Predici

Poporul a suferit de lipsa apei şi a cârtit împotriva lui Moise zicând: “De ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne omori de sete pe noi şi pe fiii noştri şi turmele noastre?”… Domnul i-a spus lui Moise: “Treci înaintea poporului… şi ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul şi porneşte. Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, la Horeb, iar tu loveşte stânca şi va ieşi din ea apă ca să bea poporul.” Moise a făcut aşa înaintea ochilor bătrânilor lui Israel. Şi a numit locul acela Massa şi Meriba pentru răzvrătirea fiilor lui Israel şi pentru că îl ispitiseră pe Domnul zicând: “Oare este Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ex 17,3-7)

Incidentul pe care textul nostru îl relatează are loc la puţin timp după trecerea, pe cât de minunată pe atât de neaşteptată, a Mării Roşii. Descotorosit de egipteni, Israel porneşte prin pustiu către Pământul Făgăduinţei. Ne-am putea imagina că, după toate câte a făcut Dumnezeu pentru el, Israel ar trebui să fie plin de recunoştinţă şi de supunere. În realitate lucrurile vor sta cu totul altfel. A fost de ajuns ca poporul să fie încercat de sete pentru ca să se revolte deja împotriva lui Dumnezeu, ba chiar să se şi întrebe dacă Domnul este în mijlocul lor. Iar Dumnezeu le arată, şi nu o dată, dacă mai era nevoie, că este în mijlocul lor: îi ajută să însănătoşească apele amare ale unui lac ca să poată bea pentru ca mai apoi să-i conducă la o oază cu multe izvoare (Ex 15,27), le dă mană, acea hrană pe care o vor avea la îndemână pe toată durata călătoriei (Ex 16). În sfârşit, printr-un geste spectaculos Moise, la porunca lui Dumnezeu, face să iasă din piatră seacă in izvor de apă bogată şi proaspătă pentru ca poporul, din nou însetat şi din nou răzvrătit, să bea. Cu alte cuvinte Dumnezeu este nu numai Eliberatorul ci şi Sursa vieţii şi a binelui poporului.

Nu seamănă oare comportamentul nostru faţă de Dumnezeu cu cel al poporului călător spre Pământul Făgăduinţei? Recunoaştem noi oare lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră cotidiană? Cu ce inimă prim noi darul lui Dumnezeu?

Isus a ajuns într-o cetate a Samariei, numită Sihar… Era acolo fântâna lui Iacob. Aşadar Isus, ostenit de drum, şedea pe marginea fântânii. Era în jurul amiezii. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a zis: “Dă-mi să beau”… I-a spus femeia samariteană: “Cum tu, iudeu fiind, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?”… A răspuns Isus şi i-a zis: “Dacă ai şti darul lui Dumnezeu şi cine este cel care-ţi spune, Dă-mi să beau, tu însăţi i-ai fi cerut şi ţi-ar fi dat apă vie.” (In 4,5-42)

În episodul întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană lângă fântâna lui Iacob, Mântuitorul este prezentat ca însetat, nevoit să ceară apă de la o femeie pe care o vede pentru prima dată. Dialogul care se înfiripă între ei produce o profundă răsturnare de situaţie. Utilizând un limbaj alegoric Isus scoate la iveală în femeia din faţa lui o “sete” pe care doar El o poate ostoi. Într-adevăr, viaţa tumultoasă a femeii samaritene (care a fost femeia a cinci bărbaţi) arată că nimic din ceea ce ea caută nu o satisface. De-a lungul dialogului lor ea va descoperi în bărbatul de lângă fântână mai întâi un profet (v. 19), pentru ca mai apoi să recunoască în El pe Mesia (v29), care îi dă pe faţă trecutul fără a o umili, şi împreună cu concitadinii săi recunoaşte pe Mântuitorul lumii (v. 42). Isus, se descoperă a fi “noul izvor de viaţă veşnică”.

Duminica a III a Postului Mare ne invită să căutăm în adâncul nostru care sunt nevoile noastre, aşteptările noastre, cele mai profunde şi mai vitale. Dacă ni s-a întâmplat să ne înşelăm aidoma femeii samaritene, Isus ne îndreaptă atenţia către El, singurul “izvor de apă vie” care “ostoieşte sete de viaţă veşnică”.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin