Start > Ritul latin > Duminica a II-a din Postul Mare

Duminica a II-a din Postul Mare

8 February 2008
739 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a II-a din Post (Anul A)

La fiecare început de primăvară oamenii desfășoară anumite activități, printre care se numără și îngrijirea copacilor. Dacă vor să obțină o producție mare, deținătorii de livezi trebuie să curețe pomii de tot ceea ce este uscat și de prisos.

În același sens, ca să putem sărbători cu bucurie Sfintele Paști, Biserica ne propune Postul Mare ca pe un timp privilegiat de convertire, de curățire a inimii sau, folosindu-ne de cuvintele cu care ne-am rugat la începutul acestei Sfinte Liturghii, de purificare a privirii interioare. Ce este convertirea? Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă o definiție a acesteia, dar ne propune spre imitare exemple de oameni care, interpelați fiind de Dumnezeu într-un context vital determinat, au trăit convertirea cu toată ființa lor. În aceste experiențe omenești concrete stă toată valoarea și actualitatea convertirii. Conștienți de acest lucru, să ne deschidem inimile la Cuvântul lui Dumnezeu și să răspundem cu toată generozitatea la chemarea sa.

Prima lectură de azi, luată din cartea Genezei, ne prezintă un exemplu de încredere totală în Cuvântul lui Dumnezeu. Abraham făcea parte dintr-o familie, a cărei viață sedentară garanta membrilor săi – în acel timp – identitatea și supraviețuirea, un prezent liniștit și un viitor relativ sigur. În această atmosferă de viață patriarhală, Dumnezeu se arată lui Abraham și-i adresează o chemare deosebită: “Ieși din țara ta, părăsește familia și casa tatălui tău și mergi în țara pe care ți-o voi arăta”. Răspunsul lui Abraham nu se lasă așteptat: rupând toate legăturile pământești, abandonând tot ceea ce însemna până atunci siguranță și liniște, fără copii la o vârstă înaintată, el pornește spre o țară necunoscută (cf. Gen 11,30), pentru că Domnul l-a chemat și i-a promis urmași. Existența și viitorul poporului ales – din care se va naște Mesia – depind tocmai de acest act de încredere totală în Dumnezeu (cf. Evr 11,8-9).

Noi am fost transformați în mod radical de harul sfințitor primit la botez, am devenit creștini, făpturi noi și fii ai lui Dumnezeu. Trăim noi oare noutatea creștină în mod concret în viața de zi cu zi? Dacă nu am reușit întotdeauna să fim la înălțimea demnității filiale pe care am primit-o, să nu ne descurajăm, dar să ne amintim că Isus continuă să cheme și astăzi oamenii la convertire; ne cheamă și pe noi la reînnoire, la schimbarea vieții. Nu ne cere să părăsim o familie sau o bucată de pământ; în schimb, ne cere să renunțăm la egoismul nostru, să abandonăm gândurile și preocupările noastre fără prea mare legătură cu Dumnezeu și, conștienți de prezența Duhului Sfânt care călăuzește și însoțește calea noastră, să ne punem toată încrederea în Domnul, să trăim cu entuziasm atât în comunitatea creștină cât și în familie, la serviciu sau la școală și în timpul liber.

În fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat, sfântul Matei relatează evenimentul schimbării lui Isus la față, ca pe o chemare insistentă a ucenicilor la convertire, la schimbarea modului de a gândi și a trăi. Mesajul evanghelic depășește net revelația Vechiului Testament: Dumnezeu vorbește oamenilor în aceste timpuri de pe urmă prin însuși Fiul său (cf. Evr 1,2) și îi cheamă să se îndrepte spre o țară făcută acum cunoscută, spre Împărăția lui Dumnezeu, spre întâlnirea și împărtășirea deplină de viață cu Cristos. În același timp, îi invită la o viață trăită în credință, la acceptarea responsabilității în spiritul libertății fiilor lui Dumnezeu, chiar și în momentele cele mai dificile ale vieții. În această lumină trebuie să înțelegem evenimentul transfigurării lui Isus. Petru mărturisise deja în Cezareea lui Filip că Isus din Nazaret este Mesia, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt 16,16). Isus Cristos precizează atunci sensul mesianității sale, vestind pentru întâia oară că la Ierusalim va trebui să pătimească, să fie dat la moarte, dar că a treia zi va învia. În numele apostolilor, Petru refuză o atare perspectivă, pentru că nu o poate înțelege. În acest context, pentru a îndepărta din inimile ucenicilor scandalul crucii, Isus îi ia cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, care vor fi martori ai agoniei sale în Ghetsemani, și îi duce pe un munte înalt, care este identificat de Tradiție cu Muntele Tabor. Acolo, Isus apare înaintea lor în strălucirea dumnezeirii sale. Moise și Ilie, care stau de vorbă cu Isus, întruchipează Legea și Profeții, adică toată revelația Vechiului Testament, care se împlinește în Isus Cristos, Noul Moise și Slujitorul suferind. Contemplând slava lui Isus din Nazaret, Petru ar fi vrut să ridice trei colibe pentru a rămâne acolo, la adăpost de orice pericol. Dar nu aceasta era voința Tatălui, căci, imediat, un nor luminos – simbol al prezenței lui Dumnezeu – i-a învăluit, iar din nor s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. De el să ascultați!”. Prin aceste cuvinte Tatăl a arătat ucenicilor, iar prin ei nouă, care este voința sa cu privire la Fiul său: Isus din Nazaret va trebui să treacă prin suferință și moarte ca să ajungă la gloria învierii, pe care ucenicii tocmai au contemplat-o cu anticipație. În fața măreției lui Dumnezeu, cei trei apostoli cad cu fața la pământ: este un gest biblic care exprimă o adorație profundă. În același timp, sunt cuprinși de o mare spaimă. Dar Isus, apropiindu-se de ei, îi atinge și le spune: “Ridicați-vă și nu vă temeți!”. Aceștia, răspund imediat invitației sale, se ridică și coboară de pe munte împreună cu el, însă fără să fi înțeles suferința și moartea spre care se îndrepta decis Învățătorul lor. Vor reuși să le înțeleagă abia după înviere, la Rusalii, când îl vor primi pe Duhul Sfânt.

Ca să ajungem la viața veșnică trebuie să ne convertim, să renunțăm la ideea greșită a unui creștinism triumfalist pe acest pământ și să trăim în spirit de credință toate realitățile umane. Pentru aceasta avem nevoie de harul lui Dumnezeu, iar Domnul ni-l oferă în multe feluri: prin sacramentul pocăinței, prin practicarea faptelor de pocăință, prin rugăciune și, într-un mod cu totul deosebit, la Sfânta Liturghie. Pe acest munte înalt ascultăm mărturia Vechiului și Noului Testament despre Cristos, primim Cuvântul lui Dumnezeu prin predica slujitorilor săi, îl adorăm pe Cel “de trei ori sfânt” și îl întâlnim sub vălul pâinii și al vinului pe Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, în misterul morții și învierii sale, ca pregustare a fericirii noastre veșnice. Dar nu putem rămâne pe acest munte, căci viața noastră pământească este un exod continuu. Cristos este alături de noi în pelerinajul nostru pe acest pământ și ne îmbărbătează: “Ridicați-vă și nu vă temeți!”, “Mergeți în pace!” (cf. Liturghierul roman). “Nimeni să nu se teamă să sufere pentru dreptate – învață Papa Leon cel Mare – și nimeni să nu-și piardă încrederea în răsplata celor promise, căci prin muncă se trece la odihnă, prin moarte la viață” (Sermo 51). Așadar, conștienți că Isus ne însoțește în tot ceea ce facem: nu doar în evenimentele mari, dar și în cele mărunte ale vieții, să dăm mărturie, prin cuvintele și faptele noastre, despre viața cea nouă care este în noi.

Același mesaj ne este transmis și de lectura luată din Scrisoarea a doua a sfântului Paul adresată lui Timotei. În Isus Cristos Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii la mântuire. Noi, creștinii, care am răspuns deja acestei chemări la botez, trebuie să ducem vestea cea bună a mântuirii la cei în mijlocul cărora trăim. Nu ni se cere nimic altceva decât să ducem o viață creștină autentică. Chiar dacă aceasta va stârni uimirea sau disprețul lumii, nu trebuie să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, pentru că harul său este cu noi. Apostolul Paul, aflat în lanțuri pentru Cristos, îl îndeamnă pe Timotei să participe împreună cu el la suferința pentru Evanghelie, ajutat de puterea lui Dumnezeu, pentru că vestind Evanghelia ia parte deja la viața și nemurirea lui Isus Cristos. Tot așa, fiecare dintre noi, împlinindu-și propria vocație în mijlocul acestei lumi, participă în speranță la gloria deplină și definitivă pregătită de Dumnezeu celor credincioși ai săi.

Una din scrierile poetului englez Wordsworth, The Excursion, are ca subiect drumul unui băiețandru spre oceanul pe care nu l-a văzut niciodată, dar de care era atras în mod misterios. Acesta mergea de-a lungul fluviilor, traversa pustiuri și păduri. Când obosea, ori vreun pericol îl înspăimânta sau îl descuraja singurătatea, punea atunci la urechea sa o cochilie; îndată fața lui se lumina de bucurie și un nou curaj îi năvălea în inimă. În acea cochilie el auzea murmurul îndepărtat al oceanului care-l chema. Vă imaginați bucuria imensă când a ajuns să vadă oceanul!

Și noi suntem în drum spre cetatea cerească, pe care nu am văzut-o încă, dar de care suntem atrași în mod misterios, pentru că am fost creați pentru ea. Mergem în mijlocul pericolelor și dificultăților acestei vieți. Dacă vreodată durerile sau suferințele vor încerca să ne obosească sau să ne abată de pe cale, dacă exigențele evanghelice ale convertirii ne vor înspăimânta, să ne punem atunci încrederea în Dumnezeu care ne cheamă la comuniune de viață cu el în veșnicie și să ne amintim ceea ce ne spune Cristos Domnul: “Mă duc să pregătesc un loc pentru voi” (In 14,2). “Curaj, numele voastre sunt scrise în cer” (Lc 10,20).

Mihai BUJOR

Ritul latin