Start > Ritul latin > Lumina lumii

Lumina lumii

10 January 2008
1,383 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a III-a de peste an (Anul A)

Fragmentul evanghelic, pe care l-am ascultat, cuprinde trei părți distincte: a) alegerea ascultătorilor, b) primele cuvinte ale lui Isus și c) chemarea primilor ucenici.

În prima parte, sfântul Matei ni-l prezintă pe Isus în ținutul Zabulonului și al lui Neftali, la Cafarnaum, ca o împlinire a profeției lui Isaia, delimitându-i, nu atât teritoriul, cât mai ales ascultătorii care intră în perspectivă profetică, pe cei din Galileea neamurilor, popor scufundat în întuneric și în umbra morții, adică a venit să caute ce era pierdut, aici fiind o regiune semi-păgână, urâtă de iudei, care, în ura lor, au mers până acolo că s-au bucurat de devastarea ei în anul 734 de către împăratul asirian Teglad-Falasar III. Nu-i de mirare că Isus, începându-și activitatea publică dintr-o astfel de regiune și cu niște ucenici galileeni, își va atrage disprețul arhiereilor, cărturarilor și fariseilor.

A doua parte a lecturii evanghelice constă într-un îndemn la convertire. Motivul? “Împărăția cerului este aproape”.

Cerul s-a deschis și lumina a strălucit. Taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu ni s-a revelat: păgânii au parte ca și iudeii de mântuire (Col 1,26-27), Galileea neamurilor, locul în care iudeii și păgânii conviețuiau pașnic, considerați de “cei care se credeau drepți” (Lc 18,9) drept osândiți și scârba lui Dumnezeu, scufundați în întuneric și în umbra morții, au văzut “lumină”; sunt primii chemați să vadă lumina lumii, împărăția lui Dumnezeu, pe Cristos despre care bătrânul Simeon spusese cu 30 de ani mai înainte: “Ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și spre slava poporului tău, Israel” (Lc 2,30-32).

Oracolul lui Isaia strălucește în aurora mântuirii. Versetul 23 din capitolul precedent spune cu emfază: “nu va mai fi întuneric”. Profetul multiplică imaginile, spre a mări bucuria, cu amintirea acelora care se întorc fericiți cu snopii de la seceriș sau de la împărțirea prăzilor de război. Se pare că a ajuns acea perioadă de pace în care încălțămintea de războinic și mantia de soldat stropită cu sânge, ultimele rămășițe ale blestematului de război, au fost arse spre a dispare pentru totdeauna. Pacea a fost aspirația principală a acestui popor iudaic atât de strâmtorat de lupte continui, încât pacea a căpătat o trăsătură mesianică de primă mărime. Isaia vedea realizându-se această epocă de aur prin nașterea unui copil misterios, din viță regală. Acesta este oare? Ce vrea să spună cu “împărăția cerurilor” mai mult decât noua împărăție a lui David?

A treia parte a Evangheliei prezintă acțiunea unică și specifică lui Isus de a-și alege ucenicii, care să primească apoi partea lui Isus: continuarea misiunii sale de a oferi oamenilor lumina, “cuvântul vieții“, cuvântul care zidește împărăția lui Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus adresate lor: “Urmați-mă!” – I-a chemat. Sunt cuvinte tehnice, folosite pentru a defini ucenicia lor în sens strict. Chiar și la iudei adevăratul ucenic se forma prin urmarea maestrului său și viața sa se plămădea acceptând sarcina pe care i-o impunea. Există totuși o deosebire între ucenicia iudaică și cea creștină: de a intra la școala unui maestru, de a trăi alături de el, de a accepta învățăturile lui și de a renunța la multe lucruri. Știm că unii ucenici iudei renunțau chiar la căsătorie, ca să se poată dedica studiului legii, ca cei de la Qumran, de exemplu. În ucenicia iudaică inițiativa aparținea novicelui de a-și alege maestrul, pe când în ucenicia creștină inițiativa aparține mereu lui Cristos care cheamă. Ucenicii din școlile iudaice trăiau cu speranța că va veni cât mai curând ziua în care din ucenic va deveni maestru, pe când ucenicia la școala lui Isus este permanentă, niciodată ucenicul nu va ajunge mai mare ca maestrul său, ci trebuie să tindă la împărtășirea soartei lui tragice: de a bea paharul pe care el l-a băut…

Fraza cheie, prin care Isus vrea să le arate ce vor reuși să învețe de la el, stă în aceste cuvinte: “Vă voi face pescari de oameni”. Fraza nu are ceva similar în nici o altă parte a literaturii iudaice, este original creștină și arată misiunea lor viitoare de a predica cuvântul lui Dumnezeu.

