Predici

Iată, suntem în a doua duminică din Advent, în aşteptarea celui care trebuie să vină.

Continuitatea pregătirii noastre în aşteptare, veghere, adică în rugăciune, ne este oferită de prima lectură (Is 11,1-10). Cristos vine şi trebuie să-l primim cum se cuvine, pentru a trăi din plin timpul său aducător de mântuire, pe care profetul Isaia îl descrie în imagini atât de familiare luate din mediul înconjurător, “fiindcă ştim că toată făptura suspină şi este ca în chinurile naşterii”, “aşteptând cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19.22). Dacă animalele, care de obicei se vânează unele pe altele, vor trăi timpul mesianic în pace şi bună înţelegere, cu atât mai mult omul, care este coroana creaţiei, “cea mai frumoasă dintre minuni”, după cum spunea Sofocle – scriitorul grec din antichitate în Antigona: “Minuni pe lume multe îs, minuni mai mari ca omul nu-s” şi “gloria lui Dumnezeu”, după afirmaţia sfântului Irineu. Timpul lui Mesia va fi un timp de pace în care tot pământul va fi plin de cunoştinţa lui Dumnezeu şi nu va fi nici o nenorocire, deoarece Cristos va fi “un steag pentru popoare”, steag arborat pe catargul cel mai înalt al corăbiei sale care este Biserica. Azi, noi suntem martori că Biserica se afirmă în spirit mesianic, este “Lumina neamurilor” (cf. Conciliu Vatican II), este “steag pentru popoare”, trăind din plin ea însăşi darurile Duhului Sfânt: înţelepciunea, printr-o cunoaştere a scopului propriu, acela de a-l face pe Cristos tot mai cunoscut în lume spre mântuirea tuturor popoarelor; înţelegerea deplină faţă de cerinţele celor credincioşi şi chiar necredincioşi, oferind tuturor într-un cadru ecumenic toată disponibilitatea sa în slujire; sfătuind şi îndemnând lumea spre pace de la cel mai înalt amvon al Naţiunilor Unite; întăreşte pe cei slabi trupeşte şi sufleteşte printr-o caritate materială şi spirituală pornită din acel izvor primar care făcea din cei dintâi creştini “o singură inimă şi un singur suflet”; promovează ştiinţele sacre şi chiar pe cele profane, ca fiecare om să poată trăi demn pe acest pământ, fără a uita că este un antropos, adică o fiinţă menită să privească spre cer; Misterul credinţei – Misterul pascal – constituie motivul evlaviei şi confirmarea că Biserica trăieşte în frica lui Dumnezeu, adeverind că Isus prin Biserică “îmblânzeşte sălbătăcia acestei lumi”, după afirmaţia sfântului Efrem Sirul, auzită şi în duminica trecută.

Întâlnirea personală cu cel aşteptat de veacuri, Mesia, o realizăm prin intermediul Bisericii: “Acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele meu, voi fi şi eu în mijlocul lor”, spune Isus. Deci, cu atât mai mult se realizează prezenţa lui Cristos, cu cât numărul celor care se adună în numele lui este mai mare şi astfel întâlnirea personală devine mai sigură, deoarece fiecare tu omenesc este imaginea lui tu dumnezeiesc (cf. Messale dell’Assemblea Cristiana, Festivo, p. 13). Chiar dacă deseori acest tu dumnezeiesc rămâne ascuns sub vălul unui tu omenesc, atunci este timpul a se face rugăciunea unui bun creştin chinez: “Doamne, lumea este rea. Tu fă-o mai bună, începând cu mine!” şi astfel oamenii îl vor descoperi pe acel tu dumnezeiesc în mine, în unul fiecare dintre noi…

Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus, desfăşura o intensă activitate penitenţială pe malurile Iordanului: striga, îndemna la pocăinţă, dojenea pe cei cu inima vicleană, boteza pe cei ce-şi recunoşteau vinovăţia… Dar, cu mult înainte de a predica altora convertirea, printr-o pocăinţă aspră realiza în sine întâlnirea cu Mesia, care va veni apoi la el şi-i va cere botezul pe bază de dreptate.

Duminica de azi, a II-a din Advent, spre deosebire de prima, care făcea apel la conştientizarea noastră faţă de problema sărăciei spirituale şi faţă de trebuinţa unui Mântuitor, ne cheamă să fim Biserică – lumină printre popoare – să fim o “Biserică sfântă, cum spune sfântul Ioan Damascenul, în comuniune cu adunarea sfinţilor născuţi în antichitate, patriarhi, profeţi, apostoli, evanghelişti, martiri, cărora li se adaugă în perfectă unitate toate popoarele”, ca “într-un suflet şi într-un glas să-i aducem slavă lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos!” (Lectura a II-a).

Pe cât de frumoasă este urarea: O mie de ani pace!, pe atât de urgentă este datoria noastră de a o realiza prin Biserică în preajma celui de-al treilea mileniu… Numai printr-o reală convertire evanghelică vom putea lăsa ca moştenire generaţiilor următoare “pacea lui Cristos“, fiindcă vom putea spune cu André Frossard: “Dumnezeu există şi eu l-am întâlnit”, l-am întâlnit în Euharistie, l-am întâlnit în biserică, l-am întâlnit prin Biserică în fiecare tu omenesc, fiindcă ne-o spune un alt mare scriitor, George Bernanos: “Fiecare fiinţă umană, pe care o întâlnim chiar numai pentru o singură clipă în viaţă, este un mesaj care ne vine din partea Cerului şi pe care îl putem descifra cu puţină iubire”.

pr. Anton Dancă Ritul latin