Predici

Domnul i-a spus lui Abram: “Ieşi din pământul tău şi din neamul tău… către pământul pe care ţi-l voi arăta. Şi Eu voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta şi voi da strălucire numelui tău şi vi fi binecuvântat. Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează, iar pe cei care te blestemă îi voi blestema. Şi se vor binecuvânta în tine toate seminţiile pământului.” Şi Abram a plecat după cum îi spusese Domnul. (Gn 12,1-4)

În faţa atâtor promisiuni pe care Dumnezeu i le face lui Abram – aceea de a face din el un neam mare, de a-l binecuvânta, de a da strălucire numelui său, de a-i răsplăti pe ce care îl binecuvântează şi de a-i pedepsi pe cei care îl blestemă, etc. – ne punem întrebarea ce ar trebui să facă el ca să le merite. Cartea Genezei spune că Abram trebuia să se supună poruncii lui Dumnezeu şi să-şi părăsească pământul natal, neamul şi casa tatălui său şi să meargă într-un alt pământ unde el va deveni părintele unui neam mare. Doar atât?, am spune noi. Doar atât. Dar şi atât este mult pentru că, în fond, împlinirea promisiunilor presupune ca Abram să fi străbătut drumul din pământul său natal către pământul promis având de înfruntat nu numai pericolele călătoriei cât mai ales îndoielile ivite din chiar făgăduinţele divine. Se va realiza oare ceva din tot ceea ce Dumnezeu a promis? Abram a străbătut drumul, iar efortul său nu a rămas nerăsplătit. (De ce n-am vedea în drumul lui Abram imaginea efortului pe care trebuie să-l facem în acest timp de post de a părăsi condiţia omului vechi pentru a accede la condiţia omului nou?)

Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui şi i-a dus deoparte pe un munte înalt. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lui şi chipul lui strălucea ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina… Şi coborând ei de pe munte, Isus le-a poruncit zicând: “Nimănui să nu spuneţi vedenia aceasta până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi.” (Mt 17, 1-9)

Episodul evanghelic pe care îl propune spre meditarea a doua duminică a Postului Mare este numit în mod obişnuit Schimbarea la faţă a lui Isus. Şi pe bună dreptate pentru că figura transfigurată a lui Isus domină întreg evenimentul. Chipul şi hainele lui capătă, la un moment dat, o lumină strălucitoare pe care martorii prezenţi nu o vor uita niciodată (v. 2Pt 1,18).

Să remarcăm totuşi faptul că sfântul evanghelist Matei stabileşte o legătură între acest eveniment şi cel al Învierii preaslăvite a lui Isus pentru a spune că strălucirea chipului şi a hainelor de acum are ceva din strălucirea de înviere. Altfel spus evenimentul relatat în această duminică are menirea să anunţe (să anticipeze) acea transfigurare pe care o înfăptuieşte Învierea glorioasă din morţi a Domnului. Această transfigurare însă se află la capătul unui drum lung care îl va purta pe Isus prin confruntările de la Ierusalim, prin arestarea, condamnarea umilitoare, biciuirea, încoronarea cu spini, răstignirea, moartea şi aşezarea în mormânt. Isus le asumă ca pe nişte etape menite să purifice şi să transfigureze nu atât Fiinţa sa cât mai ales fiinţa umană marcată de păcat. El străbate acest drum pentru noi şi împreună cu noi pentru ca Învierea măreaţă a Domnului să strălucească şi pe chipurile noastre.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin