Predici

Ne aflăm în faţa unui episod evanghelic de cea mai profundă teologie. Lecţia, deşi se pare că ne-o dă sfântul Ioan Botezătorul, de fapt este o sinteză a sfântul Ioan Evanghelistul şi are un scop bine definit: înlăturarea unor dificultăţi provenind din partea unor ucenici ai Botezătorului, după moartea lui şi a unor creştini iudaizanţi, care susţineau superioritatea acestuia faţă de Isus. Ioan Evanghelistul, ca fost ucenic şi bun cunoscător al Premergătorului, apără măreţia fostului său învăţător, nu punându-l în opoziţie faţă de Cristos, ci în lumina lui. el rezumă toată învăţătura premergătorului în aceste câteva versete, pe care le-am ascultat cu toţii, făcând abstracţie de timpul exact, spunând doar “În acel timp”, ca să arate că nu-i vorba de o zi precisă, o săptămână sau un an, ci de toată durata vieţii de profet; face abstracţie de un loc exact, spunând doar că l-a “văzut pe Isus venind”, lăsându-ne să înţelegem că din orice direcţie ar fi venit, adevărul rămâne acelaşi; face abstracţie şi de ucenicii Botezătorului, atât de cei trimişi la Isus să-l întrebe dacă el este Mesia, cât şi de ceilalţi, scoţându-i total din scenă şi condamnându-i parcă să se piardă în negura istoriei, fiindcă n-au învăţat lecţia maestrului lor, care a recunoscut primatul lui Isus: în existenţă: “a fost înainte de a fi eu”; în misiune: că misiunea sa de a boteza a avut menirea să-l descopere Israelului pe Isus care va boteza cu Duh Sfânt; în teofanie, că Duhul Sfânt pe Isus l-a desemnat drept Fiul Tatălui. Pe acestea s-a bazat declaraţia lui solemnă: “Eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Ioan Evanghelistul nu lasă adversarilor nici o portiţă de scăpare.

Azi, ponderea învăţăturii cade pe cuvintele Botezătorului spuse despre Isus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii”, cuvinte care au o legătură organică cu celebrarea euharistică. Dacă Isus era mai aproape, ca să-l audă, putea să-i spună ceea ce i-a spus lui Petru mai târziu: “Eşti fericit, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în Ceruri” (Mt 16,17).

Prin aceste cuvinte Ioan Botezătorul se arată fidel principiului său de viaţă: “El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,30). În realitate, nu Botezătorul îl revelează lumii pe Cristos, ci Cristos revelează măreţia aceluia care s-a micşorat pentru Isus. Revelatorul Tatălui avea trebuinţă de revelaţia Botezătorului?

Ţinând cont de contextul general al celei de-a patra Evanghelii – care pune un accent deosebit pe sărbătoarea Paştelui, putem spune că titlul de Miel al lui Dumnezeu dat de Botezător îl reprezintă pe Isus ca pe adevăratul Miel pascal (cf. Ex 12), dătător al mântuirii prin jertfă… Ne aflăm în faţa unui titlu existenţial: spune şi oferă omului ceva de care el are trebuinţă absolută. Prin acest titlu premergătorul îl prezintă pe Isus ca pe acela care răspunde unei profunde necesităţi umane, de care toată lumea are trebuinţă, ca pe un instrument de curăţire a tuturor oamenilor, ba chiar mai mult, de realizare a unui om nou, pe bază de har, unit cu Dumnezeu şi în comuniune cu semenii.

Sfântul Paul, confruntându-se cu o situaţie similară cu cea a sfântului Ioan Evanghelistul, de a vedea sciziuni în Biserică, îşi începe Scrisoarea întâi către corinteni punând în evidenţă personalitatea sa de fondator şi responsabil al comunităţii ca “apostol al lui Isus Cristos prin voinţa lui Dumnezeu”. Apostolul nu urmăreşte să se preamărească pe sine, ci pe acela care l-a pătruns cu lumina sa pe drumul Damascului. Fiecare credincios are o chemare. Credincioşii din Corint, pătrunşi de lumina lui Cristos, fideli chemării, harului şi păcii, pot şi trebuie să fie uniţi prin invocarea numelui Domnului.

Apostolul Paul face o distincţie subtilă spunând: “Domnul lor şi al nostru”. De ce? Erau la Corint unii care voiau să fie mari, determinaţi de interese personale, voiau să se impună în faţa comunităţii. Cu un simţ pedagogic foarte fin, sfântul Paul nu-i atacă frontal, sciziunile nu se evită prin condamnarea sau bârfirea căpoşilor, nici prin ridicarea comunităţii împotriva lor, ci prin datoria fiecăruia de a se sfinţi în Cristos, împreună cu toţi acei care invocă numele Domnului Isus Cristos, fiindcă ceea ce ne uneşte, Domnul, este mai mult decât ambiţia unora de fi cineva. Comunitatea nu trebuie să fie fragmentată de partide, ci deschisă acţiunii Duhului Sfânt, care sufla în modul cel mai imprevizibil. Apostolul foloseşte suveranitatea lui Cristos ca numitor comun pentru toţi membrii comunităţii, fără privilegii pentru acei care, fie că au fost desemnaţi, fie că s-au desemnat ca şefi sau responsabili. Problema de căpetenie stă în faptul că Isus Cristos este unicul şef al darurilor comunităţii: “Har şi pace”. Comunitatea trebuie să fie mereu deschisă în faţa lui Dumnezeu Tatăl, recunoscând faptul că harul şi pacea, adică darul credinţei prin care suntem mântuiţi este un dar venit de sus, total gratuit dat prin Isus Cristos. Cine nu pune accentul pe acest dar gratuit, va trebui să constate cu amărăciune: “În zadar m-am trudit”.

Dacă Evanghelia şi lectura a doua ne-au arătat cum au reuşit apostolii inspiraţi să evite sciziunile în Biserică, lectura întâi ne învaţă cum să transmitem generaţiilor viitoare ceea ce apostolii ne-au lăsat ca moştenire: unitatea Bisericii. Prin slujire.

Prima lectură face parte dintre cele patru cântări ale “slujitorului lui Iahve“. Este al doilea cânt, mai clar decât primul (din duminica trecută, Botezul Domnului, în care se spunea: “Iată-l pe slujitorul meu în care mi-am găsit bucuria”), fiindcă reiese clar că aici slujitorul lui Iahve se identifică cu Israelul; nu cu Israelul istoric, păcătos şi rebel, obiectul dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pe care slujitorul are menirea de a-l reuni, dar cu Israelul teologic, cu acela pe care Isaia l-a definit drept rest. Această diferenţiere va rămâne tipică în învăţătura sfântului Paul despre Israelul după carne şi Israelul după spirit. Istoriceşte s-ar părea că este vorba despre cei 20.000 de iudei care s-au întors plini de speranţă spre a reconstrui noul Ierusalim, dar Istoria nu întârzie să ne demonstreze că nici aceştia nu constituiau adevăratul Israel.

Cântul, care începe cu mare solemnitate şi emfază, este adresat popoarelor păgâne să facă dreptate şi le descrie misiunea conform schemei chemării lui Ieremia, dar cu o diferenţă destul de radicală: în timp ce Ieremia este numit simplu de tot “profet între naţiuni”, acest slujitor are misiunea de a face ca “mântuirea să ajungă până la marginile pământului”.

Israelul după spirit, datorită chemării, se transformă în profet, în vehicul purtător de mântuire chiar din momentul conceperii sale istorice. Dar, trecând prin botezul încercărilor, a trebuit să constate cu amărăciune: “M-am trudit în zadar”, echivalent cu “Doamne, nu sunt vrednic” al centurionului roman (Mt 8,8) şi cu acel “Îndepărtează-te de mine, Doamne!” a lui Petru (Lc 5,8). Recunoaşterea neputinţei omeneşti în faţa mântuirii, îi aduce confirmarea din partea lui Iahve: “Eu te voi pune lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”.

Este imposibil a spune mai mult cu atât de puţine cuvinte. Restul devine rege, preot şi profet al întregii omeniri. Noul Testament ne descoperă că slujitorul lui Iahve este comunitatea celor răscumpăraţi care trăiesc uniţi cu capul lor, Isus, unsul Tatălui. (cf. Comment della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, 1981).

Numai uniţi cu el, “care n-a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească (Mt 20,28), putem face, după cum ne spune Conciliul Vatican II “ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească deplina unitate în Cristos” (LG 1)

Avem trebuinţă de Cristos, în primul rând, ca să ne înscriem în planul mântuirii, chiar dacă am fost botezaţi. Este absolut necesar pentru fiecare dintre noi ca el să ne ia păcatele şi să le spele în sângele Său. Orice păcat grav frânge unitatea în Biserică. Putem fi lumină pentru unire chiar când recunoaştem întunericul din noi: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!”. Această recunoaştere smerită are aceeaşi valoare de mărturie pe care a dat-o Ioan Botezătorul: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatele lumii”. Este unicul mijloc de a fi mari în lumina lui Cristos.

Închei cu rugăciunea liturgică de la sfârşitul Liturghiei de azi: “Revarsă asupra noastră, Doamne, Duhul tău de iubire pentru ca, hrăniţi din unica Pâine cerească, să fim o singură inimă şi un singur suflet în slujirea ta! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin