Start > Ritul latin > Procesiune cu lumina mucurilor cu flacăra stinsă

Procesiune cu lumina mucurilor cu flacăra stinsă

10 January 2008
1,339 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a de peste an - Botezul Domnului (Anul A)

Locul său

Ne întrebăm în mod spontan de ce. Însuși Ioan Botezătorul a rămas uimit de atitudinea lui Isus: Eu am nevoie să fiu botezat de tine și tu vii la mine? Isus, totuși, înainte de fi revelată identitatea sa în mod solemn, ia poziție. Lasă să se întrevadă scopul misiunii sale. Se așează acolo unde nimeni nu și-ar fi imaginat, se amestecă între indivizi față de care, conform unei anumite mentalități, ar fi trebuit să mențină cu rigorozitate distanța.

Era, evident, un suficient număr de păcătoși care stăteau la rând lângă malurile Iordanului, în așteptarea botezului de pocăință. O ocazie favorabilă pentru a descărca asupra lor o doză salutară de mustrări și amenințări, prin intermediul asprelor reproșuri ale Botezătorului. În schimb Isus se așează tăcut alături de ei, ba chiar se amestecă cu ei. Nu revendică alt privilegiu în afara acelui de a se confunda cu ei. Nu se așează deasupra, nu se substituie lor (nimeni nu se poate căi, converti, în locul altuia). Isus este solidar cu cei păcătoși.

Semnul pe care îl oferă este foarte elocvent: în interiorul unei realități de mizerie, Dumnezeu este prezent. Iubirea este prezentă și acolo unde este păcatul. Omul se îndepărtează și Dumnezeu se apropie. Omul opune un refuz și Dumnezeu nu încetează să ofere darul său.

O figură contestată

Isus lasă să se înțeleagă că a venit tocmai pentru păcătoși. Chiar de la început merge să-i caute. Știe că nu este posibil să stea pur și simplu să aștepte “ceea ce era pierdut”, să fixeze timpuri și locuri unde cel rătăcit are posibilitatea de a-l găsi. Recuperarea implică exigența de a învinge distanțele, de a lansa semnale, de a stabili contacte. Și chiar… să scandalizeze pe cei “cum se cade” riscând propria respectabilitate în fața privirilor lor pline de dispreț. Isus nu se adună cu cei “drepți”, formând cu ei un club al celor “separați”. Nu ezită să se amestece în mijlocul păcătoșilor și păcătoaselor, oameni sub orice critică, molipsindu-i cu prezența sa. O prezență care radiază lumină, speranță, milostivire.

Astfel cerurile se deschid asupra Lui și, împreună, asupra acestei sărmane omeniri plină de vânătăi. Cerurile deschise lasă să se îndrepte privirea plină de compătimire a lui Dumnezeu asupra lumii. Tatăl, prin Fiul “preaiubit”, rupe tăcerea, restabilește contactele, comunică cu omul păcătos, îl solicită la un nou exod spre eliberare, mântuire. În scena botezului avem pe de o parte, lumea păcatului și de cealaltă, divinitatea, Duhul, sfințenia lui Dumnezeu. Figura lui Cristos pare să fie contestată, sfâșiată între două lumi.

El vine de sus (“acesta este Fiul meu”), totuși se scufundă, mai înainte de apă, în mizeria oamenilor. Legitimarea solemnă din partea cerului nu împiedică aproprierea din partea pământului. Tatăl proclamă: “Isus este al meu”. Dar și noi suntem autorizați să-l “recunoaștem” ca unul dintre ai noștri. Crucea va deveni simbolul cel mai evident și dinamic al acestei sfâșieri, al acestei duble fidelități. Solidaritatea lui Cristos cu păcătoșii, pe cruce, se va exprima în asumarea asupra sa a păcatelor lor, a vinovăției lor. Și numai grație acestui gest suprem de îndrăzneală și de nebunie cele două lumi vor fi reconciliate.

O tresărire de viață sub grămada de moloz

Dialogul care a avut loc între Ioan și Isus manifestă și două concepții opuse care se referă la figura și misiunea lui Mesia.

Botezătorul o interepretează ca o judecată severă, nemiloasă. Isus, dimpotrivă, o prezintă în termeni de milostivire, umilință, supunere. Pentru El planul lui Dumnezeu (“să împlinim toată dreptatea”) se realizează prin compasiune și solidaritate față de mizeriile umane. În sfârșit, nu este temuta dare de cont, ci o extraordinară, inimaginabilă semănare de speranță pentru toți. Este propunerea, începutul unui nou exod, cu Isus în frunte. Nu, deci, așteptarea apocaliptică a unei iminente distrugeri a lumii din cauza răului care o domină, dar un început, prin descoperirea posibilităților de bine care se află în orice om.

Ioan a pronunțat diagnosticul său catasrofal: această lume perversă nu poate dura. Asupra nelegiuirilor sale se abate de acum fără milă securea pedepsei divine sacrosante. Isus, dimpotrivă, nu folosește securea, nici pentru a tăia trestia frântă. Nici nu pronunță amenințări vehemente asupra mucului care face o lumină mereu mai slabă. El surprinde în inima omului o mișcare imperceptibilă de penitență, intuiește o mină secretă de remușcare sub grămezi de de murdării, citește o aspirație profundă, inexprimabilă, uneori de-a dreptul necunoscută de cel care o adăpostește înăuntrul său. Lumea pe care vreun profet al nenorocirii (Ioan era un ascet celibatar, dar continuă să dea naștere la nenunărați fii înzestrați cu ochelari întunecați…) ar vrea să lichideze cu o sentință fără drept de apel, ceea ce conține roade de dreptate, pace, bunătate, dăruită pentru cauza celor slabi.

Chiar și Petru (a doua lectură) descoperă acești germeni subterani unde înainte vedea probabil numai grămezi de moloz (“îmi dau seama…”: primul papă acceptă să fie pusă în discuție realitatea, nu pleacă de la propria știință dar “pleacă din nou” de fiecare dată de la surprizele Duhului Sfânt… Câtă lumină, și câtă modestie, în acel “îmi dau seama…”). Desigur, este încă departe timpul în care “se va statornici dreptatea pe pământ”. Dar, între timp, slujitorul lui Jahwe poate să se apuce în tăcere de muncă (“nu se va auzi în piață glasul său”), mobilizând trupe desigur neacoperite de glorie, dimpotrivă sărace, dar înzestrate de o iubire milostivă care deschide ochii celor orbi, înalță capul celor săraci, deschide o cale de scăpare pentru prizonieri.

Isus și Ioan apar foarte apropiați, intim legați unul de celălalt, și totuși atât de diferiți.Ioan se gândea că trebuie să pregătească sfârșitul. Isus, dimpotrivă, readuce totul la început. Apele morții în care se scufundă, împreună cu cei păcătoși, nu-l înghit în întunericul nopții, dar îl fac să iasă în lumina aurorei unei lumi noi. Locul Botezătorului este deșertul, anotimpul său este iarna, stilul său este duritatea. Isus trece prin deșertul arid semănând binele (“a trecut făcând bine…”). Sfidează asprimea iernii, cu căldura bunătății sale (“… însănătoșind”), se obligă să de-a întâietate primăverii. Predica lui Ioan Botezătorul are accentele zgomotului zidurilor care se prăbușesc. Vestea cea bună (evanghelia!) lui Isus adună și amplifică o palpitație puternică de viață ascunsă sub ruine.

Glasul din cer, în textul lui Matei, nu se adresează lui Isus, ci este adresat celor care stau în jur (într-adevăr este exprimat la persoana a treia: “Acesta este Fiul meu iubit”). Noi suntem cei care avem nevoie de a ști, de a lua la cunoștință deplina umanitate a Fiului lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de a reasculta acel glas, când ne adresează invitația de a ne uni cu El pentru un nou început.

Procesiunea

Aceasta este sărbătoarea în care trebuie să ne întrebăm despre semnificația botezului nostru. Se pun două întrebări esențiale: ce înseamnă a fi creștin? Și cum se manifestă, în ce fel este recunoscut, prin ce semne este acreditat un creștin? Ar fi cazul, astăzi, de a merge în procesiune, având în mână o trestie frântă, la arhiva parohială. Acolo este un registru al botezaților la dispoziția noastră. Înainte!, să controlăm, chiar folosindu-ne de candela cu mucul fumegând. Să verificăm dacă este într-adevăr numele nostru în acel registru. Poate vom auzi și noi un glas: și atunci ce facem cu acel nume?

Ritul latin