Predici

Învăţătura duminicii de azi continuă cu desăvârşirea Legii, depăşind “legea talionului” prin oferirea obrazului stâng celui ce loveşte pe cel drept, prin a-i da mantaua celui ce ia haina, prin a merge o milă în plus cu cel ce sileşte la o milă, de a nu refuza împrumutul şi culminează prin lege nouă a iubirii, chiar şi a duşmanilor.

În Vechiul Testament “legea talionului” era necesară, ba în multe cazuri e necesară şi azi, fiind un progres: opreşte răzbunarea, care mereu tinde să “sară peste cal”, să facă mai rău decât i s-a făcut.

Se pune problema: Cum se împacă teoria cu practica? Isus a spus: “… când te-a lovit peste obrazul drept, întoarce şi celălalt obraz”, iar când el este lovit de sluga arhiereului, în loc să întoarcă şi celălalt obraz, îi cere explicaţii: “De ce mă loveşti?” (Mc 14,48; In 18,23). Sfântul Paul, când sluga marelui preot Anania îl loveşte, nu întoarce celălalt obraz, ci zice: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu, deci te-ai înscăunat să mă judeci după lege, atunci când împotriva legii porunceşti să fiu bătut?” (Fap 23,3). Cum se rezolvă?

Nici lovitura dată lui Isus, nici cea dată sfântul Paul nu au fost date nici conform “legii talionului”, nici din răzbunare şi nici din ignoranţă, ci din făţărnicie, dintr-o rezistenţă faţă de adevăr; deci dintr-un păcat contra Duhului Sfânt, care nu are iertare; prin urmare întoarcerea obrazului nu avea nici o şansă de a provoca o convertire (cf. Mt 12,32).

“A urî pe duşmani” nu era nici o poruncă scrisă în Vechiul Testament, dar era o trăire faţă de popoarele idolatre şi la Qumran era un focar de întreţinere a urii faţă de duşmanii poporului israelit. Aceştia îşi găseau justificarea în faptul că Dumnezeu însuşi a purtat “războaiele sfinte” ale lui Israel, pe care îl pedepsea cu cele mai crâncene pedepse, dacă nu nimicea în totalitate pe cei învinşi. Cum rezolvăm şi această problemă? Dintotdeauna este cunoscut că valorile spirituale întrec pe cele materiale, fizice. Sintagma: “Nimiceşte fizic, ca să nu fii nimicit spiritual şi moral”, chiar dacă nu era stabilită ca poruncă, era trăită mai mult decât o lege; fiindcă spiritualul şi moralitatea menţin legătura cu Dumnezeu. La această conştiinţă trebuia să ajungă Israelul prin “războaiele sfinte”. (N.B. Fundamentaliştii islamici şi de orice altă natură ar fi, promotorii de azi ai terorismului şi “războaielor sfinte”, nu au un fundament spiritual şi nici moral).

În Vechiul Testament toată legea era bazată pe logica umană, aşa cum am văzut şi în duminica trecută. “Misterul lui Cristos” era ascuns de veacuri în Dumnezeu (cf. Rom 16,25) şi numai în ultimul timp ni s-a descoperit nouă (cf. Evr 1,1 ş.u.).

N-a fost o nedreptate faţă de cei din vechime? De ce să fim noi preferaţi?

Cred că nu e vorba de nici o preferinţă. Dumnezeu iubeşte cu iubire veşnică pe toţi oamenii pe care i-a creat din iubire. Numai că iubirea apare mereu nedreaptă faţă de logica umană: Dumnezeu nu-i nedrept când dă la moarte pe Fiul său nevinovat pentru cei nelegiuiţi? Sfântul Isaac Sirul obişnuia să spună: “Să nu huliţi, spunând că Dumnezeu este drept. Un Dumnezeu drept nu l-ar fi trimis pe cel nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor” (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1994, p. 21), iar pe Leon Bloy îl făcea să exclame: “O, Isuse Cristoase, care iubeşti pe cei ce te răstignesc şi răstigneşti pe cei ce te iubesc” (id. o.c., p. 15). Dacă îl iubim pe Cristos şi împlinim porunca lui, el ne răstigneşte. Cu ce suntem mai favorizaţi decât cei din Vechiul Testament? Viaţa omului pe pământ este o luptă continuă pentru autodepăşire. Cei din Vechiul Testament s-au luptat să treacă de limitele raţiunii şi să atingă supranaturalul. Dumnezeu s-a milostivit şi le-a oferit credinţa, prin Avram (cf. Gen 26,5; Evr 11,8.17). Lupta pentru credinţă a fost crâncenă. Noi, cei din Noul Testament, avem de dus o luptă, dacă nu mai crâncenă, cel puţin tot atât de dură ca şi a celor din Vechiul Testament, fiindcă noi suntem chemaţi să trecem de la credinţă la iubire, la caritate: “Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,17).

Sinteza vieţii noastre creştine este cuprinsă în sintagma sfântului apostol Paul: “Totul este al vostru, dar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,16-23). Putem spune că suntem cu totul ai lui Cristos? ai lui Dumnezeu?

După cum gratuită a fost trecerea păgânilor de la raţiune la credinţă prin Cristos, tot la fel de gratuită este şi trecerea noastră de la credinţă la caritate prin acelaşi Cristos, care s-a jertfit pentru mântuirea noastră (cf. Ef 2,4-8). Pentru aceasta sfântul Paul afirmă că ar fi o nebunie ca între credinţă şi caritate să fie aşezat primatul raţiunii. A “se face nebun”, pentru “a deveni înţelept”, înseamnă a lăsa raţiunea în domeniul ei filozofic, pur omenesc, fiindcă în logica iubirii divine nu poate avea nici o valoare: “sunt deşarte cugetările celor înţelepţi”. În domeniul carităţii, care desăvârşeşte legea bazată pe raţiunea naturii umane, nu ne putem baza pe oameni şi este socotit drept “nebun în ochii lui Dumnezeu” acela care ar face acest lucru, oricare ar fi acel om: Paul, Apolo sau Chefa… Nu ca şi cum omul n-ar avea nici un rol şi nici o valoare, ci din contra, el este chemat în Cristos la efortul de construire a Bisericii: “După harul lui Dumnezeu ce mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia; un altul zideşte pe ea”, dar temelia trebuie să fie mereu aceeaşi: Isus Cristos.

Să vedem dacă şi această poruncă: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” a Vechiului Testament (cf. Lev 19,1-2.17-18), a avut trebuinţă de desăvârşire, fiindcă o găsim integral preluată de Noul Testament.

Care erau criteriile iubirii faţă de sine în Vechiul Testament?

Toate erau bazate pe logica raţiunii umane. Iată, un motiv: Dacă îmi vreau binele, trebuie să-i vreau binele şi aproapelui meu în aceeaşi măsură… Dacă nu va avea parte de acelaşi bine ca şi mine, îmi va face rău, ca să-i fie lui bine. Un alt motiv: A-i vrea binele fiindcă este creat de acelaşi Dumnezeu, fiindcă este om ca şi mine, fiindcă suntem fraţi, rânduiţi să ne ajutăm unul pe altul, este o deducţie logică. Nu găsim aici un motiv supranatural al iubirii. Logica se opreşte la limita supranaturalului şi se concretizează în: “ca pe tine însuţi”, ca pe mine însumi… Şi încă un motiv: “Legea sfinţeniei”, sector central şi dens al cărţii Leviticului (Lev 17-26), încearcă să modeleze ordinea umană pornind de la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar această sfinţenie, despre care este vorba aici, este un concept care nu se referă atât la Dumnezeu sfânt în sine însuşi, cât mai ales la un Dumnezeu ca temelie a lumii, o sfinţenie dedusă din raţiune, ea aparţine mai mult de Teodicee, sau “Dumnezeul lui Aristotel” cum o numeşte Alexis Carrel (Călătorie la Lourdes, p. 62), decât de Teologie. Prin urmare ea constituie o exigenţă radicală a lumii însăşi spre a fi cu adevărat ceea ce este, sau este chemată să fie. În această lume legea sfinţeniei este dirijată de Dumnezeu spre popor, pentru această lume (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 207). Conceptul sfinţeniei lui Dumnezeu, matrice pentru lume, nu avea un fundament teologic bazat pe Revelaţie, ci pe Teodicee, chiar dacă îndemnul venea de sus: “Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 11,44 ş.a.), deoarece capacitatea de înţelegere nu depăşea puterea raţiunii umane. Numai inspiraţia Duhului Sfânt că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) a fost în stare să dea adevărata noţiune a sfinţeniei divine şi să ne arate înfăptuirea ei printre noi prin Cristos.

În consecinţă iată, în ce constă desăvârşirea Legii, chiar a iubiri, din Vechiul Testament prin Cristos:

1) prin caracterul de universalitate pe linie orizontală: nu admite nici o excepţie, tot cel ce este om, trebuie iubit, chiar dacă este duşman;

2) prin caracterul de măsură pe linie verticală, urcă la infinit: de a iubi cu măsură fără de măsură: “Aşa cum v-am iubit eu”, “după cum m-a iubit pe mine Tatăl” (In 15,12 ş.u.);

3) prin motivaţia intrinsecă a iubirii, care este paternitatea lui Dumnezeu;

4) prin unicitatea iubirii, care are un singur Izvor;

5) prin logica nouă a iubirii: care întrece dreptatea raţiunii;

6) prin destinaţia nouă pe care o dă: împărăţia şi viaţa veşnică;

7) prin subiectul nou: care este omul botezat;

8) prin motorul nou: care este Duhul Sfânt revărsat în inimile noastre;

9) prin forţa nouă: care este capabilă să creeze spaţiul subiectiv (poate crea loc în suflet pentru orice făptură umană până la infinit);

10) prin obiectul nou pe care îl realizează: Biserica.

pr. Anton Dancă Ritul latin