Predici

De repetate ori, în paginile Sfintelor Scripturi ne întâlnim cu afirmarea, în diferite forme, a acestui veşnic adevăr: “Credinţa ta te-a mântuit”. Desigur, faptul nu este întâmplător şi nici lipsit de importanţă. Ce oare să-l fi determinat pe Domnul să pună atâta stăruinţă în repetarea acestui adevăr fundamental? Nu ar fi fost suficient ca El, ca Dumnezeu, să o spună doar o dată, iar noi, cei care ne pretindem credincioşi, să o credem necondiţionat, drept care să ne şi dovedim credinţa, prin crezământ nedezminţit de fapte? Ce surse de lumină să fi zvodit credinţa în inima celui născut fără vedere, de a putut să vadă fără îndoială în Isus pe Dumnezeu-Cuvântul şi Vindecătorul?

Dar noi, la fiecare Liturghie, şi poate că în fiecare zi, mărturisim – nu cumva doar cu gura? – credinţa în Legea şi Dumnezeirea lui Cristos. Deci, pentru acest mărunt motiv, credem că avem tot dreptul de a spera că modul în care ne trăim credinţa justifică în noi încredinţarea că deja suntem mântuiţi? Desigur, este tot ce ne putem dori mai mult. Există însă şi posibilitatea de a ne înşela. Pe toţi ne paşte orgoliul de a ne socoti mai buni decât suntem de fapt. Dar bine e să ne-amintim de dialogul dintre Isus şi tânărul bogat, care spunea, încrezător, că “încă din tinereţea mea am păzit cu grijă poruncile de-a rândul”. “Atunci îţi mai lipseşte un singur lucru: du-te şi vinde tot ce ai. Apoi, vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”, a spus îndurerat Isus, ştiindu-l cât de alipit de bunuri e tânărul cu care conversa (Marcu 10,20-21). E de prisos să spun că Isus nu i-a pretins acelui tânăr să vină după Dânsul doar cu cămaşa de pe el, cum nici nouă nu ne-o cere; şi nici tânărul nu a înţeles aşa. De alte bunuri nu a putut să se despartă omul. Şi noi, la fel cu el. Care să fie acelea? Acelea de care nici noi nu avem tăria să ne despărţim; însă ni le putem descoperi dacă ne reculegem în Taina Sfintei Spovedanii, făcând, întru smerenie, o sinceră examinare a conştiinţei, adânc cutremuraţi de adevărul pe care-l vom descoperi prin ea, în faţa Părintelui atoateştiutor, pe care ştim că nu-L putem induce în eroare, aşa precum ades o facem cu conştiinţa proprie.

Fără de smerenie, fără de căinţă sinceră şi fără o mărturisire completă a păcatelor nu ne putem închipui că vom ajunge să ne cunoaştem adevărata conştiinţă şi n-am putea să înţelegem că orişice greşeală pe care o facem împotriva aproapelui e, totodată, şi păcat comis contra Dumnezeirii, căci limpede a spus Isus că El este prezent în cei nefericiţi, în cei neînvăţaţi, în care ne aşteaptă să-L slujim cu drag (Luca 4,18). Aşadar, înţelegem că păcatul personal este o piedică mai amplă în calea relaţiilor pe care Tatăl creator vrea să le aibă cu cei creaţi de El. Deoarece “mărturisirea” nu se referă numai la spovadă, ca fapt interior de conştiinţă. Ea mai cuprinde şi lucrări exterioare nouă, pornite tot din conştiinţă, pe care, dacă le-am îndeplini cu toţii, am înnoi faţa pământului (Psalm 104,30) şi am ajunge la înnoirea tuturor lucrurilor (Matei 19,28). Mulţi însă nu o fac şi, de aceea, lucrurile se învechesc în rele, nu se înnoiesc prin mărturia noastră, iar noi nu ne dăm seama în ce măsură, prin tăcere, sporim nefasta “învechire-n rele”.

O primă lucrare exterioară la care aş vrea să mă refer ar fi mărturisirea numelui lui Dumnezeu – un fapt esenţial în viaţa oricărui om religios. A-L lăuda pe Dumnezeu, în public şi în conştiinţă, în orice timp şi loc, sunt fapte de credinţă care apleacă binecuvântarea cerului spre noi şi fac din noi un semn văzut al Fiului lui Dumnezeu. A ne îndeplini această datorie înseamnă a avea o permanentă înmulţire a harului credinţei între noi. Evreii de dinaintea lui Isus aveau sfântul obicei de a-şi mărturisi credinţa în Dumnezeul unic, Care ne-a rânduit o Lege sfântă (Deuteronom 6,4 s.u.). De ce noi nu avem acest bun obicei?

O altă lucrare exterioară la care trebuie să ne gândim mereu este mărturisirea pe faţă a credinţei noastre în Isus Hristos. Căci, spre deosebire de Evrei, noi credem că din învăţătura şi Jertfa Fiului lui Dumnezeu au beneficiat şi vor beneficia toţi oamenii care au fost şi care vor mai fi pe lume. Mărturisirea de credinţă a lui Petru – “Tu eşti Cristosul Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Matei 16,16; Ioan 6,69) – şi a orbului din naştere (Ioan 9,15 s.u.) arată că credinţa în Isus se naşte şi din contactul viu al omului cu Isus venit din Nazaret, cu adevărul dumnezeirii lui Cristos – esenţial actor al dramei mântuirii şi al minunii Învierii. Întru aceasta noi realizăm contactul viu cu Dumnezeu în Liturghie şi în Euharistie.

Nu înseamnă aceasta că şi noi suntem aşteptaţi să ne implicăm, prin mărturia vieţii, în opera de mântuire pe care Isus vrea să o săvârşească prin mijlocirea noastră? Fără aceasta nu avem credinţa care să mântuiască lumea! Deci nu este suficient ca “să rămână-n noi” Cuvântul auzit (1Ioan 2,14). El trebuie mărturisit atât prin clară însuşire, cât şi prin opoziţie în faţa contestării şi profanării învăţăturii lui Cristos (Romani 10,9-17), la care suntem martori. Să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13,1), pentru că nu arareori tăcerea este totuna cu negarea (Ioan 9,22). În faţa mai-marilor atei din România – Gheorghiu-Dej, Georgescu, Groza şi Iustinian Marina – Martirul Sfânt Aftenie Vasile a declarat în veac: “Nu am nici neam, nici suflet, nici conştiinţă şi nici credinţă de vânzare!” Noi, ce vom face “în cercul nostru strâmt” – cum zice Eminescu – ca să mărturisim “credinţa care mântuieşte”…?

pr. Tertulian Langa Ritul bizantin