Start > Ritul latin > Duminica I din Postul Mare

Duminica I din Postul Mare

8 February 2008
829 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica I-a din Post (Anul A)

Unul dintre darurile vieții noastre, și poate unul dintre darurile cele mai mari, este posibilitatea omului de a reîncepe. Miercuri, odată cu impunerea cenușii în semn de pocăință, noi am început un nou timp: timpul Postului Mare. Un timp al purificării și al harului în care răsună, mai mult ca oricând, îndemnul la convertire, la pocăință, la o viață cât mai conformă cu cerințele Evangheliei. Este un timp în care încercăm să uităm de preocupările noastre zilnice, pentru a ne gândi că este ceva mai presus de toate acestea. Să ne preocupăm mai mult de cele spirituale, să simțim mai multă foame pentru cele cerești.

La acest început al postului Biserica ne îndeamnă să nu rămânem în obișnuințele noastre rele, ci să scuturăm praful șovăielii, al nepăsării, fiind cu sufletul pregătit pentru Înviere. În același timp să nu uităm, după cum ne spune și teologul austriac Martin Buber, că “păcatul cel mai mare al omului nu este păcatul săvârșit – deoarece tentația este mare iar voința slabă – adevăratul păcat al omului este că în orice clipă se poate converti și totuși nu o face”.

Lecturile din Liturgia Cuvântului de astăzi pun alături două tablouri: primul, cel propus de lectura I, ni-l arată pe Adam cedând ispitei. Al doilea tablou, cel propus de evanghelie, ni-l arată pe Cristos, noul Adam, învingând ispita și Ispititorul. Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, stabilește o paralelă între opera lui Adam și aceea a lui Cristos. Prin păcatul primilor oameni, prin neascultarea lor de Dumnezeu, păcatul a intrat în lume și a trecut la toți oamenii, însă prin ascultarea și sacrificiul lui Cristos am regăsit viața și fericirea. Și pentru că Adam nu a rezistat ispitei, moartea a venit pentru toți oamenii. Însă pentru că Isus, noul Adam, a ieșit biruitor, iată, primim harul care ne duce la mântuire, după cum ne spune și apostolul Paul: “Căci acolo unde păcatul a sporit, și mai mult a întrecut harul” (Rom 5,21).

În cadrul lecturilor, ispita ne apare ca o realitate cu care s-a confruntat primul om din lume, o realitate cu care s-a confruntat Cristos, o realitate cu care se confruntă fiecare dintre noi. Și parcă ne spune Scriptura: alege modelul adevărat, alege între moarte sau viață. Dacă alegem modelul lui Cristos, modelul Noului Adam, atunci alegem viața fără de sfârșit, viața de prietenie cu Dumnezeu. Dacă alegem drumul neascultării și al păcatului, alegem moartea.

Așadar, ce trebuie să facem pentru a merge pe drumul pe care a pășit Cristos? Itinerarul pe care trebuie să-l parcurgem îl găsim în evanghelia de astăzi. Isus a postit 40 de zile și 40 de nopți, apoi, flămânzind, a dat prilej diavolului să se apropie de el pentru a-l ispiti și pentru a ne arăta nouă cum îl putem învinge când ne luptăm cu el, pentru a ne da nouă, fraților săi, o lecție de umilință, de curaj și de credință.

Ispitele la care a fost supus Isus în pustiu, au ceva din domeniul incredibilului, al fanteziei. Poate cineva s-ar întreba cum a fost posibil ca Isus să fie ispitit. Dar să nu uităm că Cristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat și ca om adevărat el a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat. De aceea el a fost ispitit ca om, și nu ca Dumnezeu.

Încercarea, ispita, fac parte din viața noastră de zi cu zi. În lumina credinței, ispita apare ca o încercare care formează și călește caracterul nostru spiritual, întărește prietenia și fidelitatea noastră față de Dumnezeu. Însă acest lucru este valabil doar atunci când ieșim învingători în lupta cu ispita și nu atunci când ne lăsăm conduși de ea.

Nimeni așadar, nu trebuie să se descurajeze când este asaltat de ispite. A simți ispita nu este un păcat, păcat este doar atunci când cedăm ispitei. Făcând o comparație putem spune că ispitele sunt ca țânțarii care zboară în jurul nostru, care ni se pot așeza pe nas, pe obraz, pe mâini sau alte mădulare ale trupului. Și cum știm, de țânțari nu scăpăm decât alungându-i. La fel și în cazul ispitelor, trebuie să le alungăm din inima și mintea noastră, urmând exemplul lui Isus care a fost categoric “Pleacă de la mine, Satană!”, și nu a stat la înțelegere cu Ispititorul.

Tactica diavolului folosită astăzi este aceeași care a fost în cazul primilor oameni și în cazul lui Isus. El sădește în sufletul nostru îndoiala. A zis Evei: “A zis oare Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii grădinii?” iar lui Isus: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu spune ca aceste pietre să se prefacă în pâini”, “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos”. În același mod Cel Rău i se adresează și omului de astăzi, făcându-l să creadă că succesul și toate descoperirile de ultimă oră nu se datorează bunătății lui Dumnezeu, ci aparțin inteligenței omului. Îi atribuie omului toată lucrarea lui Dumnezeu, făcându-l să se creadă în mândria lui stăpân al acestei lumi.

Dar oare omul de astăzi de câte ori nu pune la îndoială atotputernicia și măreția lui Dumnezeu folosind tactica Diavolului? De câte ori oare nu condiționează fidelitatea față de Dumnezeu, somându-l să procure o viață cât mai comodă, un trai cât mai ușor în schimbul credinței sale? “Dacă tu ești Dumnezeu, fă cutare sau cutare lucru…” sau “M-am rugat, am postit, m-am sacrificat și nu mi-ai îndeplinit dorința… deci tu nu ești atotputernic, tu nu exiști!” Așadar, câți sunt aceia care nu vor să creadă în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu pentru că nu au obținut mereu ceea ce au voit? Dar să nu uităm, Dumnezeu nu poate fi constrâns să facă voința noastră. Noi suntem cei care trebuie să-i împlinim voința, lăsând toate în seama lui. Căci el știe de ce avem nevoie încă mai înainte ca noi să-i cerem; lui îi aparține puterea de decizie și de acțiune. Noi în schimb, cu umilință și spirit de supunere, când dorința de răzvrătire și necredința ne apasă, să avem aceeași atitudine ca și aceea a lui Cristos: “Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!”

În cea de-a treia ispită, Isus ne dă exemplu de umilință, de renunțare, indicându-ne pe cel ce merită să fie adorat, arătându-ne pe cel care singur este vrednic de a i se aduce închinare. Nu trebuie să ne închinăm în fața răului, a altor zei, care sunt așa de mulți în lumea de astăzi: puterea, averea, dorința de stăpânire, dorința de a avea cât mai mult, indiferent de mijloace.

Odată, în Africa, așa cum se întâmplă nu de puține ori, era o mare foamete cauzată de secetă. Unul dintre credincioșii africani merse la un misionar să-i ceară puțină făină pentru familia lui. Întors acasă a observat în făina primită și o monedă de argint de o valoare destul de mare. A doua zi, dis-de-dimineață, se prezintă la misionar și spuse:

“Părinte, toată noaptea nu am putut dormi, pentru că doi oameni se luptau în mine: unul bun și unul rău. Cel bun îmi șoptea: banul nu este al tău, trebuie să îl duci misionarului înapoi, pentru că din greșeală a căzut în punga ta cu făină. Iar cel rău îmi șoptea: misionarul ți-a pus anume, pentru că ești om sărac, ia-l și cumpără-ți de mâncare, de băut, ceea ce vrei, că-i al tău. De aceea părinte, pentru a fi liniștit în conștiință, iată, v-am adus banul înapoi”.

În cazul acesta nu este greu de ghicit că omul cel bun era conștiința lui, prin care vorbea Dumnezeu, iar omul cel rău era ispita. Așadar, iată un exemplu concret din care se vede mai bine modul de acțiune al diavolului.

Să luăm exemplul lui Cristos, imitat de acest creștin care a știut să înlăture îndoiala din mintea și inima sa, care a știut să reziste ispitei, în spatele căreia se afla diavolul, care se străduiește să-l imite pe Dumnezeu în multe privințe. În timp ce Dumnezeu se străduiește să-i coopteze pe oameni în munca de mântuire pentru a-i face fericiți, cel rău face același lucru cooptându-i în pregătirea osândei, privându-i de binele suprem care este fericirea veșnică. În același timp, să fim mereu pregătiți pentru a rezista ispitelor, conștienți fiind că uneori nu ne străduim pentru mântuirea sufletului atât cât se străduiește diavolul pentru osândirea noastră. El dă, promite multe, nu ca să dea, ci ca să ia: ne dă comori aici pe pământ, ca să nu avem dincolo în ceruri.

Așadar, aceasta este învățătura Evangheliei: să știm să rezistăm ispitelor diavolului, învățând să ascultăm nu de cuvântul celui rău, ci de cuvântul lui Dumnezeu; învățând să fim atenți la foamea spirituală din noi, învățând ca niciodată să nu ridicăm la treapta de zeu vreun lucru, sau persoană, ori realitate din lumea noastră, căci numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm.

La această liturghie să-i cerem lui Dumnezeu harul de a lupta decisiv împotriva egoismului nostru, contra lăcomiei și mândriei din noi. Lepădându-ne de Satana și de faptele lui, să-l rugăm pe Dumnezeu și să-i cerem mereu: și nu ne duce pe noi în ispită ci ne mântuiește de Cel Rău.

Cristian GALAȚANU

Ritul latin