire şi al învierii.

Luminaţi de Cristos şi de evanghelia sa (în vechime botezul era numit “iluminare”), devenim noi înşine “lumină în Domnul”, şi suntem chemaţi să ne comportăm totdeauna ca “fii ai luminii” în bunătate, dreptate şi adevăr (cf lectura a doua).

pr. Anton Iştoc Ritul latin