Predici

Fericirea luminează faţa. Izvorul fericirii: faptele bune.

Cei declaraţi “fericiţi” în duminica trecută, sunt declaraţi “lumină şi sare” în duminica de azi: “Voi sunteţi lumina lumii; voi sunteţi sarea pământului”, voi “cei săraci cu duhul”. Sunt lumină şi sare, nu pentru că aparţin Bisericii sau pentru că au de comunicat o învăţătură mântuitoare, nici pentru că ar fi oamenii rugăciunii şi credincioşi cultului, ci în primul rând pentru că sunt “săraci, blânzi, curaţi cu inima” etc.

“Sare şi lumină”.

Avem aici două proverbe în formă de parabolă, care definesc esenţa ucenicului lui Isus: “sare şi lumină”.

Sarea se foloseşte pentru a condimenta alimentele, pentru a le păstra, pentru a le feri de alterare.

După o astfel de întrebuinţare a sării, proverbul în formă de parabolă vrea să spună că ucenicii lui Isus, mai întâi ca un condiment, trebuie să influenţeze lumea, ajutând-o să afle gustul vieţii, să nu se lase coruptă de patimile josnice, să se ferească de corupţia morală şi va afla cheia durabilităţii: viaţa veşnică.

În lumea iudaică “sarea” era semnul înţelepciunii.

Ucenicii şi toţi cei care le vor primi mesajul, creştinii, avându-l pe Cristos – Înţelepciunea întrupată – trebuie să devină instrumente mântuitoare pentru neamuri.

Şi metafora “luminii” era cunoscută în iudaism. Isaia spusese că Israelul a fost predestinat să fie “lumina neamurilor” (Is 49,6), după cum spune şi Isus ucenicilor săi. Creştinul este lumină în măsura în care este unit cu Cristos “Lumina lumii“. Lumina se afirmă, se arată, acolo unde Dumnezeu se revelează prin cuvântul său (cf. Mc 4,21-22; 2 Cor. 4,4; Fil. 2,15-16).

Imaginea “cetăţii de pe munte” îşi are originea tot în lumea biblico-iudaică. Simbolul “destinului glorios” al lui Israel era cetatea Ierusalimului, construită pe muntele Moria, spre care se vor îndrepta în pelerinaj toate popoarele, ca să-i aducă cult lui Dumnezeu.

Isus aplică această imagine ucenicilor săi şi afirmă că ei sunt “noul Israel”. Dar ucenicii lui Isus trebuie să fie lumina lumii în permanenţă: lumina nu se aprinde pentru a fi pusă sub obroc.

Obrocul, ce mai era şi el?

În vremea aceea iluminatul se făcea cu torţe, lumânări rudimentare şi mai ales prin opaiţe şi candele alimentate cu său sau alte grăsimi. Când o astfel de candelă se stingea, răspândea în cameră un miros insuportabil. Ca să se împiedice formarea şi răspândirea mirosului greu, la stingere, se punea peste candelă un fel de oliţă numită obroc.

Cristos vrea să spună că o lumină, odată aprinsă, nu trebuie să se mai stingă… Când într-un ucenic se stinge “cuvântul lui Dumnezeu”, se stinge credinţa, speranţa sau iubirea. Nici un obroc din lume nu mai poate să împiedice mirosul greu care asfixiază, scandalul care corupe alte suflete şi ucenicul ajunge de batjocura lumii: “călcat în picioare”.

În lectura a doua (1Cor 2,1-5), apostolul Paul arată că ceea ce “stinge candela” este păcatul, mai ales mândria “rădăcina tuturor relelor”. Isus s-a smerit, ca să-l readucă pe om la lumină, la Dumnezeu. Paul îl urmează pe Cristos şi-l propune corintenilor spre contemplaţie, ca să poată rămâne “lumină în Cristos” şi să aibă parte de înviere. Lumina lor să fie smerenia, slujirea, caritatea.

Înfăptuirea smereniei, slujirii şi carităţii în mod mai explicit ne este propusă în prima lectură (Is 58,7-10).

După întoarcerea din exil şi reluarea vieţii de zi cu zi în Iudeea, lucrările de reconstrucţie ale templului şi zidurilor Ierusalimului mergeau încet, descurajator. Israeliţii se străduiau să afle calea lui Iahve, ca, apropiindu-se de el, să poată pune bazele unei ere noi de dreptate şi de pace. Cu acest scop au înmulţit zilele de post. Legea prescria numai un post anual în “marea zi a ispăşirii” (Lev 16,29). Acum, în aceste zile nenumărate de post, israeliţii se plângeau Domnului: “Postim, şi Domnul nu ne ia în seamă… Ziua mântuirii nu apare de nicăieri… ” Descurajarea lor mergea până acolo că erau gata să renunţe şi la această practică rituală.

Profetul li se opune în numele Domnului; celor simpli – “săraci cu duhul” – le deschide ochii – fiindcă ei s-au rugat cu sinceritate – ca să vadă ipocrizia celor care îi conduceau cu rea-credinţă. Postul trebuie să fie un mijloc de echitate socială, în care cel bogat şi singurul care putea posti cu adevărat, avea ce oferi celui sărac, spre a-i astâmpăra foamea. Postul nu-i economie, ci ofertă. Din contra, deşi zilele de post se înmulţeau şi cei săraci se adunau ca să ia parte la ele, cei bogaţi se foloseau de aceste zile ca să-şi vândă cât mai scump produsele lor. Şi târguielile aduceau mai mult scandal decât post şi rugăciune. Un astfel de post este blamat de Profet şi arată că el nu poate fi plăcut Domnului… Milostenia este mai plăcută lui Dumnezeu decât postul şi pe baza ei vor fi judecaţi toţi oamenii, aşa cum ne asigură Isus şi pe noi (cf. Mt 25,31-45). “Atunci (cine a făcut milostenie) îl va striga pe Domnul şi el îi va răspunde”: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

“Dreptatea, spune N. Steinhardt, sfântă şi augustă cum e, îşi găseşte locul alături de legităţi, determinisme, cauzalităţi: toate specifice lumii neorganice, lumii neînsufleţite. Dreptatea e logică, e matematică, e cantitativă şi raţională: mila e de pe alte meleaguri, se înrudeşte cu lumina necreată, cu misterul, cu atributele necognoscibile ale divinităţii, cu energiile divine şi cu adâncurile de nepătruns ale firii omeneşti în care sălăşluieşte o cirtă de suflu divin… Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori de străinul şi necunoscutul său îşi dă pe faţă calitatea de fiu al Tatălui ceresc, punând sub semnul întrebării originea-i simiescă” (Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1994, p. 204-205).

“O pâine, dacă o ai, împarte-o! altfel îşi ia zborul”, spunea un bătrân arab, regizorului italian Zeffirelli. La întrebarea uimită a acestuia: “Cine îşi ia zborul? Pâinea?” “Nu pâinea, ci fericirea”, răspunse bătrânul. Voia să spună că nu poţi fi fericit mâncând, dacă nu împarţi pâinea cu cel flămând de lângă tine. Pentru aceasta Nicolae Berdiaev spunea: “Dacă mă tot plâng că nu-mi ajunge pâinea, dau dovadă că sunt mai mult sau mai puţin rob pântecului. Pâinea pentru mine este o problemă “materială“, trupească. Dacă însă mă preocupă şi mă frământă problema pâinii aproapelui meu şi mă îngrijorez că nu-i este îndeajuns, pâinea încetează a fi “problemă materială şi trupească şi devine o datorie spirituală. Pâinea mea este o chestiune fiziologică, pâinea celuilalt e pentru mine o datorie spirituală şi o îngrijorare perfect legitimă” (N. Steinhardt o.c., p. 213).

Grija pentru pâinea aproapelui a devenit “lumină” – datorie spirituală – în mine? A devenit sare care să de gust vieţii aproapelui?

“Lumina ascunsă sub obroc şi sarea călcată în picioare” nu reprezintă nimic altceva decât pe “cei bogaţi cu duhul”, “castelul arhiplin”, pe cei “plini de sine”, unde “lumina – făcută din seul lor – s-a stins şi aerul a deveni atât de greu şi puturos că nu se mai poate respira, oxigenul iubirii lipseşte cu desăvârşire.

Isus şi-a pus în joc, pentru mântuirea noastră, nu numai ultima picătură de sânge, care a curs pe pământ din inima-i străpunsă, dar chiar şi dumnezeirea sa pe care şi-a ascuns-o sub chipul robului şi osânditului dintre tâlhari. Pe acesta îl propune sfântul Paul corintenilor ca pe “Lumina lumii”, ca pe “manifestarea supremă a Duhului şi a puterii lui Dumnezeu. Lumina lui este smerenia.

Dar, dacă dragostea ne cere să oferim aproapelui pâinea pentru viaţa trupului, cu atât mai mult ne cere să-i oferim Pâinea pentru viaţa sufletului. Când îi oferim această Pâine, lumina noastră trebuie să fie smerenia. Lumina raţiunii se bazează pe o logică aristotelică impecabilă, cu care omul se poate mândri. “Pâinea” pentru suflet ţine de domeniul Revelaţiei, nu mai are ca suport raţiunea logică, ci raţiunea iubirii divine, care este plină de surprize şi în faţa căreia luminează doar smerenia care o acceptă şi o oferă.

pr. Anton Dancă Ritul latin