Start > Ritul latin > Miercurea Cenușii

Miercurea Cenușii

8 February 2008
1,805 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Miercurea Cenușii

Anul liturgic este marcat de două mari evenimente și anume: evenimentul Întrupării și cel al Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Amândouă evenimentele sunt precedate de un timp de pregătire. Adventul este pregătirea pentru sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, iar timpul de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, este numit Postul Mare sau Quaresima, timp care începe cu ziua de astăzi, numită Miercurea Cenușii.

Postul Mare este o expresie care poate pe unii îi înspăimântă, iar pe fața altora poate așterne un văl de tristețe. În mod sigur Postul Mare este un timp de pocăință și de convertire, iar noi manifestăm dorința noastră de convertire prin cenușa pe care o primim pe capul nostru, dar aceasta nu trebuie să ne întristeze, deoarece Postul Mare este totodată izvor de adevărată bucurie.

Este necesar acest timp de pocăință și convertire? Cu siguranță este necesar, pentru că așa cum agricultorul, pentru a se bucura de roadele pământului, are nevoie de un anumit timp în care seamănă și lucrează cu multă trudă pământul, tot astfel și noi în viața spirituală, pentru a ajunge să ne bucurăm de Învierea Domnului, avem nevoie de acest timp, pe care Biserica ne îndeamnă să-l trăim în spirit de sinceritate și de generozitate.

Sfântul Părinte Leon cel Mare exprima foarte bine necesitatea acestui timp, într-una din omiliile sale ținute în Postul Mare, prin următoarele cuvinte: “Pentru a celebra ziua Paștelui se cuvine să ne pregătim cu un post de patruzeci de zile pentru a participa demn la misterele divine”. Dar cine sunt cei care au nevoie de convertire? Cine sunt aceștia ne spune același Sfânt Părinte: “Nu doar episcopii, preoții și diaconii trebuie să se purifice și să se pregătească în acest timp, dar întreaga Biserică, adică toți credincioșii, pentru că Templul lui Dumnezeu trebuie să fie frumos în toate pietrele sale și luminos în fiecare parte a sa” (Sermo VI de Quadragesima, 1: PL 54,286).

Auzind încă din prima zi a Postului Mare invitația la convertire, la convertirea înțeleasă ca o schimbare radicală, să nu rămânem indiferenți, spunându-ne că este adresată altora, adică celor păcătoși sau poate celor care slujesc la altar, dar să o luăm ca o invitație a noastră personală, a fiecăruia dintre noi, pentru că toți, mai mult sau mai puțin, suntem păcătoși și avem nevoie de convertire. Știind că suntem invitați la convertire, ce avem de făcut? Ce avem de făcut ne spune profetul Ioel în prima lectură de astăzi: “Să ne întoarcem la Domnul din toată inima, cu post, cu plâns și cu tânguire” (Il 2,12). Dacă până acum am tot amânat convertirea noastră, pe motiv că am eu timp, sau lasă pe mâine, astăzi sunt ocupat, acum a sosit acest mâine, care nu mai suferă amânare, a sosit timpul potrivit în care să ne întoarcem radical spre Dumnezeu, înlăturând din inima noastră tot ce nu corespunde condiției noastre de creștini. Să ne recunoaștem păcatele și odată recunoscute să ne căim de ele, plângând că l-am supărat pe Cel de la care am primit toate, suspinând pentru harul pe care l-am pierdut prin păcat și implorând prin post îndurarea lui Dumnezeu.

Dar nu-i suficientă numai o convertire exterioară. Avem nevoie și de o convertire interioară. La această schimbare interioară se referă profetul Ioel, când spune “sfâșiați-vă inimile și nu hainele” (Il 2,13a). Ținând cont că în Sfânta Scriptură inima înseamnă centrul spiritual al omului, a sfâșia inima înseamnă a schimba gândurile noastre păcătoase, a schimba modul nostru de a vedea lucrurile, a dezrădăcina total păcatul din inimile noastre. Schimbându-ne modul nostru de a gândi și totodată modul nostru de a acționa în exterior, și recunoscându-ne cu sinceritate păcatele, “Domnul Dumnezeu care este milostiv și îndurător, îndelung răbdător și plin de bunătate” (Il 2,13b), ne va da înapoi harul pierdut prin păcat și va restabili iarăși pacea și liniștea în sufletele noastre.

Acest timp de patruzeci de zile este timpul cel mai potrivit de a face fapte bune, dar cum este bine să săvârșim aceste fapte? Evanghelia din ziua de astăzi, după sfântul Matei, ne arată tocmai acest lucru, chiar dacă uneori folosește un limbaj figurat. Cristos îi previne pe ucenicii săi pentru a nu cădea în greșeala fățarnicilor. Aceștia din urmă săvârșeau faptele lor bune numai pentru a fi văzuți de alții, numai pentru a fi lăudați și apreciați de alții. Dar, spune Cristos, “aceștia și-au primit răsplata” (Mt 6,5). Învățătura pe care Isus a adresat-o ucenicilor ne-o adresează și nouă astăzi, cerându-ne să ne cercetăm și să vedem atunci când noi săvârșim fapte bune, pe ce punem accent, pe faptul dacă suntem văzuți de cineva, sau dacă ceea ce facem noi, corespunde cu învățătura sa? Ne putem întreba: Cristos condamnă aici săvârșirea faptelor bune? Cu siguranță nu. Nu cere ca noi să nu ne mai rugăm în comun sau să nu-i mai ajutăm pe cei nevoiași pe motiv că suntem văzuți de alții, dar cere ca să le săvârșim fără să ne mândrim de ceea ce facem. El condamnă aici gândul, intenția rea cu care aceste fapte sunt săvârșite. Totodată ne cere să facem faptele noastre bune, cu credință, cu încrederea că răsplata noastră este în ceruri și nu aici pe pământ, “Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție” (Mt 6,4).

Unii poate cred că Dumnezeu este departe, că el nu ne vede, nu ne mai aude și astfel așteptăm o răsplată temporară de la oameni, neglijând ceea ce este mai important, adică răsplata veșnică pe care ne-o oferă Dumnezeu. Dar iată ce ne relatează un fapt petrecut nu de mult:

Un preot a fost întrebat o dată la una din orele de cateheză:

- Care este unicul loc, în care omul nu-l caută pe Dumnezeu?

Preotul, reflectând puțin, răspunse:

- Unicul loc în care omul nu-l caută pe Dumnezeu este inima sa.

Iată unde este Dumnezeu, și nu undeva departe după cum ar crede unii sau ar spune alții. Poate unii sunt înclinați să creadă că Dumnezeu este undeva departe, dar nu este adevărat, el este în inima noastră, este mereu prezent în viața noastră, dar noi trebuie să descoperim prezența sa. Să avem curajul de a intra în inima noastră, în noi înșine, și aici, în prezența lui Dumnezeu, să ne cercetăm faptele noastre și să vedem cu ce intenții le săvârșim. Poate până acum am acționat greșit, am fost și noi alți fățarnici, dar urmând îndemnul sfântului apostol Paul: “În numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20), să ne hotărâm ca măcar în acest timp al Postului Mare să schimbăm ceva din viața noastră.

Astăzi, în prima zi a Postului Mare, fiecare să se întrebe în mod personal: văzând necesitatea unei adevărate convertiri, sunt eu gata pentru a mă elibera de lanțurile păcatului și a mă pune în mod ferm și hotărât pe drumul către Dumnezeu?

Petru BEȘLEAGĂ

Ritul latin