Datorită acestui procedeu, Isus apare superior oricărui rabi și egal cu Iahve, care își alegea și chema profeții în Vechiul Testament pentru aceeași misiune a cuvântului.

Apostolul Paul semnalează diviziuni printre credincioșii din Corint. Unul spune: “Eu sunt al lui Paul”, altul: “Ba eu sunt al lui Apolo”, un altul, ca să arate că e mai presus de ceilalți, spune: “Ba eu sunt al lui Chefa”…

Desigur, nu Paul, Apolo sau Chefa își căutau ucenici și nici nu erau de acord cu astfel de alegeri și gâlcevi, dar există acea neghină, pe care o seamănă “cel viclean” în sufletele celor slabi în credință și care caută să-și bazeze propria slăbiciune plină de mândrie pe autoritatea unuia sau altuia dintre apostoli. “Al meu este mai bun“, zice unul, dar în realitate nu vrea să spună decât că: “Eu sunt mai bun ca tine”. Egoismul religios, frate cu superstiția, cu magia și cu fundamentalismul habotnic și intolerant, a stat mereu la baza rupturilor și schismelor din sânul Bisericii… Dorința omului de a fi mai bun, dar fără cruce, duce la acea căutare a unei comunități ideale, în care intrând, să te poarte automat din extaz în extaz, din minune în minune, din fericire în fericire și în adevăratul paradis pământesc, fiindcă de cel ceresc, de “împărăția cerurilor” nu prea au habar ce ar vrea să spună în realitate. Clasic este exemplul acelui tânăr care, nemulțumit de viața parohienilor în care se născuse, s-a dus la un pustnic și i-a spus: “Sunt tare dezamăgit de oamenii din parohia mea și aș vrea să întâlnesc o comunitate desăvârșită… “. Bătrânul i-a arătat zidurile capelei împovărate de ani și l-a întrebat: “Tinere, ce vezi pe aceste ziduri vechi?” “Mușchi și mai ales buruieni”, a răspuns tânărul. “Ei vezi, a urmat pustnicul, și totuși Dumnezeu locuiește în acest edificiu străvechi. La fel e și cu parohia ta! Nu poate fi nici pură, nici desăvârșită, căci este alcătuită din oameni. Și tu ești om și, chiar dacă într-o zi ai să întâlnești o comunitate desăvârșită, va înceta să mai fie astfel din clipa când tu vei intra într-însa” (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC București 1994, p. 63)

După motivele care trebuie să ne țină uniți la școala lui Isus, pe lângă cele expuse în duminica trecută, apostolul Paul enumeră: botezul și Evanghelia. Botezul, care stă la temelia oricărei comunități, are un singur autor: pe Isus. Evanghelia – cuvântul lui Dumnezeu – pe care o predică fiecare apostol, este rânduită spre mântuirea tuturor oamenilor și ar fi o nebunie ca cineva să o folosească spre a-și crea propria coroană de mărire, când pentru ea Isus s-a încoronat cu moartea cea mai rușinoasă. Cei botezați sunt botezați în moartea lui Isus și au viață prin cuvântul lui.

Ce concluzie putem trage pentru noi cei de azi?

Că Isus a venit să caute și să mântuiască pe cei mai păcătoși dintre păcătoși și primul sun eu. Trebuie să mă convertesc zilnic.

Zilnic am trebuință de lumină pentru viață, zilnic am trebuință de cuvântul lui Dumnezeu pentru viața veșnică.

Fie, cine o vrea, al cui o vrea: Paul, Apolo, Chefa, dar eu vreau să fiu al lui Cristos, pentru că Isus Cristos este al lui Dumnezeu (1Cor 3,23) și Dumnezeu este indivizibil.

Ritul latin