Predici

Unul dintre darurile vieţii noastre, şi poate unul dintre darurile cele mai mari, este posibilitatea omului de a reîncepe. Miercuri, odată cu impunerea cenuşii în semn de pocăinţă, noi am început un nou timp: timpul Postului Mare. Un timp al purificării şi al harului în care răsună, mai mult ca oricând, îndemnul la convertire, la pocăinţă, la o viaţă cât mai conformă cu cerinţele Evangheliei. Este un timp în care încercăm să uităm de preocupările noastre zilnice, pentru a ne gândi că este ceva mai presus de toate acestea. Să ne preocupăm mai mult de cele spirituale, să simţim mai multă foame pentru cele cereşti.

La acest început al postului Biserica ne îndeamnă să nu rămânem în obişnuinţele noastre rele, ci să scuturăm praful şovăielii, al nepăsării, fiind cu sufletul pregătit pentru Înviere. În acelaşi timp să nu uităm, după cum ne spune şi teologul austriac Martin Buber, că “păcatul cel mai mare al omului nu este păcatul săvârşit – deoarece tentaţia este mare iar voinţa slabă – adevăratul păcat al omului este că în orice clipă se poate converti şi totuşi nu o face”.

Lecturile din Liturgia Cuvântului de astăzi pun alături două tablouri: primul, cel propus de lectura I, ni-l arată pe Adam cedând ispitei. Al doilea tablou, cel propus de evanghelie, ni-l arată pe Cristos, noul Adam, învingând ispita şi Ispititorul. Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, stabileşte o paralelă între opera lui Adam şi aceea a lui Cristos. Prin păcatul primilor oameni, prin neascultarea lor de Dumnezeu, păcatul a intrat în lume şi a trecut la toţi oamenii, însă prin ascultarea şi sacrificiul lui Cristos am regăsit viaţa şi fericirea. Şi pentru că Adam nu a rezistat ispitei, moartea a venit pentru toţi oamenii. Însă pentru că Isus, noul Adam, a ieşit biruitor, iată, primim harul care ne duce la mântuire, după cum ne spune şi apostolul Paul: “Căci acolo unde păcatul a sporit, şi mai mult a întrecut harul” (Rom 5,21).

În cadrul lecturilor, ispita ne apare ca o realitate cu care s-a confruntat primul om din lume, o realitate cu care s-a confruntat Cristos, o realitate cu care se confruntă fiecare dintre noi. Şi parcă ne spune Scriptura: alege modelul adevărat, alege între moarte sau viaţă. Dacă alegem modelul lui Cristos, modelul Noului Adam, atunci alegem viaţa fără de sfârşit, viaţa de prietenie cu Dumnezeu. Dacă alegem drumul neascultării şi al păcatului, alegem moartea.

Aşadar, ce trebuie să facem pentru a merge pe drumul pe care a păşit Cristos? Itinerarul pe care trebuie să-l parcurgem îl găsim în evanghelia de astăzi. Isus a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, apoi, flămânzind, a dat prilej diavolului să se apropie de el pentru a-l ispiti şi pentru a ne arăta nouă cum îl putem învinge când ne luptăm cu el, pentru a ne da nouă, fraţilor săi, o lecţie de umilinţă, de curaj şi de credinţă.

Ispitele la care a fost supus Isus în pustiu, au ceva din domeniul incredibilului, al fanteziei. Poate cineva s-ar întreba cum a fost posibil ca Isus să fie ispitit. Dar să nu uităm că Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi ca om adevărat el a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat. De aceea el a fost ispitit ca om, şi nu ca Dumnezeu.

Încercarea, ispita, fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. În lumina credinţei, ispita apare ca o încercare care formează şi căleşte caracterul nostru spiritual, întăreşte prietenia şi fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Însă acest lucru este valabil doar atunci când ieşim învingători în lupta cu ispita şi nu atunci când ne lăsăm conduşi de ea.

Nimeni aşadar, nu trebuie să se descurajeze când este asaltat de ispite. A simţi ispita nu este un păcat, păcat este doar atunci când cedăm ispitei. Făcând o comparaţie putem spune că ispitele sunt ca ţânţarii care zboară în jurul nostru, care ni se pot aşeza pe nas, pe obraz, pe mâini sau alte mădulare ale trupului. Şi cum ştim, de ţânţari nu scăpăm decât alungându-i. La fel şi în cazul ispitelor, trebuie să le alungăm din inima şi mintea noastră, urmând exemplul lui Isus care a fost categoric “Pleacă de la mine, Satană!”, şi nu a stat la înţelegere cu Ispititorul.

Tactica diavolului folosită astăzi este aceeaşi care a fost în cazul primilor oameni şi în cazul lui Isus. El sădeşte în sufletul nostru îndoiala. A zis Evei: “A zis oare Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii grădinii?” iar lui Isus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu spune ca aceste pietre să se prefacă în pâini”, “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos”. În acelaşi mod Cel Rău i se adresează şi omului de astăzi, făcându-l să creadă că succesul şi toate descoperirile de ultimă oră nu se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, ci aparţin inteligenţei omului. Îi atribuie omului toată lucrarea lui Dumnezeu, făcându-l să se creadă în mândria lui stăpân al acestei lumi.

Dar oare omul de astăzi de câte ori nu pune la îndoială atotputernicia şi măreţia lui Dumnezeu folosind tactica Diavolului? De câte ori oare nu condiţionează fidelitatea faţă de Dumnezeu, somându-l să procure o viaţă cât mai comodă, un trai cât mai uşor în schimbul credinţei sale? “Dacă tu eşti Dumnezeu, fă cutare sau cutare lucru…” sau “M-am rugat, am postit, m-am sacrificat şi nu mi-ai îndeplinit dorinţa… deci tu nu eşti atotputernic, tu nu exişti!” Aşadar, câţi sunt aceia care nu vor să creadă în bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu pentru că nu au obţinut mereu ceea ce au voit? Dar să nu uităm, Dumnezeu nu poate fi constrâns să facă voinţa noastră. Noi suntem cei care trebuie să-i împlinim voinţa, lăsând toate în seama lui. Căci el ştie de ce avem nevoie încă mai înainte ca noi să-i cerem; lui îi aparţine puterea de decizie şi de acţiune. Noi în schimb, cu umilinţă şi spirit de supunere, când dorinţa de răzvrătire şi necredinţa ne apasă, să avem aceeaşi atitudine ca şi aceea a lui Cristos: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!”

În cea de-a treia ispită, Isus ne dă exemplu de umilinţă, de renunţare, indicându-ne pe cel ce merită să fie adorat, arătându-ne pe cel care singur este vrednic de a i se aduce închinare. Nu trebuie să ne închinăm în faţa răului, a altor zei, care sunt aşa de mulţi în lumea de astăzi: puterea, averea, dorinţa de stăpânire, dorinţa de a avea cât mai mult, indiferent de mijloace.

Odată, în Africa, aşa cum se întâmplă nu de puţine ori, era o mare foamete cauzată de secetă. Unul dintre credincioşii africani merse la un misionar să-i ceară puţină făină pentru familia lui. Întors acasă a observat în făina primită şi o monedă de argint de o valoare destul de mare. A doua zi, dis-de-dimineaţă, se prezintă la misionar şi spuse:

“Părinte, toată noaptea nu am putut dormi, pentru că doi oameni se luptau în mine: unul bun şi unul rău. Cel bun îmi şoptea: banul nu este al tău, trebuie să îl duci misionarului înapoi, pentru că din greşeală a căzut în punga ta cu făină. Iar cel rău îmi şoptea: misionarul ţi-a pus anume, pentru că eşti om sărac, ia-l şi cumpără-ţi de mâncare, de băut, ceea ce vrei, că-i al tău. De aceea părinte, pentru a fi liniştit în conştiinţă, iată, v-am adus banul înapoi”.

În cazul acesta nu este greu de ghicit că omul cel bun era conştiinţa lui, prin care vorbea Dumnezeu, iar omul cel rău era ispita. Aşadar, iată un exemplu concret din care se vede mai bine modul de acţiune al diavolului.

Să luăm exemplul lui Cristos, imitat de acest creştin care a ştiut să înlăture îndoiala din mintea şi inima sa, care a ştiut să reziste ispitei, în spatele căreia se afla diavolul, care se străduieşte să-l imite pe Dumnezeu în multe privinţe. În timp ce Dumnezeu se străduieşte să-i coopteze pe oameni în munca de mântuire pentru a-i face fericiţi, cel rău face acelaşi lucru cooptându-i în pregătirea osândei, privându-i de binele suprem care este fericirea veşnică. În acelaşi timp, să fim mereu pregătiţi pentru a rezista ispitelor, conştienţi fiind că uneori nu ne străduim pentru mântuirea sufletului atât cât se străduieşte diavolul pentru osândirea noastră. El dă, promite multe, nu ca să dea, ci ca să ia: ne dă comori aici pe pământ, ca să nu avem dincolo în ceruri.

Aşadar, aceasta este învăţătura Evangheliei: să ştim să rezistăm ispitelor diavolului, învăţând să ascultăm nu de cuvântul celui rău, ci de cuvântul lui Dumnezeu; învăţând să fim atenţi la foamea spirituală din noi, învăţând ca niciodată să nu ridicăm la treapta de zeu vreun lucru, sau persoană, ori realitate din lumea noastră, căci numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm.

La această liturghie să-i cerem lui Dumnezeu harul de a lupta decisiv împotriva egoismului nostru, contra lăcomiei şi mândriei din noi. Lepădându-ne de Satana şi de faptele lui, să-l rugăm pe Dumnezeu şi să-i cerem mereu: şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne mântuieşte de Cel Rău.

Cristian GALAŢANU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin