Start > Ritul latin > Duminica a III-a din Postul Mare

Duminica a III-a din Postul Mare

8 February 2008
1,188 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a III-a din Post (Anul A)

Există în cartea Deuteronomului una dintre cele mai frumoase constatări pe care Vechiul Testament le-a făcut vreodată față de providența divină și anume: Moise spune poporului ales: “S-a mai auzit vreodată ca un Dumnezeu să fie atât de aproape de popor, cum este Dumnezeul nostru atunci când îl chemăm?” (Dt 4,7) Parafrazând această constatare, putem să ne spunem și noi: s-a mai făcut vreodată un gest de iubire mai mare decât acela al lui Cristos, care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră?

Suntem în perioada Postului Mare și mai mult ca oricând suntem invitați să adâncim misterul credinței noastre. Este momentul cel mai potrivit ca fiecare dintre noi să ne întrebăm despre identitatea noastră.

După ce în duminicile precedente am avut ocazia să-l însoțim pe Cristos în timpul celor patruzeci de zile de post în pustiu și apoi pe muntele unde a avut loc schimbarea la față, astăzi liturgia cuvântului ne propune spre aprofundare darul lui Dumnezeu; apa vie, semnul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Prima lectură, luată din cartea Exodului, descrie minunea săvârșită de Moise la poalele muntelui Horeb. Asemenea lui Abraham, care odinioară ieșise din țara sa pentru a merge într-o țară necunoscută, poporul evreu iese din Egipt, eliberat de Dumnezeu “cu braț puternic și cu mână tare” (Dt 26,8) și începe pelerinajul credinței în pustiu. Idealul “țării unde curge lapte și miere” (Ex 3,8) trebuia să treacă prin surprizele deșertului: prin foame, sete, războaie. Deșertul a fost din totdeauna locul imprevizibilului.

După ce au făcut experiența lipsei de hrană, evreii simt acum lipsa apei. Mai mult, această lipsă conduce la o alta mai mare și anume, la lipsa încrederii că Dumnezeu mai este în mijlocul poporului. Încă era proaspăt evenimentul trecerii Mării Roșii, evenimentul prepelițelor și al manei și acum are loc o nouă intervenție din partea lui Dumnezeu.

Văzând că Moise este în strâmtorare, Dumnezeu îi poruncește să ia bastonul cu care lovise apele Mării Roșii și să lovească stânca din care va curge apa atât de necesară poporului în acel moment. Dacă lipsa apei de până acum a fost pentru evrei semnul că Dumnezeu i-a abandonat, apa care izvorăște din stânca dură este semnul prezenței lui Iahve.

În ansamblu, viața omului este într-un risc continuu, este un drum în deșert cu toate dificultățile pe care le presupune. Într-o astfel de situație, poate mulți se întreabă: “Mai este oare Dumnezeu în mijlocul nostru?” Ne mai ascultă oare Dumnezeu rugăciunile?

Ca și poporul ales din pustiu și noi suntem aleși prin botez să facem parte din noul popor al lui Dumnezeu, care este Biserica. Dacă evreilor li se promisese o țară unde curge lapte și miere, nouă ni s-a făcut promisiunea vieții veșnice.

Apa care a manifestat prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu, este pentru noi Isus Cristos. Cuvintele lui, “Iată eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Mt 28,20), ne garantează prezența sa mântuitoare printre noi, mai ales în sacramente și în cuvântul său. Întrebarea poporului ales în pustiu “oare mai este Dumnezeu în mijlocul nostru?” nu mai are pentru noi nici un sens, deoarece răspunsul definitiv este în Isus Cristos și am auzit acest lucru în evanghelia de astăzi.

În drum spre Galileea, Isus se oprește în cetatea Sihar din Samaria, lângă fântâna lui Iacob. Aici are loc dialogul cu femeia samariteană. Isus îi spune: “Dă-mi să beau”. Samariteana rămâne uimită: “Cum, tu, iudeu, ceri de la mine care sunt femeie samariteană?” Isus însă, nu ține cont de greșelile istoriei, cunoscut fiind faptul că iudeii nu erau în relații bune cu samaritenii, pe el îl interesează persoana, pentru a o conduce la mântuire. Dialogul capătă acum un caracter alegoric: “Dacă ai cunoaște darul lui Dumnezeu și cine este cel ce îți spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie”. Uimită și mai mult, samariteana îi cere această apă pentru a nu mai înseta niciodată, dar Isus îi descoperă mizeria morală în care trăia, ceea ce i-a mărit și mai mult credința, că în fața ei este o persoană deosebită, un profet. De la simbolismul apei, dialogul capătă un caracter mai profund. Samariteana se arată tot mai interesată de cunoașterea lui Dumnezeu, a modului în care se poate aduce cult lui Dumnezeu. Noutatea pe care o aduce Isus este că lui Dumnezeu trebuie să i te închini în spirit și adevăr. Cultul exterior care era la templu trebuia să devină interior, mai exact, Dumnezeu nu mai are nevoie de jertfele de carne, care se aduceau la templu, ci de jertfe ale inimii. Dialogul culminează cu descoperirea adevăratei identități a lui Isus, care este Mesia și am auzit cum femeia a plecat în cetate și le-a spus celor de acolo că l-a întâlnit pe Mesia, iar ei au venit la el.

Importanța acestui dialog constă în faptul că Isus se revelează femeii samaritene și prin ea întregii Samarii. Revelarea este progresivă: mai întâi, Isus este pentru samariteană un iudeu, apoi este profetul și în cele din urmă este Mesia.

Isus continuă și astăzi dialogul său cu omul. În acest dialog, omul, creștinul, este chemat să-și descopere identitatea sa. Întrebările lui fundamentale: Cine sunt? Încotro mă îndrept? Cine este Isus Cristos pentru mine? își găsesc răspunsul lângă fântâna lui Iacob. Samariteana și-a dat seama că era o femeie păcătoasă, dar descoperind că în fața ei îl are pe Isus Cristos, Mesia, în interiorul ei are loc o transformare radicală. Era momentul când harul lui Dumnezeu o prelucrase și-i dăduse o nouă identitate.

Într-un oarecare spital, un bolnav povestește: “Aveam douăzeci și patru de ani când m-am căsătorit. Credeam că voi duce o viață fericită, însă sunt treizeci de ani de atunci și cred că m-am înșelat. În acest timp nu mi-am găsit niciodată fericirea”. După doi ani de la căsătorie am avut un copil și apoi au urmat alții patru, dar nici așa viața mea nu s-a schimbat. Îmi înecam nefericirea în băutură și scandaluri, iar acum, într-un accident, mi-am pierdut ambele picioare. Ce să mai spun? Să mă răzbun? Pe cine? Singura mea speranță este la Dumnezeu, pe care până acum l-am înșelat de atâtea ori. Îi promit că de acum nu-l voi mai dezamăgi niciodată. După doi ani de suferință grea, bolnavul a trecut senin în viața veșnică. Ce se întâmplase? În toți acești treizeci de ani petrecuți până la accident, soția și copii nu au contenit să se roage pentru întoarcerea lui. După accident, tatăl spunea soției și copiilor: “De acum munciți voi că de rugat mă voi ruga eu”.

În fața unei astfel de realități ar trebui să ne examinăm cu toții și să ne întrebăm care este locul pe care îl ocupă Dumnezeu în viața noastră? Fericirea nu constă numaidecât în anumite distracții, nici numai în anumite bunuri materiale, cum căuta omul despre care am vorbit adineauri, însă fericirea cea mai mare este să te știi iubit de Dumnezeu și acest fapt este prezentat într-o manieră deosebită de apostolul Paul în cea de-a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani. “Pe când eram încă neputincioși – ne spune Apostolul – Cristos a murit pentru noi, niște nelegiuiți”.

Moartea lui Cristos în acest sens nu înseamnă eșec, nu înseamnă lașitate, ci victorie asupra morții. “Unde este moarte biruința ta? Unde este moarte ghimpele tău?” (1Cor 15,54) va spune apostolul Paul corintenilor atunci când le vorbea despre învierea morților. “Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce rod bogat” (In 12,24).

Rodul morții și învierii lui Cristos este Duhul Sfânt, este reconcilierea definitivă a omului cu Dumnezeu, este viața veșnică. Poate mulți vor spune: “Da, Cristos a murit pentru noi, și ce rost are acest lucru dacă viața noastră este aceeași, cu bucurii rare și trecătoare și cu necazuri dese”. Să nu uităm însă un lucru: Cristos a trăit aceeași viață ca și noi, afară de păcat, cu bucurii, dar mai ales cu necazuri. Datorită acestui fapt Cristos a dat valoare vieții, a dat valoare suferinței. Suferința nu mai este efectul păcatului, așa cum o considerau vechii evrei, ci pentru cei care au credință este generatoare de speranță, conduce la mântuire. Dacă Cristos a ajuns în glorie prin suferință, noi nu putem ajunge altfel. Iubirii pe care Dumnezeu a arătat-o față de noi, prin mântuirea înfăptuită de Isus Cristos, trebuie să i se răspundă cu iubire.

O atitudine ca a evreilor în deșert ar compromite numele nostru de creștini. Pentru a-i convinge de prezența sa în mijlocul lor, Dumnezeu le-a oferit apă din stâncă, nouă astăzi, pentru a ne convinge de prezența sa în mijlocul nostru, Dumnezeu ne-a oferit nu numai apa, care este Duhul Sfânt, dar și stânca, pe Isus Cristos.

Spuneam la început că Postul Mare este perioada cea mai potrivită să ne întrebăm despre identitatea noastră. Este momentul să ne deschidem inimile și să vorbim cu Isus, să-i încredințăm lui toate problemele vieții noastre. Să ne lăsăm mângâiați de Duhul Sfânt și să ne încurajăm reciproc în speranța la care ne cheamă credința noastră. Dorința noastră de a-l cunoaște și a-l iubi pe Dumnezeu să fie ca aceea a sfântului Augustin: “Te-am gustat, Doamne și acum îmi este foame și sete de tine!” Ne este foame și sete de fericire? Să alergăm la izvorul harului, să alergăm totdeauna la Dumnezeu și să nu ne împietrim inimile, ca evreii de altă dată în pustiul de la Meriba.

Felician TIBA

Ritul latin