Start > Ritul latin > Botezul Domnului

Botezul Domnului

10 January 2008
1,136 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica I-a de peste an - Botezul Domnului (Anul A)

La apele Iordanului, sfântul Ioan Botezătorul predica “metanoia”, convertirea, acea revoluție în rațiune de schimbare a mentalității față de conceptul păcatului, ca să se poată intra într-o lume nouă: în împărăția lui Dumnezeu care este aproape.

Isus coboară în apă, împreună cu mulțimea de păcătoși, ca să se boteze.

Faptul că Isus a fost botezat de Ioan a creat probleme destul de serioase primei comunități creștine. Avea Isus trebuință de botezul pocăinței pentru iertarea păcatelor? Doar Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, asemenea nouă în toate, afară de păcat… Pe de altă parte, acest botez, nu dă oare o notă de superioritate Botezătorului față de Isus?

Fragmentul evanghelic rezolvă ambele probleme foarte bine, dacă le pătrundem cu un cuget curat.

Ioan Botezătorul vrea să-l oprească pe Isus, socotind o cinste pentru sine de a fi botezat de Isus și acceptă să-l boteze numai după ce Mântuitorul îl lămurește că acest lucru este necesar “ca să se împlinească toată dreptatea”. Expresia biblică de “împlinire a dreptății” echivalează cu în a se conforma cu ceea ce Dumnezeu vrea, în a accepta planul său. Și Dumnezeu vrea ca Mesia, Regele divin, să fie slujitorul său prin excelență, care să se jertfească pentru toți în umilință și taină (cf. Is 53).

În al doilea rând, botezul, pe care Isus îl primește, nu este numai un botez de pocăință, fiindcă el nu avea nici umbră de păcat, ci un act de profundă smerenie și suferință, menit să pună în evidență misterul de iubire al Preasfintei Treimi, glasul Tatălui care spune: “Acesta este Fiul meu iubit”. Prezența Duhului Sfânt sub chip de porumbel care coboară din nou pe pământ, ca la începutul creației, când plutea deasupra apelor, dându-le forța de germinație a vieții, a ceva similar cu viața lui Dumnezeu, arătând începutul unei noi creații…

Când Duhul Sfânt a coborât asupra Fecioarei Maria la Nazaret, ea l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în făptură omenească, fără nici un merit al ei, ci printr-un privilegiu unic. Acum, când Duhul Sfânt coboară asupra lui Isus, datorită meritelor sale, datorită smereniei sale, în trupul său omenesc se zămislește “trupul mistic”, Biserica, făptura cea nouă: “Coloana și temelia Adevărului” (LG).

Și nu în ultimul rând, atât glasul Tatălui, cât și prezența Duhului Sfânt asupra Fiului iubit, îl investesc pe acesta cu o întreită misiune: de profet, preot și rege, spre a ne desăvârși noua creația.

Pentru aceasta Tatăl a mărturisit numai după botez și coborârea Sfântului Duh despre Isus că este “Fiul său preaiubit în care își află toată bucuria”, fiindcă Isus numai prin botez își asumă calitatea de “slujitor al lui Iahve”. Prin nașterea din peștera săracă nu și-a asumat această misiune? Ba da, dar numai prin botez viața sa devine activă în mod responsabil pe bază de dreptate, de Fiu, de Fiu al omului, care îmbrățișează crucea. Umilința botezului este “crucea sufletului”; fără această umilință acceptată cu responsabilitate pentru “dreptate“, nu ar fi fost posibil “botezul sângelui” de pe Calvar. Crucea lui Dumnezeu Tatăl este însăși iubirea sa, sau, după cum spunea J.J. Rouseau: “Iadul lui Dumnezeu este iubirea”, ea îl constrânge să inventeze cu înțelepciune nemărginită instrumentele mântuirii

În cea de-a doua lectură (Fap 10,34-38), sfântul apostol Petru pune toată activitatea lui Isus, toată opera mântuirii, pe seama botezului lui Isus la apele Iordanului, fiindcă aici Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt în timp, în istorie și cine dă mărturie despre Isus devine el însuși o făptură nouă.

Petru, ca o componentă de bază a Bisericii, prezentându-se în casa centurionului Corneliu ca purtător al cuvântului lui Dumnezeu, prezența sa face ca și asupra acestui păgân să coboare Duhul Sfânt, așa cum prezența preacuratei Fecioare Maria la verișoara sa face ca Elisabeta să se umple de Duhul Sfânt. Datorită prezenței Duhului Sfânt Petru trage această concluzie plină de credință: Dumnezeu nu are preferință față de persoane, adică nu face distincție între popoare sau culoarea pielii, fiindcă toți sunt creați de el printr-un act de iubire. Pe baza acestei credințe în iubirea lui Dumnezeu față de orice om, Petru îl vestește pe Isus și păgânilor, fiindcă Isus este “Slujitorul lui Iahve”, asupra căruia rămâne Duhul primit la botez, și datorită căruia Tatăl poate spune și despre Corneliu: “Iată-l pe slujitorul meu în care sufletul meu își găsește toată bucuria”.

Vom înțelege mai bine începutul unei lumi noi la botezul lui Isus, din faptul că teofania aceasta nu este rodul unei întâmplări, ci chipul lui Cristos a fost schițat de Tatăl în figura “slujitorului suferind” cu secole înainte, fiindcă inițiativa aparține întotdeauna iubirii și el ne-a iubit cel dintâi și ne-a ales în Cristos să-i purtăm chipul său, chipul iubirii, așa cum ne-o prezintă prima lectură (Is 42,1-4.6-7).

Acest episod reprezintă primul cânt, dintre cele patru, dedicate “slujitorului suferind“.

De ce a preferat Tatăl să-și arate iubirea, caritatea, față de noi în persoana slujitorului suferind? “Smerenia și suferința au fost preferate oricăror alte procedee deoarece sunt cele care nu înșală, care nu pot să înșele, care nu permit îndoieli, care certifică identificarea și sugrumă în fașă orice bănuială”, spune N. Steinhardt (Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1994, p. 162).

Misiunea slujitorului suferind este dublă: reînnoirea alianței încheiate de Iahve cu Israelul și de a readuce în patrie pe cei exilați, ca aici să-și trăiască adevărata religie în mijlocul națiunilor păgâne, fiindu-le lumina adevăratei credințe.

Cu acest slujitor începe o lume nouă, o nouă creație, fiindcă Iahve spune: “Eu te-am făcut”, cu referire la primul om; începe o nouă ordine socială, morală și religioasă, fiindcă:

a) “orbii” – adică păgânii, își vor deschide ochii pentru Revelație;

b) “prizonierii” – adică israeliții, se vor elibera din lanțurile exilului, dubiilor și echivocurilor în care trăiesc.

Cum își va duce slujitorul suferind opera încredințată la bun sfârșit?

Însărcinat să ducă la toate popoarele dreptatea, adică “tora” sau doctrina revelată, el va uni împreună prerogativele regale, profetice și sacerdotale cu cea mai profundă umilință și simplitate:

a) ca “rege” va stabili dreptatea pe pământ, adică activitatea de mântuire la toate popoarele:

b) ca “preot” va trebui să-și facă datoria de rege în conștiința ca, pe cei cărora le-a dat dreptatea, să-i ofere lui Dumnezeu ca pe un “prinos de bună mireasmă” și

c) ca “profet” trebuie să fie purtătorul de cuvânt al voinței lui Dumnezeu cu multă răbdare în mijlocul tuturor popoarelor.

Rege, preot și profet într-un minunat contrast cu regii, preoții și profeții timpului său fără parade militare, fără aclamații și aplauze, fără formalități omenești de conveniență.

Toate acestea vor deveni realitate datorită unui dinamism din internul slujitorului, provocat de Spiritul lui Iahve.

Asistăm la această acțiune a lui Iahve asupra slujitorului său la Iordan și pe Tabor, apoi asupra “trupului său mistic” la Rusalii, când face din Biserică cu adevărat o lume nouă spre “luminarea neamurilor” (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 597-598).

Acest botez, început în apele Iordanului, își va găsi desăvârșirea pe Calvar: în moartea pe cruce, îngropare, înviere, înălțare și ședere de-a dreapta Tatălui, ca să mijlocească veșnic pentru lumea cea nouă.

Scena botezului culminează cu o teofanie: Cerul se deschide, ceea ce înseamnă că lumea divină erupe în lumea umană a lui Isus și prin el asupra întregii istorii, că prin el se inaugurează împărăția Tatălui. Pentru acest motiv Tatăl își găsește în Fiul toată bucuria, fiindcă prin el ne găsește pe noi, ca să ne împartă acel “dnamis” sau “pleroma dumnezeirii“, pe Duhul Sfânt, care formează comuniunea sfinților, fiindcă “Porumbelul“, sub forma căruia s-a arătat Duhul Sfânt, a fost și este, încă de la Noe, semnul păcii dintre Cer și pământ, dintre națiuni și oameni. Cerul se deschide, nu ca o cetate care se predă în mâinile dușmanului, ci ca una care își deschide porțile ca să intre Împăratul măririi în fruntea noii creații.

Să ne deschidem inima, cerul sufletului nostru, spre a da mărturie despre iubirea divină a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh în care am fost botezați.

Participând la Jertfa Euharistică, participăm la memorialul botezului lui Isus Cristos, nu numai cel de pe Calvar, ci și la cel de la Iordan, fiindcă, în timp ce preotul spune “în persoana lui Isus Cristos“: “Acesta este trupul meu… “, Tatăl din cer confirmă: “Acesta este Fiul meu”. Dacă Tatăl își găsește toată bucuria în actul de smerenie al Fiului său jertfit pe altar, să ne cercetăm dacă și noi trăim botezul nostru prin Euharistie, devenind cu adevărat frați ai lui Cristos, fii ai Tatălui și moștenitori ai Spiritului lui Dumnezeu…

Ritul latin