Start > Ritul latin > Trup și spirit

Trup și spirit

20 December 2007
1,040 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Advent (Anul A)

Cu om și fără om

Dumnezeu, pentru a se arăta, se încredințează trupului. Dumnezeu se folosește de trupul nostru. Întruparea nu este un teatru, o aparență. Fiul lui Dumnezeu devine om nu prin simulare, ci real. Isus din Nazaret este om în mijlocul oamenilor.

Este om ca și noi. Nu este ușor să primim aceste mesaje. Cineva, pe drept, a remarcat că misterul cel mai greu de acceptat nu este cel al Sfintei Treimi, ci cel al Întrupării.

Istoria celor două mii de ani de erezii (și anumite atitudini și mentalități care se manifestă și astăzi la toate nivelele) demonstrează cât de greu este a recunoaște prezența lui Dumnezeu în om, unitatea indivizibilă a lui Dumnezeu cu omul.

Evanghelia de astăzi, totuși, ne obligă, nu numai să acceptăm alegerea trupului din partea lui Dumnezeu, dar și să realizeze o unire decisivă: aceea cu Spiritul. Noua realitate care decurge din ea este rodul acestor două componente, care devin de acum inseparabile: trup și Spirit.

Intervenția Spiritului nu anulează trupul, ci îl depășește, îl duce la un alt nivel. Legea Spiritului este “înnobilarea”, nu abolirea sau distrugerea trupului. Profunda identitate a lui Isus nu este cunoscută nici recunoscută numai prin trup. Isus, deși înglobat în linia davidică, o depășește infinit. Promisiunea se realizează nu pe calea sângelui, ci prin alegere. Proiectul lui Dumnezeu, expresia fidelității sale, se actualizează exact, totuși nu prin coincidența cu ceea ce este comun, difuz, speranța mesianică “trupească”. Proiectul, în Isus, ia forma nouă, tulburătoare, a crucii. Isus se naște din pământ, dar este darul de sus, este rodul Spiritului.

Iosif este cu adevărat “drept” atunci când nu se postează pe linia prudentă, a trupului și a practicii obișnuite (“să lase” propria soție “în secret”) ci se deschide spre perspectiva amețitoare a misterului. Recunoaște opera Spiritului. Trăiește din credință (“cel drept trăiește din credință”). Maria abandonează hotărâtă perspectivele, posibilitățile trupului, și devine un teren fecund punând propriul trup, întreaga sa persoană, la dispoziția Spiritului. Fecioria sa devine astfel un semn luminos al Spiritului care acționează în om, în istoria omului, cu intervenții imprevizibile, care nu se pot cataloga în registrele noastre “trupești”, intervenții care depășesc mijloacele umane. Paradoxul constă întocmai aici: Dumnezeu are nevoie, într-un anumit sens, de om, dar acționează fără om. Fecioria și maternitatea Mariei din Nazaret, unite în aceeași femeie, reprezintă demonstrația cea mai evidentă și misterioasă (mister prin exces de lumină, de nesuportat de rațiunea umană “trupească”) al acestui paradox.

Care continuitate?

Spiritul, astfel, garantează continuitatea, deși săvârșind o ruptură, săpând o disproporție abisală, înserând elementul noutate, factorul surprinzător, adoptând un stil care nu se poate programa, săvârșind o împlinire neașteptată, înfăptuind o realizare imprevizibilă. În acest punct, ne putem întreba – cum face în mod provocator pr. E. Balducci – dacă iubirea noastră față de Biserică este o iubire “trupească” sau în dinamismul Spiritului.

Iubirea trupească are nevoie de a celebra triumfuri și atunci când ar fi cazul de a-și bate pieptul, se încăpăținează să închidă ochii în fața petelor grosolane și păcate evidente, se lasă în tresăltare atunci când ar fi mai potrivit să adopte puțină pudoare. Iubirea conform Spiritului, dimpotrivă, permite să tresăltăm – chiar și pe un ton umil – pentru ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste, și ține în picioare totul, în ciuda mizeriilor și nelegiuirilor noastre. Da, Spiritul triumfă nu numai fără oameni, dar și în ciuda oamenilor, deși continuând să aibă nevoie de oameni, deși stăruind să se încredințeze trupului.

Și este și o fidelitate trupească opusă celei din linia Spiritului. Fidelitatea trupească nu poate face decât să respecte trecutul, să reproducă modelele, sau să copie schemele unei societăți care se socotește “exemplară”, exportându-le în culturi, continente și condiții diferite. Ne înșelăm că Biserica ar fi fidelă pentru că, chiar dacă trec secolele, ea nu se schimbă. Se crede că fidelitatea constă în repetarea – cu unele retușuri de formă – a unor gesturi și atitudini și documente al verigii precedente. Protestează și pr. Balducci: “Aceasta este iubirea trupească pentru Biserică! Întrucât se crede că manifestăm puterea lui Dumnezeu prin neschimbarea felului nostru de a trăi și de a gândi. Și dimpotrivă Dumnezeu nu are nevoie de această garanție. Este o continuitate conform Spiritului. În Biserică, linia de continuitate este Spiritul lui Dumnezeu, nu trupul”.

Teama de Spiritul imprevizibil?

Cine știe dacă nouă ne este suficient, ca lui Iosif, un “vis” pentru a ne convinge că proiectul lui Dumnezeu face ca să explodeze planurile noastre, programările noastre rigide, codificările noastre prudente, previziunile noastre chibzuite… Cine știe dacă este suficientă mărturia unui înger pentru a deveni conștienți că fecunditatea, eficacitatea vin din altă parte.. Cine știe dacă noi, ca Maria, suntem capabili de a primi, păstra în inimă, cuvinte pe care nu le înțelegem… Cine știe dacă ascultarea noastră este conform trupului, și deci, ca Ahaz, respingem acele semne pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere pentru a deschide o cale diferită… Cine știe dacă, după ce l-am invocat de atâtea ori, reușim să nu avem teamă de Spiritul imprevizibil, răscolitor…

Într-un cuvânt: cine știe dacă suntem “drepți” în logica și conform registrului credinței… Chiar și Paul, la începutul scrisorii către Romani (a doua lectură), insistă asupra dialecticii “trup” și “Spirit”, o temă care străbate apoi toate capitolele. Paul arată o naștere a lui Isus Cristos “din neamul lui David, după trup”. Și deci și o altă naștere din Spirit (“constituit Fiu al lui Dumnezeu în putere conform Spiritului de sfințenie prin învierea din morți”). Și este propusă natural “nașterea” trinitară. Este interesantă, în această perspectivă, prezentarea învierii ca o naștere. După trup, Isus a îmbrăcat, pentru a spune așa, limitele noastre. Dar, pornind de la Betleem, Paul urmează o traiectorie care, trecând prin cruce, ajunge la Paști. Și pentru noi, a participa la acest mister al Învierii înseamnă a experimenta că un om după trup poate deveni un om după Spirit. Lumea Învierii este lumea puterii Spiritului care face să explodeze toate limitele noastre. Și parcurgând paginile acestei scrisori noi găsim indicațiile de cum este posibil de a trece de la o viață după trup la o viață după Spirit.

Cele două nume

Și astfel numele sunt două. Emanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. O temă, aceasta, foarte dragă lui Matei, care îl înserează la începutul evangheliei sale și îl pune ca sigiliu final al textului său (28,20), până a-l nuanța, dacă nu chiar a-l șterge, de-a dreptul din scena Înălțării. În sfârșit, ceea ce îl interesează pe Matei este să ne asigure despre această prezență continuată de Cristos în mijlocul nostru. Și locurile privilegiate ale acestei prezențe sunt: reunirea a unor persoane în numele său (18, 20), trimiterea (19, 40), sacramentul fratelui, în special al celui sărac, nevoiaș (25, 31), Biserica vestirii (28,20).

Și aici ne putem întreba: această prezență este chiar așa de plăcută? Dumnezeu-pentru-noi ne convine. Dumnezeu-cu-noi, adică părtaș la situațiile noastre, implicat în alegerile noastre, înscris în momentele “profane” ale existenței noastre, poate să fie puțin descumpănitor. În ciuda aparențelor, un Dumnezeu care ține distanța, și la care a recurge în momentele stabilite de noi, ne convine. Dimpotrivă trebuie să acceptăm, prin Întrupare, acest risc al unui Dumnezeu care unindu-se cu trupul face drumul cu noi. Trebuie să ne familiarizăm cu acest Dumnezeu care nu locuiește într-un loc privilegiat, dar se oprește, ca în templul său, în trup.

Celălalt nume este Isus, care înseamnă “Dumnezeu salvează”. Cine știe câte alte persoane în Palestina, și chiar în satul Nazaret, aveau acel nume destul de comun. Întruparea este și aceasta: a adopta un nume mai degrabă comun, realizând însă total semnificația lui. Oricum este frumos să te gândești că, în acea casă, au răsunat expresii obișnuite ca acestea: Isuse, ascultă-mă… Isuse, unde te-ai ascuns? Vino încoace… Isuse, am nevoie de… Isuse, vino și dă-mi o mână de ajutor…

Desigur, sunt fel de fel de moduri de a pronunța numele unei persoane. Un îndrăgostit, o mamă, pronunță același nume cum fac toți ceilalți, totuși tonul, intensitatea, vibrația, modul sunt diferite. Avem impresia că semnificația numelui se schimbă după ardoarea celui care îl pronunță. Totul constă, tocmai, în “mod”. Dar și în privirea care însoțește vocea. Și Isus, numele care ne interesează, este un nume nu numai de pronunțat, ci de gustat, savurat în toată dulceața sa, ca un fruct (fructul mântuirii).

Ritul latin