Predici

Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei IX,16)

Fraţi creştini,

Cu 5000 de ani înainte de venirea Domnului Hristos, înţelepţii şi stăpânitorii lumii acesteia propovăduiau şi fericeau în cuvântările lor pe cei bogaţi, puternici, veseli şi sătui. Lumea îi asculta şi îi urma, pentru că toţi alergau în goana mare după averi, plăceri, bani şi păcate. Cei puternici zdrobeau pe cei slabi şi mici, cei bogaţi şi avuţi râdeau şi dispreţuiau pe cei săraci, necăjiţi şi supăraţi.

Războiul omului contra omului era pretutindeni, iar pacea, nicăieri. Lumea se zbătea în întunericul patimilor şi pretutindeni satana pusese stăpânire pe viaţa omului. Iată că într-o zi, într-o ţară mică apare pe un munte frumos în Galileia Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos. Adună pe lângă Sine nişte ţărani săraci şi pescari de pe Marea Galileii şi îşi deschide gura Sa cea sfântă aici pe munte, rostind cele mai minunate cuvinte care au răsunat peste veacuri.

Fericiţi cei săraci cu duhul, cei curaţi şi umiliţi, fericiţi cei ce fac milostenii. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, mângâiaţi pe cei care vă prigonesc, căci voi sunteţi fii lui Dumnezeu, ai Aceluia care a făcut cerul, pământul şi toate câte există în univers. Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvârşit. Cuvintele acestea minunate, pe care nu le mai auzise nici o ureche omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului şi au ajuns până aici.

Dar iată că, într-o zi, pe când binecuvânta o mulţime de copii, se apropie de Dânsul un tânăr frumos, îmbrăcat bine care-i zice: “Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis : De ce -Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El i-a zis : Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zisa Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: “Daca voieşti sa fi desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer ; după aceea vino şi urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”.

Tânărul acesta în felul lui era o raritate, pentru că nu era ca ceilalţi de seama lui, uşuratici, zburdalnici şi preocupaţi numai cu plăcerile lumeşti, ci era frământat de un gând mai înalt: gândul de a moşteni viaţa de veci şi de a-şi moşteni sufletul. Din convorbirea cu Mântuitorul observăm că el era evlavios şi cu frică de Dumnezeu, căci păzise din copilărie poruncile legii. Întreaga lui înfăţişare era plăcută, simpatică şi cuviincioasă.

Tânărul cuceri îndată inima Domnului, căci Sf. Evanghelist Marcu spune că Mântuitorul s-a uitat ţintă la el şi i-a zis :”Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi luând crucea, vino şi urmează Mie”.

Când îi ceru Mântuitorul averile ca să le împartă la săraci, tânărul nostru a pierdut pofta de mântuire, căci a lăsat capul în jos, a întors spatele şi s-a dus întristat. Privindu-l cu multă mâhnire, Iisus a zis: “Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu!” Tânărul s-a întristat pentru că avea multe bogăţii şi i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea. Vedeţi ce piedică mare pot fi bogăţiile şi plăcerile lumii pentru orice creştin!

Ca să întărească cuvântul de mai înainte Mântuitorul a zis iarăşi: “Mai lesne este camilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele.

Să împărţim bogăţiile în două grupe: bogăţiile materiale, vremelnice, şi bogăţiile sufleteşti, veşnice. De la început observăm că bogăţiile materiale sunt o piedică pentru mântuire, căci, în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic. De ce oare? Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător la glasul celor lipsiţi. Bogăţia îi mai dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care curg o mulţime de păcate.

Ştim că Biserica trebuie să spună adevărul şi adevărul, în ceea ce priveşte bogăţia, este următorul: Nu se face avuţie fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, camătă şi vicleşug. Ori că te înşeală la cântar, ori că se pune apă în vin sau lapte, dobândă la banii împrumutaţi, mită. Toţi aceştia spune Sf. Carte că mănâncă cea mai murdară pâine. Vai de copii care moştenesc astfel de averi făcute prin nedreptăţi şi înşelătorii. Astfel de copii nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credinţa cea adevărată şi nu sunt primiţi în lucrarea mântuirii până nu dau săracilor cele luate de la ei. De aceea a zis Domnul că mai lesne trece camila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăţia cerului.

Să vedem acum care sunt bogăţiile sufleteşti. Orice creştin fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă comoară în cer, dacă este atent şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi. Cu ce poate să se îmbogăţească creştinul? Cu faptele cele bune. Să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri şi suferinţă şi să nu neglijeze mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele 10 şi acestea ar fi putut să se mântuiască pentru că le păzise din copilărie. El urmase însă poruncile, dar nu în spiritul lor, ci numai în literă, de aceea Domnul îl pune la o încercare atunci când îi spune să împartă averile săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul şi ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuţiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeu.

Iată de ce Mântuitorul a zis altădată că oricine iubeşte mai mult pe tată, pe mamă, fiu sau fiică nu este vrednic de El. Prin urmare, cu atât mai mult, trebuie să fugim de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi să nu iubim lucrurile din lumea aceasta trecătoare. Tânărul nostru s-a încurcat în păzirea celei dintâi şi mai înalte porunci: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. El păzise toate celelalte porunci şi s-a ferit de păcatele tinereţii care rod sănătatea trupului şi a sufletului şi aceasta i-a fost de mare folos pentru viaţa pământească, trecătoare, dar, pentru viaţa cea veşnică, ceva mai mult.

Ca să ajungă la desăvârşire omul trebuie să se lepede nu numai de bogăţii, ci şi de sine, însă lucrul acesta este foarte greu. Câţi tineri nu vin la biserică şi se roagă înainte de examene, dar după ce le-au luat şi ajung oamenii cu funcţii mari, îmbogăţindu-se nu-şi mai fac nici măcar o Sf. Cruce la culcare. Îngâmfându-se, s-au depărtat tot mai mult de Dumnezeu şi astfel ajung nici să nu mai creadă în El. Indiferenţa, răceala şi depărtarea multora de Biserică şi de Dumnezeu i-a făcut pe mulţi să cadă într-o viaţă dezordonată, murdară şi nenorocită.

Aşa se povesteşte despre un oraş din America – New Mexico – care, pe la 1875, era locuit numai de mari bogătaşi. Se numea oraşul libertăţii depline, iar cei care veneau să se aşeze în el erau oamenii bogaţi, cu păcate multe, plini de pofte lumeşti. În acest oraş nu exista atunci nici o religie, nici o biserică, nici o lege şi nici o şcoală. Fiecare era liber să trăiască cum vrea. Ce s-a întâmplat însă cu oraşul acesta? Cu timpul, s-au îndobitocit cu totul. S-au înmulţit hoţiile, crimele, într-un chip înspăimântător, încât 40% din populaţie şi-a vândut averea şi a părăsit oraşul. În 50 de ani acest oraş a devenit o ruină de ziduri şi de suflete distruse. Aşa vor păţi toţi cei care caută fericirea fără Dumnezeu, fără legea Lui şi fără Biserica lui Hristos.

Tânărul din Evanghelia de astăzi era plin de bogăţii şi, totuşi, îl interesa viaţa veşnică. Dar tineretul nostru de astăzi care este foarte bogat în păcate, îşi dă oare seama ce dureri şi suferinţe îi vor aduce aceste păcate şi îndeosebi păcatul desfrânării şi al beţiei? Uşor se încurcă tinerii în păcatul desfrânării, de unde pleacă şi celelalte păcate: minţirea părinţilor, nedreptăţi şi chiar ucidere, fiind omorâţi prunci pântece. Se depărtează astfel de spovedanie, de împărtăşanie şi, trăind fără cununie religioasă, ajung la pieire sufletească şi trupească.

Oamenii chibzuiţi, cu judecată, când vor să-şi clădească o casă, pun o temelie durabilă din material sănătos, ca să fie casa fără igrasie şi să nu plouă în ea şi să străbată lumina soarelui. Aşa ar trebui să privească tinerii lucrurile şi atunci când se întemeiază o căsnicie. Dar, din păcate, ei nu mai umblă acum după binecuvântarea Dumnezeiască, ci se unesc fără cununie religioasă, zămislesc copii în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, iar aceşti copii devin o povară grea pentru părinţi, căci toată viaţa aceşti părinţi se vor lupta cu ei, pentru că ei se nasc epileptici, îndrăciţi, bolnavi cu capul, cu nervii şi cu sângele stricat.

Iată casă zidită, de părinţi fără înţelepciune pe nisip, expusă valurilor înfuriate, bolilor, suferinţelor şi, dacă nu se îndreaptă, vor plăti în iad cu suferinţă veşnică. Mama care a născut copii fără cununie religioasă să nu se mai întrebe de ce nu se mărită fata la timp şi să nu mai spună că are cununiile legate, pentru că s-a născut fără cununie, fiind zămislit un astfel de copil în desfrânare. Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru astfel de mame care n-au avut grijă să plece de la casa părintească cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mai înainte, fetele nu plecau de acasă fără binecuvântarea părinţilor. De aceea aveau pace în casă, copii buni, sănătoşi, credincioşi, cu ruşine şi respect. Tineretul nostru însă umblă printr-un mare întuneric pierzător de suflet şi prin mijlocul a multe curse periculoase.

Am găsit scris într-o carte veche, că un călător într-o noapte, pe o vreme de furtună şi ploaie, a intrat să se adăpostească într-o casă părăsită. S-a aşezat bucuros în acel adăpost, dar un fulger a luminat încăperea şi atunci a văzut o privelişte îngrozitoare: un şarpe mare se târa spre el, în timp ce alţii mai mici se urcau pe pereţi; ochii unei bufniţe străluceau într-un colţ, în timp ce în celălalt colţ stătea o lighioană cu gura deschisă. Călătorul îngrozit, fugi repede afară din acest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.

În chipul acestui călător, care s-a adăpostit prin întuneric în acest adăpost plin cu jivine, trăiesc toţi acei tineri şi tinere, care, orbiţi, duc viaţa într-un sălaş sufletesc plin de lighioane fioroase ce stau gata să-i sfâşie. Aşa este casa unde locuiesc cei necununaţi la biserică, nespovediţi si neîmpărtăşiţi; când văd însă că sunt sfâşiaţi de fiarele cele periculoase, de păcatele cele grozave care le rănesc sufletul de moarte, abia atunci aleargă la ajutor. Pentru mulţi însă este prea târziu, căci unele răni sunt adânci, distrugătoare şi aproape fără leac.

Această depărtare de lumina Evangheliei lui Hristos, de morala credinţei noastre creştine ortodoxe, aduce peste ei cele mai mari nenorociri sufleteşti şi trupeşti. De aceea sunt neliniştiţi, bolnavi şi chinuiţi pentru că fără Dumnezeu nu se poate pace şi linişte. Aşa sunt unii de orbiţi şi întunecaţi, căci cu toată suferinţa tot nu vor să iasă din casa cea blestemată şi otrăvitoare plină de lighioane periculoase, adică de poftele cele deşarte şi de păcatele ce otrăvesc sufletul şi trupul. Una din poruncile legii vechi este să nu minţi, pe care a amintit-o Domnul şi tânărului bogat de astăzi. Cei care au citit Sf. Scriptură ştiu că diavolul este tatăl minciunii, căci el a minţit pe Adam şi Eva în rai şi tot el a minţit lumea până la potop, făcând-o să supere pe Dumnezeu. El a minţit, deci, lumea în cursul veacurilor şi a reuşit diavolul să-şi facă pe pământ o mulţime de copii, căci s-a umplut pământul de mincinoşi şi mulţi părinţi se tânguiesc de copiii lor care-i mint în multe feluri. Câtă lume nu suferă din cauza acestui mare păcat al minciunii, mulţi întemeindu-şi casa sufletului, furând, omorând şi pârând tocmai pe temeiul minciunii, dar nu va merge mult şi casa aceasta a mincinoşilor se va scufunda.

Unul din păcatele mari pe care îl fac copiii şi tinerii – că despre ei este mai mult vorba astăzi – este necinstirea părinţilor. Această poruncă scrisă cu degetul lui Dumnezeu este una dintre cele zece porunci, foarte importantă şi de mare folos pentru viaţa aceasta pământească. Dumnezeu zice: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine si să trăieşti mulţi ani pe pământ.”

Iată deci că binele copiilor constă în cinstirea părinţilor, adică să-i asculţi când te învaţă să faci fapte bune, să mergi la biserică, să crezi în Dumnezeu şi, în general, când te învaţă de bine. Să-i iubeşti, să nu-ţi fie ruşine cu ei, să-i îngrijeşti când sunt bătrâni şi bolnavi şi să le porţi de grijă după ce au plecat din viaţă, făcându-le cele necesare pentru sufletul lor.

Dar ce vedem la tinerii noştri? Mulţi îşi necinstesc părinţii, le e ruşine cu ei că sunt ţărani săraci, iar ei – oameni cu carte; unii nu le mai zic nici pe nume şi îi supără îngrozitor cu neascultarea, obrăznicia şi răutatea lor. Aşa îi fac pe părinţi să-i blesteme şi astfel, la căsătorie, în loc de binecuvântare părintească îi ajung blestemele şi ajung ca tot aşa să li se facă de către copiii lor. Unii din tineri au ajuns până acolo cu răutatea încât au ridicat mâna asupra părinţilor lor, iar, după moarte acestora, i-au dat uitării fără să se îngrijească de sufletul lor şi pentru aceasta Dumnezeu îngăduie să vină peste ei fel de fel de greutăţi, supărări şi necazuri.

Să nu ne jucăm cu blestemul părintesc. Voi tineri, care mai aveţi părinţi în viaţă, străduiţi-vă să le faceţi cât mai multe bucurii, căci numai atunci sunteţi binecuvântaţi de Dumnezeu: când îi ascultaţi pe părinţii care vă învaţă credinţa cea dreaptă. Atunci când vă vor îndemna la fapte rele, să nu-i ascultaţi, căci nu greşiţi. Mari păcate fac părinţii care se bagă în casa copiilor cununaţi religios ca să le strice căsnicia. Pe părinţii aceştia îi aşteaptă suferinţe mari pe lumea aceasta şi va fi greu de ei şi la ieşirea sufletului.

Domnul Hristos a mai spus tânărului din Evanghelia de astăzi: să nu furi. E bine să ştie tot creştinul lucrul acesta că tot furt înseamnă când furi cinstea cuiva prin vorbele şi minciunile tale. Tot furt se numeşte atunci când furăm ziua Domnului – ziua duminicii – şi, în loc să o păstrăm cu credinţă şi sfinţenie, mergând la biserică, pierdem timpul pe aiurea, mergând în diferite locuri printre beţivi, hulitori şi batjocoritori de cele sfinte. Cei care merg în astfel de locuri şi ascultă astfel de hule se fac împreună părtaşi la păcat.

Diavolul, acest mare vânător de suflete a reuşit să distrugă multă lume şi îndeosebi tineretul, pe care l-a ruinat cu o armă foarte puternică: cântarea. Cântecele lumeşti şi drăceşti nu lipsesc astăzi aproape din nici o casă, în timp ce cântarea religioasă creştinul nostru n-o mai are în gură, în minte şi în inimă aşa cum o aveau primii creştini. Cântările lumeşti, zgomotoase şi necuviincioase nu lipsesc nici după Sf. Taine (cununii, botezuri) şi nici la sărbătorile cu sfinţi mari (onomastici). Atunci este hulit Dumnezeu prin cântările cele diabolice şi creştinii cad lesne pradă ispitelor, iar tineretul se lasă vrăjit de aceste momeli.

Aşa povesteşte o legendă a vechilor greci de primejdia sirenelor. Acestea erau un fel de zâne cântătoare, care prin cântecele lor vrăjite ademeneau pe trecători, furându-le voinţa, producându-le un fel de beţie dulce, care îi făcea să sară în valurile mării, unde-şi aflau moartea şi mormântul. Trecând pe lângă insula aceasta cu sirene, Iason, un mare conducător de oşti, a poruncit lui Orfeu să cânte cu harfa lui. Cântarea acestuia a întrecut şi a acoperit glasul şi cântările sirenelor, iar acestea s-au văzut bătute cu propria lor armă şi de aceea au sărit de pe insulă în mare şi s-au prefăcut în stânci.

Să biruim şi noi lumea cu armele pe care le foloseşte ea: cântările lumii, să fie copleşite de cântările Domnului, iar petrecerile lumii să fie acoperite de petrecerile duhovniceşti. Mulţi fac haz de cântările creştineşti pe care le mai cântă unii creştini prin casele şi locurile lor de muncă. Mulţi râd şi spun că numai la biserică trebuie cântate, ca şi când Dumnezeu s-ar găsi numai în biserică. Aceştia când ies din biserică, încuie uşa şi, cu aceasta, consideră că au închis înăuntru şi pe Dumnezeu şi astfel El nu mai aude şi numai vede relele pe care le facem noi. E o mare greşeală aceasta.

Să cântăm lui Dumnezeu în tot timpul şi-n tot locul, aşa cum se spune în psalmi şi să prefacem şi noi în stânci sirenele cele pierzătoare de suflete. Să nu mai cadă nici un suflet în ghearele demonilor şi ale rătăciţilor, care folosesc şi ei nişte cântece, dar sunt nişte cântece pierzătoare de suflet. Feriţi-vă de ei şi cântaţi cântarea bisericii noastre creştine. Ca Iason şi Orfeu să vâslim pe marea aceasta învolburată către patria cerească, iar duhurile necurate se vor stinge şi nu ne vor mai arunca în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.

Dar creştinii noştri sunt în mare primejdie. Mulţi tineri au căzut în aceste trei patimi rele: beţia, desfrânarea şi fumatul. Chiar şi femeile au luat aceste patimi iar multe au un păcat pe care bărbaţii nu-l au, şi anume păcatul vrăjitoriei şi al descântecelor. Ca şi pe Eva, diavolul a reuşit să le înşele pe femei şi le-a făcut să-i ceară lui ajutor prin vrăji, descântece, ghicitul în cărţi şi cafea. Multe îşi spurcă bărbaţii cu fel de fel de vrăji şi murdării. Iată cum ne minte diavolul, iar după aceea urmează certuri, bătăi şi despărţire, iar pace nicidecum nu va mai fi. Să nu ne înşelăm, fraţi creştini, şi să nu lăsăm pe diavolul să râdă de viaţa noastră şi de sufletul nostru. Diavolul este un mare înşelător şi vrea să ne prindă în ghearele lui pe toţi. El vrea să distrugă sufletul şi trupul creştinului. Nu are nici un pic de milă nici de copiii care rămân pe drumuri, nici de soţia care plânge. El se bucură pentru că este un mare ucigaş de suflete şi de trupuri omeneşti.

Îmi amintesc că se spunea despre Vlad Ţepeş cum a strâns odată la curtea lui pe toţi cerşetorii din ţară şi le-a dat un ospăţ plin de toate bunătăţile. O zi şi o noapte a ţinut veselia acestui ospăţ. Au mâncat şi băut cerşetorii, ca niciodată în viaţa lor, dar pe urmă s-a întâmplat un lucru groaznic: Vlad Ţepeş, căruia i se mai zicea şi Vlad Dracul, i-a strâns pe toţi şi i-a băgat într-un fel de magazie mare, căreia i-a dat foc. Aşa au plătit cu viaţa lor bieţii cerşetori.

Tot astfel stau lucrurile şi cu desfătările lumii acesteia. Diavolul – voievodul întunericului – cheamă pe toţi la ospăţul desfătărilor, spunând că aici e raiul şi iadul. Oamenii ascultă de glasul lui şi se strâng grămadă ca oile la ospăţul diavolului. Dar, vai, amarnic vor plăti acest ospăţ ca şi cerşetorii lui Vlad Ţepeş. Diavolul, care i-a ospătat, îi va pofti apoi în temniţele şi focul de veci.

De aceea, luaţi aminte, fraţi creştini, că nu degeaba zice Domnul Hristos că nu se poate sluji la doi domni şi că nu oricine zice “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerului. Să vă siliţi să cunoaşteţi tainele mântuirii pe care să le învăţaţi din Biserica Creştină Ortodoxă de la slujitorii altarelor şi din cărţile sfinte. Mai ales, trebuie puse în practică aceste învăţături, căci nu e de ajuns doar să le ştiţi. Trebuie să vă antrenaţi cu astfel de învăţături, căci altfel nu puteţi intra în viaţa cea veşnică. Dacă n-ar face antrenament, sportivii n-ar putea câştiga medalii în concursuri şi jocuri olimpice. Aşa şi creştinul, trebuie să se antreneze mereu ca să nu ajungă pradă ispitelor şi, având şi puţină voinţă, va învinge toate greutăţile. Dacă aceşti sportivi îşi dau atâta osteneală pentru o cinste trecătoare, cu atât mai mult trebuie să ne antrenăm şi să luptăm noi creştinii ca să câştigăm Împărăţia cerului cea nepieritoare şi veşnică.

Am văzut că tânărul din Evanghelia de astăzi trebuia să renunţe la avuţie ca să placă Domnului. Să ne întrebăm şi noi fiecare, dacă nu avem ceva la care să renunţăm. Chiar dacă nu venim la biserică, nu cumva trebuie să renunţăm şi noi la nişte zorzoane, parfumuri, ca să ne fie rugăciunea de folos? Poţi renunţa tu, frate creştin, la aceste mode atunci când vii la biserică, ca să nu superi pe Dumnezeu?

La biserică trebuie să venim curaţi, smeriţi şi modeşti, astfel ca Domnul să ne dea iertarea păcatelor şi să ne ajute să învingem patimile şi ispitele. Poţi renunţa tu, frate creştin, la tutun, băutură, vorbe urâte şi înjurături, la o mulţime de păcate, vicii şi patimi înveninate, care stăpânesc lumea poate mai mult ca niciodată? Să ştiţi că nici înainte de potop nu s-au făcut păcatele acestea care se fac acum pe pământ.

Noi suntem creştini, ne-am lepădat de satana, ne-am botezat şi am jurat să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lume; de aceea, să fim gata să ne dăm chiar şi viaţa pentru dragostea lui Dumnezeu. Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a plecat întristat, căci a iubit mai mult bogăţia şi toate cele lumeşti, făcând din ele dumnezei la care să se închine până la sfârşit. Să nu plecaţi întristaţi şi îngânduraţi ca el nici unul de aici; să nu vi se pară grele cuvintele pe care le-aţi auzit, căci unde nu vom putea noi, ne va ajuta Dumnezeu, numai să-i cerem să ne ajute.

Nu există patimă, nu există păcat de care să nu ne putem lăsa, căci avem pecetea Fiului Său, pecetea botezului pe frunţile noastre, numai să căutăm şi să renunţăm la bogăţia păcatelor. Dacă ne interesează cu adevărat mântuirea sufletului, ca pe tânărul din Evanghelie, să ne lepădăm de lucrurile Diavolului şi să mergem cu bucurie pe urma paşilor lui Iisus, în urma învăţăturilor Lui. Vremea vieţii noastre trece mai mult cu nori negri decât cu zile senine şi frumoase. Se duc zilele noastre şi vine bătrâneţea, pentru cei care o vom mai apuca, căci s-ar putea să nu avem parte nici de o groapă. Iată de ce este bine să ne facem noi cu mâna noastră ceea ce trebuie să ne facă alţii.

Rugăciune

Dumnezeule veşnic, Cel ce stăpâneşti şi împărăţeşti peste tot, trimite Harul Tău cel ceresc peste credinciosul Tău popor şi dă-ne puteri depline ca să stăm alături de Tine. Izbăveşte-ne de toate ispitele vicleanului şi fă-ne cu puterea Ta ca să ne despărţim de orice poftă lumească ca, în clipa când va suna trâmbiţa Ta, să fim aflaţi pe drumul mântuirii şi al vieţii veşnice, ca să ne bucurăm şi noi cu Tine în ceruri. Amin.

pr. Visarion Iugulescu Ritul bizantin