Start > Ritul latin > Duminica Floriilor

Duminica Floriilor

8 February 2008
1,384 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica Floriilor (Anul A)

Sfântul Augustin, unul dintre cei mai mari Sfinți Părinți ai Bisericii, după o scrutare a sufletului omenesc, descoperă în adâncul acestuia un instinct ireductibil, instinct care stă la baza tuturor dorințelor și actelor naturii noastre umane: este instinctul fericirii. Aspirația spre fericire este universală. Cu alte cuvinte, afirmă același sfânt Augustin, toți dorim să fim fericiți. Chiar și cei răi, hoțul și sinucigașul, doresc fericirea, numai că încearcă s-o dobândească pe căi care duc la pierzare. Într-adevăr, noi oamenii, datorită libertății, avem posibilitatea să ne alegem singuri calea spre fericire. Acesta este motivul pentru care, deși toți dorim fericirea, nu toți ajungem să fim fericiți. La lumina acestor gânduri ne întrebăm acum: care este oare adevărata cale care duce la fericire? Ce cale să urmăm noi, cu alte cuvinte, pentru a fi siguri că nu ne înșelăm și că ea ne conduce la adevărata fericire? Răspunsul la această întrebare referitoare la calea care duce la fericire este de importanță fundamentală, capitală, pentru viața fiecăruia dintre noi.

Duminica de astăzi, Duminica Floriilor, prin lecturile Liturgiei Cuvântului ne oferă tocmai răspunsul la această întrebare. Mai mult: ne oferă răspunsul, cum am spus, fundamental pentru viața noastră, pe care Dumnezeu însuși îl dă la această întrebare. Numai că răspunsul nu ne este oferit deodată, dar gradual, într-un fel de crescendo, fiind suma aspectelor particulare pe care le prezintă fiecare lectură în parte.

Primul aspect al acestui răspuns la întrebarea despre calea spre fericire ne este oferit de evanghelia de astăzi. Ea ne îndreaptă atenția, după cum am putut observa, spre Cristos și ne prezintă Patima și Moartea lui Cristos. Punându-ne în față Patima și Moartea lui Cristos ea ne arată, cu alte cuvinte, iubirea lui Dumnezeu, iubire pe care noi o înțelegem doar în lumina planului lui Dumnezeu. Privind la acest plan, vedem cum Dumnezeu, în altruismul său, a ieșit din misterul vieții sale intime, s-a orientat spre noi, ni s-a deschis nouă, ne-a oferit viața sa dumnezeiască, ba mai mult, s-a dăruit pe sine însuși pentru noi. Iar această dăruire atinge punctul culminant în dăruirea și sacrificarea propriului Fiu pentru mântuirea noastră. Prezentându-ne iubirea lui Dumnezeu față de noi, evanghelia de astăzi ne arată cât de mult ne-a iubit Dumnezeu, ne arată, cu alte cuvinte, caracteristicile iubirii lui Dumnezeu față de noi.

Înainte de toate, dragostea lui Dumnezeu față de noi, așa cum reiese din evanghelia de astăzi, este totală. În dragostea sa față de noi, Dumnezeu, dăruindu-ni-l pe Fiul său, ni se dăruiește în întregime. Dragostea lui Dumnezeu față de noi este în același timp concretă, deoarece el ni se dăruiește pe sine. Această dragoste nu înseamnă vorbe goale, cuvinte fără conținut, promisiuni nerealizate, sau, cum ne mai exprimăm noi, vorbe aruncate în vânt. Am putea spune că dragostea lui Dumnezeu este perceptibilă în Cristos, el fiind semnul sensibil al iubirii lui Dumnezeu față de noi.

În lumina evangheliei de astăzi, vedem că dragostea lui Dumnezeu este, în același timp, universală și personală. În acest sens, sfântul Augustin spune că Dumnezeu îi iubește pe toți așa cum îl iubește pe unul singur și iubește pe unul singur cum îi iubește pe toți.

Evanghelia de astăzi ne mai învață ceva: limbajul iubirii este limbajul suferinței. Struna pe care iubirea își cântă cea mai convingătoare melodie este struna suferinței. Iubirea și suferința merg mână în mână. Iubirea, pentru a se concretiza – iar dacă nu se concretizează nici nu este iubire ci doar o caricatură a iubirii – trebuie să se întâlnească cu suferința. E tocmai ceea ce ne spune Isus : “Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Suferința este argumentul celei mai puternice iubiri. Cea mai mare iubire, iubirea totală, își găsește argumentul în dăruirea vieții.

Acesta este aspectul pe care îl prezintă evanghelia de astăzi cât privește răspunsul la întrebarea fundamentală despre calea care duce la fericire, întrebare pe care am enunțat-o la începutul predicii. Privind așadar la evanghelia de astăzi, observăm că drumul spre fericire, spre împlinire, este drumul dăruirii de sine, al comuniunii, al altruismului, al deschiderii față de Dumnezeu și frați, al iubirii, iubire care se concretizează doar prin renunțarea la sine, prin suferință.

La această iubire suntem chemați să răspundem cu iubirea noastră. Calea pe care Dumnezeu ne-o indică spre fericire trebuie să fie și calea noastră. În acest sens, prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia, prezentându-ne figura Slujitorului lui Iahve, ne pune în față exemplul unuia care a parcurs această cale. Fragmentul face parte din cel de-al treilea imn al Slujitorului lui Iahve. Ne prezintă, mai întâi, relația Slujitorului cu Iahve. El este într-un raport de deschidere față de Domnul care i-a dat o inimă înțeleaptă. Este deschis față de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în fiecare dimineață ca un ucenic. Ne este arătată, apoi, atitudinea sa de iubire față de frați, prin aceea că ni se prezintă ascultarea lui față de misiunea primită de la Iahve. Exilat în Babilon alături de conaționalii săi, el este însărcinat de a le vesti acestora un mesaj de credință și speranță, amintindu-le imaginea lui Dumnezeu care a intervenit în favoarea poporului, eliberându-l din sclavia egipteană. Deși întâmpină greutăți, deși suferă pentru a-și îndeplini misiunea, el nu se trage înapoi, dar se dăruiește cu generozitate. Deoarece Domnul îi vine în ajutor nu l-au doborât ocările.

A doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Filipeni, adaugă un nou aspect la răspunsul cât privește întrebarea despre calea spre fericire. Apostolul Paul vorbește, pe lângă iubirea lui Cristos, iubire care l-a dus pe Mântuitorul până la moartea pe cruce, și despre glorificarea lui Cristos. Adresându-se filipenilor, el pleacă de la o situație concretă. Unii dintre filipeni se revoltaseră împotriva prezbiterilor pe care însuși Paul i-a numit și peste care și-a impus mâinile. Apostolul îi îndeamnă pe toți să aibă aceleași sentimente pe care le-a avut Isus. Deși Dumnezeu, el, din iubire față de noi, s-a umilit pe sine luând firea sclavului, s-a umilit până la moartea pe cruce, cu toate acestea, moartea nu a avut ultimul cuvânt în viața lui Cristos, deoarece Dumnezeu l-a înălțat, l-a glorificat, dăruindu-i un nume care este mai presus de orice alt nume.

Cu această nouă specificare, specificare care se referă la glorificarea lui Cristos, avem acum răspunsul complet la întrebarea despre calea spre fericire, imaginea completă a drumului pe care îl avem de parcurs, avem imaginea completă a căii care duce la fericire. Este calea generozității, a altruismului, a deschiderii, a iubirii față de Dumnezeu și frați, iubire care însă înseamnă simultan suferință dar și glorificare, glorificare care este participare la glorificarea lui Cristos. Iată drumul spre fericire pe care ni-l indică Dumnezeu.

Să privim însă acum la drumul nostru, la drumul pe care mergem noi, la căile pe care le străbatem prin viața noastră. La o privire atentă, nu putem să nu observăm că avem multe calități, multe virtuți. Facem mult bine și suntem, în general, orientați spre săvârșirea binelui. Dar trebuie s-o recunoaștem: nu întotdeauna actele noastre sunt făcute din motive pure și neamestecate. Se mai întâmplă, uneori, să fim și interesați în ceea ce facem. Suntem preocupați parcă prea mult de noi, nu de puține ori suntem orientați doar spre propria persoană. Atât de mult orientați spre noi încât, făcându-ne proiecte în care absolutizăm importanța persoanei proprii, proiecte în cadrul cărora în calcul nu mai intră nici Dumnezeu nici ceilalți, ne celebrăm, de fapt, pe noi înșine în loc să-l adorăm pe Dumnezeu. Îndreptându-ne privirea doar spre noi, întoarcem astfel spatele lui Dumnezeu. Îmi vine în minte definiția pe care o dădea sfântul Augustin păcatului: aversiunea față de Binele Absolut și întoarcerea la bunurile schimbătoare (cf. De libero arbitrio 1, II, c. XIX, n. 53, col. 1269). Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că pactizăm uneori cu păcatul. Trebuie să recunoaștem că uneori calea pe care o alegem pentru a ajunge la fericire este contrară căii pe care ne-o indică Dumnezeu. De aceea, deși dorim fericirea suntem totuși nefericiți, neîmpliniți.

Ce este de făcut? Să renunțăm la păcat, să părăsim calea cea largă, calea pe care am urmat-o până acum. Dumnezeu ne cheamă astăzi, în această Săptămână Sfântă, la deschidere, la iubire, la convertire, la schimbarea radicală a vieții. În acest sens, sugestivă poate fi întâmplarea următoare pe care am citit-o într-o revistă italiană.

Într-un oraș mare și aglomerat, o fetiță, din neatenție, apucând un drum greșit s-a rătăcit de părinții ei. Deoarece plângea, niște polițiști au încercat să o ajute. Numai că fetița nu-și amintea nici numele ei, nici numele părinților, și nu cunoștea nici adresa de acasă. Polițiștii s-au simțit neputincioși. La un moment dat însă, fetița și-a amintit de o cruce foarte mare. Împreună cu părinții, mergea în fiecare duminică într-un loc, unde, la răscrucea drumurilor era o cruce. Polițiștii cunoșteau această cruce. Era crucea bisericii din centrul orașului. Au dus-o pe fetiță până aici, și împreună cu ea, de aici au ajuns la casa fetiței.

Întâmplarea sugerează parcă situația noastră. Alegând o cale greșită, aceea a închiderii, a egoismului, am rătăcit, am pierdut drumul spre casa Tatălui, spre fericire, spre împlinire. Biserica, punându-ne în față astăzi crucea lui Cristos, calea urmată de Cristos, calea iubirii lui Cristos, a iubirii totale care se manifestă în suferința lui Cristos pentru noi, ne cheamă, ca și cum am fi la răscrucea vieții noastre, să părăsim calea greșită și să alegem calea altruismului, a deschiderii, calea iubirii, pentru a regăsi astfel casa Tatălui și a ajunge astfel la împlinirea și fericirea noastră veșnică.

Maricel MITITELU

Ritul latin