Predici

Începe timpul Postului Mare. În tradiţia Bisericii “Postul Mare”, este o perioadă de patruzeci de zile, care are ca scop pregătirea creştinilor pentru a celebra cum se cuvine sărbătoarea Paştelui, care la rândul său este cea mai mare sărbătoare a credinţei creş-tine. Este ca un fel de retragere, reculegere îndelungată în care toţi creştinii sunt invitaţi să mediteze şi chiar să redescopere un pic mai mult profunzimea credinţei lor.

Este greu de spus exact cum şi când a apărut Postul Mare… oricum este vorba de o tradiţie foarte veche în Biserică, începând cel puţin de prin secolul al IV-lea. Şi desigur că asupra ideii de “patruzeci de zile” a influenţat relatarea evanghelică care vorbeşte despre “postul” lui Isus din pustiu “timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”.

La rândul său cifra “patruzeci”, în limbajul Bibliei este plină de reminiscenţe şi aluzii, care sunt importante pentru a înţelege sensul acestei pagini evanghelice destul de misterioase: Isus ispitit de diavol…

Isus stă “în pustiu” patruzeci de zile, aşa cum şi poporul lui Israel din vechime a fost “în pustiu” timp de patruzeci de ani. Iar pustiul este locul-simbol al “ispitirii”, unde încrederea şi fidelitatea faţă de Dumnezeu au fost puse la încercare.

Pe de altă parte, Biblia ne spune că Moise a rămas patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi prosternat înaintea lui Dumnezeu fără a mânca sau a bea pentru a mijloci pentru poporul său infidel faţă de Dumnezeu… (cf Deut 9,18).

În felul acesta, Matei ni-l prezintă pe Isus ca pe unul care retrăieşte personal situaţiile care au caracterizat istoria religioasă a poporului său. Dar el învinge orice ispită: refuzând orice alt plan sau propunere (care din punct de vedere uman putea chiar să apară raţională şi mai gratificantă…) rămâne absolut credincios cuvântului lui Dumnezeu şi pe deplin disponibil faţă de voinţa Tatălui.

Pe de altă parte, Isus ne apare în Evanghelia lui Matei ca “noul Moise” care deschide calea şi călăuzeşte noul “popor al lui Dumnezeu” – adică pe creştini – pe calea corectă a fidelităţii faţă de Dumnezeu, împotriva oricărei ispite de a urma alte căi…

Dar în Liturghia din această duminică, relatarea ispitirii lui Isus este pusă în paralel cu relatarea primei ispite, cea a lui Adam şi Eva (prima lectură).

Şi una şi cealaltă sunt ca un simbol al experienţei fiecărui om pe acest pământ. De fapt toţi experimentă necesitatea de a face alegeri, de a lua decizii: nu numai în realităţile de fiecare zi, în problemele de acasă, de la muncă, etc., dar şi în orientările de fond ale vieţii noastre. Şi nu totdeauna vedem clar ce trebuie să facem, ce este bine şi ce este rău…

Or, există o ispită foarte puternică pentru toţi, mai ales în lumea modernă: aceea de a-şi plasa viaţa proprie pe valorile plăcerii, interesului personal, al banului, al succesului…

Această realitate poate apărea întru totul legitimă, normală. Însă totuşi trebuie să ne întrebăm: oare acestea sunt lucrurile care contează cu adevărat în viaţa umană? Ispita noastră constă tocmai în aceea de a nu vedea alte realităţi, a nu crede în alte realităţi. Şi chiar nici să nu ne mai punem întrebarea: oare într-adevăr “întreg sensul” existenţei noastre constă în aceasta? Ori poate mai există şi un alt punct de referire pentru a ne orienta libertatea şi alegerile noastre, dincolo de “lucrurile acestei lumi”?

Dintotdeauna ispita cea mai radicală a omului este cea de a organiza viaţa proprie independent de orice referire la Dumnezeu. Acesta este sensul cel mai profund al “păcatului original”: faptul de a voi să fim noi înşine măsura binelui şi a răului, faptul de a voi să ne realizăm existenţa proprie făcând abstracţie de planul lui Dumnezeu…

Postul Mare este o invitaţie de a ne pune câteva întrebări esenţiale:

B Există, sau nu există un Dumnezeu?

B Dacă există, unde şi cum îl putem recunoaşte?

B Şi ce raport are Dumnezeu cu lumea şi cu noi înşine?

B Care sunt ideile şi convingerile noastre adevărate în această privinţă?

“A trăi Postul Mare” nu înseamnă atât post şi pocăinţă (chiar dacă un pic de austeritate în ceea ce priveşte viaţa probabil că nu ne-ar prinde rău…); dar înainte de toate înseamnă a verifica conţinutul şi consistenţa credinţei noastre. Începând de la ceea ce spunem în “Crez”.

pr. Anton Iştoc Ritul latin