Predici

Legea Vechiului Testament, cu toate că a fost dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai (cf. Ex 20,1-17), nu-i nimic altceva decât o explicitare a legii naturale înscrise de Creator în firea omului. Ea nu este o revelaţie în sens strict, ci o aprobare teofanică într-un moment dat al Istoriei; ea, deşi a fost “scrisă cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31,18), nu arată decât că ea a fost scrisă în firea omului din iniţiativa lui Dumnezeu. Această lege naturală poate fi explicitată prin alte legi şi porunci pe baza raţiunii umane. Dar, ca Legea lui Moise să devină capabilă de a întrece raţiunea umană, pentru a stabili o legătură cu Dumnezeu în spirit, nu numai în carne, ea trebuia desăvârşită tot printr-o acţiune pornită din iniţiativa divină, care să întreacă raţiunea, şi aceasta trebuia să fie, nu doar o teofanie care să dea numai credibilitate, ci o veritabilă Revelaţie. Ea s-a realizat şi îşi are punctul culminant în Cristos “Începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2). Isus însuşi a trăit teofania Legii ca un simplu muritor, ca omul să fie conştient că poate primi viaţa dumnezeiască, aşa cum o are el în simplitatea lui, ca un “sărac cu duhul” (Mt 5,3) în a cărui inimă îşi poate găsi odihna orice fiinţă umană, fiindcă iubirea singură crează spaţiul subiectiv şi de aceea poate invita cu mărinimie infinită: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28).

Antitezele proclamate de Isus: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult… iar eu vă spun…” nu sunt altceva decât o invitaţie de a pătrunde în inima lui, de a-i înţelege iubirea, de a-i trăi cuvântul, de a experimenta supranaturalul în noi, de a aprecia valorile spirituale printr-o trăire morală din punct de vedere supranatural.

Observarea Legii lui Moise era menită se creeze relaţii de bună vecinătate cu Dumnezeu şi cu oamenii doar pe acest pământ, fiindcă nu făgăduia nimic mai mult şi nici nu putea, deoarece, fiind raţională, s-a oprit la limita supranaturalului; pe când desăvârşirea, pe care o dă Cristos, crează o nouă relaţie organică, de intimitate, de depăşire a temporalului şi spaţialului cosmic, îi dă omului capacitatea de a crea spaţiul subiectiv (orice creştin poate crea în inima lui, după ce a primit “odihna” din inima lui Isus, un loc de primire pentru orice om, pentru toţi oamenii), de recepţiona tot ceea ce Dumnezeu a creat, crează şi va mai crea.

Dacă încălcarea legii mozaice se putea repara printr-o faptă logică, bazată pe dreptatea naturală sau “legea talionului”, legea desăvârşită de Cristos aduce rezolvări surprinzătoare, toate pornite dintr-un criteriu care depăşeşte logica umană. Astfel: “Să nu ucizi!” se poate desăvârşi oare prin mărirea pedepsei faţă de cei care numai “se gândesc” să ucidă sau se mânie şi se insultă cu cuvinte? Aşa a gândit Cristos? Când Isus i-a văzut pe Iacob şi Ioan mâniaţi pe samaritenii care n-au voit să-l primească, încât erau gata să-i ucidă cu foc venit din cer (cf. Lc 9,54), i-a trimis în judecată? I-a condamnat? Când cei zece ucenici s-au mâniat pe Iacob şi Ioan fiindcă ceruseră să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui în împărăţia mesianică, i-a trimis în judecata sinedriului sau i-a condamnat? Nu, ci cu iubire le dă lecţia slujirii (cf. Mc 10,35-45). “Darul la altar” este bine venit numai când este total ambalat în iubire, altfel, Acela care “este Iubire” (1In 4,16), nu-l poate accepta. Adulterul, un rău deosebit de grav, era pedepsit cu moartea. Când Isus spune că cel ce se uită la femeia aproapelui cu gândul de a o pofti, înseamnă că vrea să fie pedepsit cu moartea sau cel puţin cu mutilarea ochiului, urechii, mânii, limbii, piciorului etc? Aşa a procedat când i-a fost adusă femeia prinsă în adulter? Nu. După ce a pus o problemă de conştiinţă pentru toţi acuzatorii şi a scris sentinţa în praful drumului şi toţi aceştia şi-au luat tălpăşiţa, el spune păcătoasei: “Femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu nu te condamn. Mergi şi nu mai păcătui!” (In 8,1-11). Cât priveşte “cartea de despărţire”, Isus o admite şi chiar o recomandă doar într-un singur caz, cel al adulterului, fiindcă tocmai legea iubirii cere interzicerea convieţuirii. Relativ la “jurământ”, Isus elimină cazuistica legală printr-o simplitate surprinzătoare. Când lumea era dominată mai mult de o credinţă naturală şi căderea era atât de uşoară în minciună, jurământul era necesar; era necesar a-l lua pe Dumnezeu ca martor al adevărului pentru cele spuse; dar creştinul ştie perfect de bine că Dumnezeu este întotdeauna prezent în inima sa şi nu-i nevoie de a-l chema ca pe un martor care vine de departe. Ajunge un da sau un nu, fiindcă acestea echivalează cu un jurământ bazat pe ceva mai mult decât credinţa, pe iubire, în care stă legătura desăvârşirii (Col 3,14).

Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură insistă asupra “teologiei gratuităţii”, fiindcă ceea ce Dumnezeu ne-a dat gratuit este atât de mare că mintea noastră nu-i în stare să priceapă: “ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”.

Vrem să înţelegem “darul lui Dumnezeu” în toată măreţia lui? Trebuie să recurgem la Duhul Sfânt, care singur pătrunde adâncul înţelepciunii divine şi ne descoperă minunile lui Dumnezeu: minunile iubirii realizate în Cristos. Pentru aceasta spunea apostolul neamurilor cu atâta hotărâre: “Pe Cristos vreau să-l cunosc… ” (Fil 3,10) “El este înţelepciunea lui Dumnezeu” (Cor 1,24), “În el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3).

A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă a împlini, a trăi desăvârşirea Legii, desăvârşire care nu se bazează pe logica raţiunii umane, ci pe logica iubirii, care, deşi transcende capacitatea noastră de a o înţelege, nu transcende capacitatea noastră de a o trăi şi trăind-o s-o înţelegem, fiindcă numai aceia care trăiesc după trup – homo animalis (1Cor 2,14) – nu înţeleg cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi de aceea a ajuns să-l răstignească pe “Domnul slavei”. A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă “a fi în lume, dar a nu fi din această lume” (cf. In 17,16). Cel desăvârşit în Cristos este în lume, dar nu mai trăieşte în această lume, de aceea poate spune cu sfântul Paul: “Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).

Ben Sirah, în prima lectură, după ce pune în evidenţă libertatea omului, dar divin, prin care omul îşi poate dovedi “măreţia” sau “josnicia” sa prin alegere, insistă asupra înţelepciunii lui Dumnezeu care este mare şi-l face “mare” pe acela care o îmbrăţişează, fiindcă prin ea se pot cunoaşte atât oamenii, cât şi cel care i-a creat din iubire şi le-a dat capacitatea de a alege binele şi de a evita răul. Înţelepciunea lui Dumnezeu era Cristos care trebuia să vină în lume; “Înţelepciunea lui Dumnezeu” este Iubirea – Isus Cristos – care desăvârşeşte toate.

În concluzie?

Vreau să trăiesc conform Evangheliei, ca să-mi pot demonstra mie însumi pe viu că Dumnezeu este Tatăl meu şi calea spre el are un sens unic: Isus Cristos, iar prin el “dreptatea” mea va întrece pe cea a fariseilor şi cărturarilor şi astfel am siguranţa împărăţiei cerurilor.

Vă invit pe fiecare să faceţi acelaşi lucru!

Domnul să ne ajute cu harul Său! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin