Predici

Cu om şi fără om

Dumnezeu, pentru a se arăta, se încredinţează trupului. Dumnezeu se foloseşte de trupul nostru. Întruparea nu este un teatru, o aparenţă. Fiul lui Dumnezeu devine om nu prin simulare, ci real. Isus din Nazaret este om în mijlocul oamenilor.

Este om ca şi noi. Nu este uşor să primim aceste mesaje. Cineva, pe drept, a remarcat că misterul cel mai greu de acceptat nu este cel al Sfintei Treimi, ci cel al Întrupării.

Istoria celor două mii de ani de erezii (şi anumite atitudini şi mentalităţi care se manifestă şi astăzi la toate nivelele) demonstrează cât de greu este a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în om, unitatea indivizibilă a lui Dumnezeu cu omul.

Evanghelia de astăzi, totuşi, ne obligă, nu numai să acceptăm alegerea trupului din partea lui Dumnezeu, dar şi să realizeze o unire decisivă: aceea cu Spiritul. Noua realitate care decurge din ea este rodul acestor două componente, care devin de acum inseparabile: trup şi Spirit.

Intervenţia Spiritului nu anulează trupul, ci îl depăşeşte, îl duce la un alt nivel. Legea Spiritului este “înnobilarea”, nu abolirea sau distrugerea trupului. Profunda identitate a lui Isus nu este cunoscută nici recunoscută numai prin trup. Isus, deşi înglobat în linia davidică, o depăşeşte infinit. Promisiunea se realizează nu pe calea sângelui, ci prin alegere. Proiectul lui Dumnezeu, expresia fidelităţii sale, se actualizează exact, totuşi nu prin coincidenţa cu ceea ce este comun, difuz, speranţa mesianică “trupească”. Proiectul, în Isus, ia forma nouă, tulburătoare, a crucii. Isus se naşte din pământ, dar este darul de sus, este rodul Spiritului.

Iosif este cu adevărat “drept” atunci când nu se postează pe linia prudentă, a trupului şi a practicii obişnuite (“să lase” propria soţie “în secret”) ci se deschide spre perspectiva ameţitoare a misterului. Recunoaşte opera Spiritului. Trăieşte din credinţă (“cel drept trăieşte din credinţă”). Maria abandonează hotărâtă perspectivele, posibilităţile trupului, şi devine un teren fecund punând propriul trup, întreaga sa persoană, la dispoziţia Spiritului. Fecioria sa devine astfel un semn luminos al Spiritului care acţionează în om, în istoria omului, cu intervenţii imprevizibile, care nu se pot cataloga în registrele noastre “trupeşti”, intervenţii care depăşesc mijloacele umane. Paradoxul constă întocmai aici: Dumnezeu are nevoie, într-un anumit sens, de om, dar acţionează fără om. Fecioria şi maternitatea Mariei din Nazaret, unite în aceeaşi femeie, reprezintă demonstraţia cea mai evidentă şi misterioasă (mister prin exces de lumină, de nesuportat de raţiunea umană “trupească”) al acestui paradox.

Care continuitate?

Spiritul, astfel, garantează continuitatea, deşi săvârşind o ruptură, săpând o disproporţie abisală, înserând elementul noutate, factorul surprinzător, adoptând un stil care nu se poate programa, săvârşind o împlinire neaşteptată, înfăptuind o realizare imprevizibilă. În acest punct, ne putem întreba – cum face în mod provocator pr. E. Balducci – dacă iubirea noastră faţă de Biserică este o iubire “trupească” sau în dinamismul Spiritului.

Iubirea trupească are nevoie de a celebra triumfuri şi atunci când ar fi cazul de a-şi bate pieptul, se încăpăţinează să închidă ochii în faţa petelor grosolane şi păcate evidente, se lasă în tresăltare atunci când ar fi mai potrivit să adopte puţină pudoare. Iubirea conform Spiritului, dimpotrivă, permite să tresăltăm – chiar şi pe un ton umil – pentru ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste, şi ţine în picioare totul, în ciuda mizeriilor şi nelegiuirilor noastre. Da, Spiritul triumfă nu numai fără oameni, dar şi în ciuda oamenilor, deşi continuând să aibă nevoie de oameni, deşi stăruind să se încredinţeze trupului.

Şi este şi o fidelitate trupească opusă celei din linia Spiritului. Fidelitatea trupească nu poate face decât să respecte trecutul, să reproducă modelele, sau să copie schemele unei societăţi care se socoteşte “exemplară”, exportându-le în culturi, continente şi condiţii diferite. Ne înşelăm că Biserica ar fi fidelă pentru că, chiar dacă trec secolele, ea nu se schimbă. Se crede că fidelitatea constă în repetarea – cu unele retuşuri de formă – a unor gesturi şi atitudini şi documente al verigii precedente. Protestează şi pr. Balducci: “Aceasta este iubirea trupească pentru Biserică! Întrucât se crede că manifestăm puterea lui Dumnezeu prin neschimbarea felului nostru de a trăi şi de a gândi. Şi dimpotrivă Dumnezeu nu are nevoie de această garanţie. Este o continuitate conform Spiritului. În Biserică, linia de continuitate este Spiritul lui Dumnezeu, nu trupul”.

Teama de Spiritul imprevizibil?

Cine ştie dacă nouă ne este suficient, ca lui Iosif, un “vis” pentru a ne convinge că proiectul lui Dumnezeu face ca să explodeze planurile noastre, programările noastre rigide, codificările noastre prudente, previziunile noastre chibzuite… Cine ştie dacă este suficientă mărturia unui înger pentru a deveni conştienţi că fecunditatea, eficacitatea vin din altă parte.. Cine ştie dacă noi, ca Maria, suntem capabili de a primi, păstra în inimă, cuvinte pe care nu le înţelegem… Cine ştie dacă ascultarea noastră este conform trupului, şi deci, ca Ahaz, respingem acele semne pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere pentru a deschide o cale diferită… Cine ştie dacă, după ce l-am invocat de atâtea ori, reuşim să nu avem teamă de Spiritul imprevizibil, răscolitor…

Într-un cuvânt: cine ştie dacă suntem “drepţi” în logica şi conform registrului credinţei… Chiar şi Paul, la începutul scrisorii către Romani (a doua lectură), insistă asupra dialecticii “trup” şi “Spirit”, o temă care străbate apoi toate capitolele. Paul arată o naştere a lui Isus Cristos “din neamul lui David, după trup”. Şi deci şi o altă naştere din Spirit (“constituit Fiu al lui Dumnezeu în putere conform Spiritului de sfinţenie prin învierea din morţi”). Şi este propusă natural “naşterea” trinitară. Este interesantă, în această perspectivă, prezentarea învierii ca o naştere. După trup, Isus a îmbrăcat, pentru a spune aşa, limitele noastre. Dar, pornind de la Betleem, Paul urmează o traiectorie care, trecând prin cruce, ajunge la Paşti. Şi pentru noi, a participa la acest mister al Învierii înseamnă a experimenta că un om după trup poate deveni un om după Spirit. Lumea Învierii este lumea puterii Spiritului care face să explodeze toate limitele noastre. Şi parcurgând paginile acestei scrisori noi găsim indicaţiile de cum este posibil de a trece de la o viaţă după trup la o viaţă după Spirit.

Cele două nume

Şi astfel numele sunt două. Emanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. O temă, aceasta, foarte dragă lui Matei, care îl înserează la începutul evangheliei sale şi îl pune ca sigiliu final al textului său (28,20), până a-l nuanţa, dacă nu chiar a-l şterge, de-a dreptul din scena Înălţării. În sfârşit, ceea ce îl interesează pe Matei este să ne asigure despre această prezenţă continuată de Cristos în mijlocul nostru. Şi locurile privilegiate ale acestei prezenţe sunt: reunirea a unor persoane în numele său (18, 20), trimiterea (19, 40), sacramentul fratelui, în special al celui sărac, nevoiaş (25, 31), Biserica vestirii (28,20).

Şi aici ne putem întreba: această prezenţă este chiar aşa de plăcută? Dumnezeu-pentru-noi ne convine. Dumnezeu-cu-noi, adică părtaş la situaţiile noastre, implicat în alegerile noastre, înscris în momentele “profane” ale existenţei noastre, poate să fie puţin descumpănitor. În ciuda aparenţelor, un Dumnezeu care ţine distanţa, şi la care a recurge în momentele stabilite de noi, ne convine. Dimpotrivă trebuie să acceptăm, prin Întrupare, acest risc al unui Dumnezeu care unindu-se cu trupul face drumul cu noi. Trebuie să ne familiarizăm cu acest Dumnezeu care nu locuieşte într-un loc privilegiat, dar se opreşte, ca în templul său, în trup.

Celălalt nume este Isus, care înseamnă “Dumnezeu salvează”. Cine ştie câte alte persoane în Palestina, şi chiar în satul Nazaret, aveau acel nume destul de comun. Întruparea este şi aceasta: a adopta un nume mai degrabă comun, realizând însă total semnificaţia lui. Oricum este frumos să te gândeşti că, în acea casă, au răsunat expresii obişnuite ca acestea: Isuse, ascultă-mă… Isuse, unde te-ai ascuns? Vino încoace… Isuse, am nevoie de… Isuse, vino şi dă-mi o mână de ajutor…

Desigur, sunt fel de fel de moduri de a pronunţa numele unei persoane. Un îndrăgostit, o mamă, pronunţă acelaşi nume cum fac toţi ceilalţi, totuşi tonul, intensitatea, vibraţia, modul sunt diferite. Avem impresia că semnificaţia numelui se schimbă după ardoarea celui care îl pronunţă. Totul constă, tocmai, în “mod”. Dar şi în privirea care însoţeşte vocea. Şi Isus, numele care ne interesează, este un nume nu numai de pronunţat, ci de gustat, savurat în toată dulceaţa sa, ca un fruct (fructul mântuirii).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin