Predici

Asemenea apei, vântului, aerului pe care îl respirăm, lumina este un element natural. Lumina este un element indispensabil pentru viaţa omului şi a naturii, pentru reîntinerirea pământului. Mai mult, lumina se identifică cu viaţa însăşi: “a veni la lumină” şi “a deschide ochii la lumină” echivalează cu a se naşte; “a da lumină” înseamnă a da viaţă unui fiu, după cum expresia “a închide ochii luminii” corespunde lui a muri. O lume fără lumină ar fi moartă, după cum un cer fără stele ar fi rece şi ameninţător pentru omenire.

Întreaga revelaţie biblică este străbătută de tema luminii. Între actul creator al lui Dumnezeu din Geneză, care desparte lumina de întuneric şi crearea Ierusalimului ceresc de la sfârşitul lumii în care Dumnezeu va fi lumina celor mântuiţi, istoria mântuirii este plină de intervenţiile lui Dumnezeu care luminează şi conduce la cunoaşterea sa pe cel ce se încrede în el.

Prima lectură ne relatează ungerea lui David ca rege în urma îndepărtării lui Saul datorită neascultării faţă de porunca lui Dumnezeu.

Ungerea, în Vechiul şi Noul Testament, este semn de consacrare, de alegere divină, de misiune. De multe ori însă, termenul ungere, în Biblie, este luat în sens spiritual. Duhul Sfânt dă sufletelor această ungere interioară, care le apropie mai mult de Dumnezeu, le iluminează asupra vocaţiei lor, le face tari în credinţă şi în momente de persecuţie, le face să pătrundă în adevărurile cele mai înalte, uneori mai mult decât cei învăţaţi.

David, un simplu păstor, fiul cel mai mic al lui Iese, este ales şi uns rege. În urma acestei ungeri primeşte pe Duhul Sfânt în mod stabil, care-l va face capabil să conducă poporul lui Dumnezeu. Va săvârşi multe păcate în viaţa sa aventuroasă, dar va fi un sincer penitent. Va trece de la întuneric la lumină, cum spune apostolul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Aceeaşi iluminare divină o experimentează şi profetul Samuel când trebuie să aleagă pe viitorul rege. Pe bună dreptate, urmând legile eredităţii şi sângelui, cât şi aspectul exterior, Samuel ar fi fost îndreptăţit să-l ungă rege pe Eliab. Însă Domnul, luminându-l, îi comunică lui Samuel planul său arătând că Dumnezeu nu priveşte aparenţele ci interiorul omului.

Pagina sublimă a evangheliei de astăzi, luată din Evanghelia după sfântul Ioan, are ca temă fundamentală aceeaşi idee de lumină în care întâlnim o dublă realitate: realitatea naturală şi materială a lumii, care este viaţa omului, şi lumina ca semn şi simbol al unei realităţi superioare dar la fel de adevărată şi de concretă: lumina credinţei.

Cuvintele evangheliei descriu pe scurt o minune pe care Mântuitorul a săvârşit-o. În trecere fiind, ne spune evanghelistul, Isus a văzut un orb. Altădată în evanghelie cei neputincioşi sunt cei care vin la Isus şi îl roagă să fie ajutaţi. De data asta Isus se apropie singur de el şi îi redă vederea. Doar în două versete este descris miracolul, făcând aluzie prin gestul ungerii cu tină la crearea omului şi prin apa de la Siloe la noua creaţie mesianică şi afirmând colaborarea necesară a omului prin cuvintele: merse, se spălă şi se întoarse văzând.

Însă mai mult decât faptul în sine, atât de miraculos al vindecării orbului din naştere, accentul este pus de evanghelistul Ioan pe explicaţia şi semnificaţia lui. Trecerea acestui om de la orbirea fizică la vederea lucrurilor, deci la lumină, se desfăşoară paralel cu itinerariul său spiritual. Orbul vindecat îndeplineşte un drum de credinţă. Pentru el, la început, Isus nu e decât un necunoscut. El ştie numai că se numeşte Isus, în rest ignoră totul despre el. Dar, odată vindecat, în disputa cu fariseii el descoperă în mod progresiv că Isus este un profet, un trimis al lui Dumnezeu, Fiul Dumnezeu. La sfârşit urmează profesiunea de credinţă: “Eu cred Doamne”. De la Isus istoric (acel om care se cheamă Isus) el ajunge la credinţa în Domnul. Aşadar, vindecarea orbului din naştere nu este numai istoria unui bolnav care este vindecat, dar şi istoria unui necredincios care ajunge la lumina credinţei. Acţiunea şi cuvântul lui Isus l-au atras şi l-au călăuzit la credinţă. Isus este lumina care luminează pe orb, dar tot el este cel care îi dă harul care îl atrage la Dumnezeu. Orbul nu-şi dă seama de această acţiune-atragere misterioasă a harului, dar e proprie lui Isus această lumină care îl conduce până la capacitatea de a adera la Dumnezeu în credinţă. Dar şi credinţa noastră se naşte dintr-o iluminare interioară a harului lui Cristos. În urma ungerii cu sfânta crismă din ziua botezului nostru, noi l-am primit pe Duhul Sfânt cu lumina sa care ne-a deschis ochii credinţei pentru a-l putea recunoaşte tot mai mult pe Cristos în cuvintele şi faptele sale. Drumul spiritual parcurs de orbul vindecat este drumul oricărui creştin botezat care trebuie să treacă de la simpla cunoaştere istorică a lui Cristos la încrederea şi adeziunea deplină faţă de el.

Însă există şi un progres în necredinţă. Mai întâi observăm dezacordul dintre iudei asupra identităţii lui Isus, apoi siguranţa “noi ştim că acest om este un păcătos”. În realitate ei nu înţeleg nimic despre Isus şi este notată totala lor ignoranţă: “Acesta nu ştim de unde vine”. Neînţelegerea şi neîncrederea faţă de Isus ajunge la ridicol când pun în dubiu însăşi identitatea persoanei. Necredinţa fariseilor este adevărată orbire nu pentru că nu văd, ci pentru că nu vor să vadă. Fariseii zilelor noastre sunt cei care se închid în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a lucrării evidente a harului care acţionează în oameni. Păcatul lor este autosuficienţa, încrederea oarbă în ştiinţa care-i face incapabili de a recunoaşte puterea harului lui Cristos. Încrederea absolută pusă în semnele exterioare, naturale, este adevărată orbire pentru oamenii zilelor noastre. Îndepărtându-se de lumina care este Cristos orbecăiesc în întuneric şi minciună.

Polemica pe care Ioan o duce, în toate fazele sale, de la contrast la absurd, are ca ţintă pe Cristos, în acţiunea şi persoana sa. În centrul acestei relatări stă problema identităţii lui Isus ca Mesia. Isus a fost, este şi va rămâne semn de contradicţie; lumina şi cuvântul său sunt ca o spadă care judecă şi desparte. Asemenea lui Cristos şi creştinul trimis să ducă Evanghelia în lumea de azi, adică să fie lumină a lumii, va fi totdeauna sub semnul contradicţiei şi al neînţelegerii, ba chiar va suferi prigoane. În ciuda acestor dificultăţi creştinul nu trebuie să abandoneze datoria sa de a fi lumină, aşa cum subliniază sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Efeseni.

Conştient de marea responsabilitate pe care o implică credinţa primită, Paul îi îndeamnă pe creştinii din Efes să fie fideli propriei vocaţii, după principiul enunţat în primul verset din capitolul patru al scrisorii ce le este adresată. Îndemnul său se dezvoltă plecând de la o constatare: “Acum sunteţi lumină în Domnul”, adică din faptul că o nouă realitate caracterizează pe creştini. Din această nouă fiinţă izvorăşte exigenţa unei conduite corespunzătoare. Prin indicativul “sunteţi” e fundamentat şi justificat imperativul “comportaţi-vă”. Roadele conduitei creştine sunt descrise de triada bunătate, dreptate, adevăr. Acesta este imperativul fundamental pentru actualizarea unei personalităţi autentic creştine: odată iluminaţi trebuie să devenim iluminatori.

Acelaşi îndemn este valabil pentru noi, creştinii de azi, când ne amintim de ziua botezului nostru, adică de ziua când unşi cu sfânta crismă am primit lumina credinţei. De aceea este un moment fericit de a ne întreba: mai posedăm noi lumina primită? Şi dacă o avem, foloseşte la ceva? Este necesar, dar nu este suficient să avem lumina, adică pe Cristos, ci trebuie să o împărtăşim deschizând ochii fraţilor noştri asupra misterului lui Dumnezeu şi al omului, asupra sensului vieţii şi al morţii şi al istoriei.

La 29 octombrie 1957, în Franţa, este ghilotinat un tânăr de 27 de ani, vinovat de jaf şi de dublă omucidere, a celui jefuit şi a unui jandarm. Giacomo Fresch moştenise de la tatăl său ateu un spirit sarcastic şi cinic. Fără nici o limită morală, pentru a face rost de bani, jefuia, fără să se gândească la posibilele consecinţe. Se naşte din aceasta o tragedie fără a voi. Judecătorii, voind să dea o lecţie publică, respingând orice clemenţă, îl condamnă la moarte. Trec trei ani de carceră între un proces şi altul, şi aşteptarea eliberării care nu-i este acordată. Giacomo e căsătorit şi are o fiică. Aventura sa a fost un moment de nebunie. Delictele erau departe de intenţia sa. A fost târât de evenimente, reacţia celui jefuit, apoi urmărirea jandarmului şi tentativa de a nu cădea în mâinile lui. Are ca vecin de carceră un prieten, care va deveni preot, şi care, prieteneşte, încearcă să-l facă să înţeleagă frumuseţea credinţei şi a speranţei creştine. Singurătatea operează minunea în sufletul lui Giacomo care se converteşte şi ajunge la expresii de înaltă spiritualitate, care astăzi ne miră. Puţin înainte de a muri îi scrie prietenului său: “Încă vreo câteva ore de luptă înainte de a cunoaşte ceea ce este iubirea. Aştept iubirea, aştept să fiu scăldat de torente de bucurie şi să cânt veşnic gloria celui înviat. Dumnezeu este iubire. La revedere în Dumnezeu”.

Cristos ne-a vorbit despre o lumină, dar o lumină care nu trebuie ascunsă sub obroc, ci care trebuie să fie aşezată în candelabru pentru a lumina pe cei care sunt în casă; o lumină care trebuie să ne servească nu numai nouă, dar şi celorlalţi locuitori ai pământului care încă nu cred. Prietenul lui Fresch a înţeles această datorie de a fi lumină şi a pus-o în practică, fiind pentru noi un minunat exemplu. Ca şi creştini, noi, nu putem şi nu trebuie să ne mulţumim a fi simpli iluminaţi, dar trebuie să fim adevăraţi iluminatori. Ochii tuturor privesc lumina, dar ai noştri trebuie să o şi dea.

Să fim aşadar lumină acum, cât încă este zi, căci va veni noaptea şi nu vom mai putea iradia. Iar atunci când Dumnezeu ne va întreba, asemeni evreului orb care s-a adresat unui creştin, într-o dramă a lui P. Claudel, “Voi care aţi văzut, ce aţi făcut cu lumina?”, noi să-i putem arăta roadele luminii credinţei pe care am primit-o la botez.

Robert GAŞPAL

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin