Predici

Dragi fraţi şi surori, aţi sesizat cum Biserica ne tot vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu? Cu Cuvântul Său, Cristos a calmat furtuna, a vindecat sluga centurionului şi pe fiica cananeencei, l-a ridicat din morţi pe fiul văduvei din Nain şi a săturat pe cei cinci mii de oameni cu cinci pâini. Prin Cuvântul Său a avut loc pescuirea miraculoasă. Şi chiar şi în Evanghelia de astăzi citim despre Cuvântul lui Dumnezeu. “Era un om bogat”, ne spune Evanghelia, “care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui” (Luca 16,19-21).

Ni se spune apoi ce este dincolo de mormânt. Eternitatea. Bogatul şi-o petrece în iad; Lazăr la sânul lui Avraam. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte: “Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16,31). Vedeţi cât de important este Cuvântul lui Dumnezeu: soarta veşnică depinde de atitudinea noastră faţă de el. Deşi bogatul nu făcuse nimic rău, nu a trăit totuşi conform Cuvântului lui Dumnezeu şi pierdut a fost. Lazăr însă a trăit conform Cuvântului lui Dumnezeu, şi a fost mântuit. Cuvântul lui Dumnezeu are puterea minunată de a înnoi sufletul unui păcătos. Nu am să vă explic cum se întâmplă aceasta, dar vă voi spune ceva ce s-a întâmplat în St. Petersburg.

Aici trăia o familie – o bunic şi un nepot. Nepotul făcea parte din Garda Imperială. Părinţii lui muriseră pe când era încă mic, iar bunica le-a luat locul. Fuseseră foarte bogaţi. Vladimir, căci aşa îl chema pe tânărul ofiţer, avusese parte în tinereţe de satisfacerea tuturor poftelor, ca orice bogătaş rus. Asemenea vieţii bogatului din parabola de astăzi, el şi-a petrecut viaţa din chef în chef. Avea o inimă bună şi prietenii îl iubeau pentru că era genul de la care puteai obţine oricând, orice vroiai. Nu cunoştea cuvântul “nu”.

Într-o zi bunica l-a chemat pe Vladimir şi i-a spus: “Vladimir, după moartea mea nu vei mai avea pe nimeni. Prietenii te vor jefui de tot ce ai, vei muri singur. Căsătoreşte-te.” Vladimir i-a răspuns: “În regulă, bunico, mă voi căsători.” Bunica i-a găsit o logodnică – o prinţesă dintr-o familie săracă. Vladimir a dansat cu ea de două-trei ori la petreceri şi apoi a cerut-o de soţie. Dar cum nunta era programată să aibă loc abia după Crăciun, viaţa lui Vladimir a continuat în aceleaşi coordonate – chef după chef – astfel că în curând nici măcar nu mai ştia numele viitoarei lui soţii. Probabil că dacă ar fi întâlnit-o pe stradă nu ar fi recunoscut-o.

Cu cât se apropia ziua nunţii, cu atât sufletul îi era mai neîmpăcat. Apoi a venit a doua zi după Bobotează. Trebuia să meargă la biroul Gărzii Naţionale să îşi ridice salariul şi să completeze formele pentru concediu, pentru luna de miere. Era prima oară când se plimba prin St. Petersburg la o oră atât de matinală, şi mai ales atât de treaz. De regulă dacă la această oră era pe străzi era cherchelit. Astăzi însă pentru prima oară vedea cu ochii limpezi un oraş trezindu-se şi pregătindu-se pentru o zi de lucru. Atmosfera din oraş era una gravă, şi la fel era şi în sufletul său, gândindu-se la ce urmează: căsătorie, viaţă de familist, obligaţii pe care nu le-a avut niciodată, despre care nu ştie nimic.

Ajuns la birou, şi-a primit banii şi actele – buzunarul i s-a umplut de monede de aur. Ieşind, s-a gândit să se plimbe puţin, singur, cu gândurile lui. I-a cerut şoferului să îl urmeze în timp ce el va merge pe jos. Fără să îşi dea seama, a ajuns la Catedrala cu icoana kazană a Maicii lui Dumnezeu. Tocmai atunci au fost trase clopotele. Pentru prima oară, bărbatul s-a simţit atras să intre în biserică. Desigur, mai fusese la slujbe ale bisericii, dar doar atunci când îi cerea aceasta statutul lui social. Acum însă, intra dintr-o pornire interioară. Catedrala era semi-întunecată, dar icoana miraculoasă strălucea pur şi simplu. În ciuda faptul că afară era iarnă, lângă icoană erau crini. Înăuntru se citea Acatistul. Erau cântări frumoase, o mulţime de lumânări şi tot mai multă lume sosea pentru a se ruga. Vladimir a îngheţat. Nu se mai rugase de mult timp. Tot ce putea spune era: “O, Maica lui Dumnezeu! Vin la tine într-un punct de cotitură al vieţii mele. Dacă aşa trebuie să fie, ajută-mă. Dacă nu este necesar să merg înainte, opreşte-mă.” Simţea că aceasta nu este o rugăciune, că nu ştie cum să se roage.

Deodată cineva i-a atins uşor mâneca. Era o femeie ce cerşea cu copilul în braţe. “Domnule, ajută-mă”, a şoptit ea. El şi-a băgat mâna în buzunar, a scos punga cu monedele de aur şi a pus-o în mâna femeii. Fiind foarte grea, femeia aproape a scăpat-o. “Domnule”, a exclamat ea. “Nu pot să o iau. Lumea va spune că am furat-o.” “Nu îţi fie teamă, cartea mea de vizită este în pungă. Spune că ţi-am dat-o eu.” “Domnule, dar Dvs? Îmi daţi totul, dar Dvs?” “Nu înţelegi? Eu am totul. Nu am nevoie de nimic.” “Bine, accept atunci. Dar să ştiţi că salvaţi două vieţi: a mea şi a copilului meu. Cum pot să vă răsplătesc?” “Ştii ce… mă poţi ajuta. Nu ştiu să mă rog. Am nevoie de rugăciune, chiar acum, pentru sufletul meu. Altfel voi pieri.” Ea l-a privit lung, apoi a dispărut în mulţime. A reperat-o apoi în faţă, lângă icoana miraculoasă. Pusese copilul pe treptele din faţa icoanei şi se ruga şi făcea plecăciuni adânci. Pe faţa bărbatului au început să şiroiască lacrimile. A înţeles că femeia se ruga pentru el. A ieşit repede din biserică, şi a luat-o pe o stradă lăturalnică. Schimbând semi-întunericul Catedralei cu lumina soarelui reflectată de zăpadă a simţit o durere ascuţită în ochi, apoi în cap, şi şi-a pierdut cunoştinţa.

Când şi-a revenit şi-a dat seama că era întins pe o masă, în uniforma sa de membru al Gărzii Imperiale. Căzuse într-un somn letargic şi acum se trezea. Dar tot nu se putea mişca, nici deschide ochii, dar auzea totul. Toţi din jurul lui vorbeau despre el ca despre un mort. De fapt tocmai i se pregătea înmormântarea. A auzit printre altele două voci, una masculină şi una feminină. Bărbatul spunea: “Ai bunul simţ şi comportă-te ca la o înmormântare. La urma urmei a fost logodnicul tău.” Femeia a răspuns: “Dar tată, ştii că nu îl suportam. Doar datoriile tale m-au făcut să accept această căsătorie. Nu pot continua comedia aceasta.” Apoi de sicriul cu Vladimir înăuntru s-au apropiat alte persoane. Un prieten a spus: “Ce bine că Vladimir a murit şi acum nu mai trebuie să îi înapoiez datoria pe care o aveam la el.” I-a fost dat să audă tot felul de lucruri, despre el şi despre prietenii lui.

Apoi a început recitarea rugăciunilor înmormântării. Înainte nu le înţelegea, dar acum fiecare cuvânt era pentru el plin de semnificaţii adânci. Milostivirea lui Dumnezeu îi era revelată. Înţelegea adevărul despre Dumnezeu pe fondul minciunii oamenilor. Preoţii erau lângă el, gata să îl ducă la mormânt. Când au început să cânte “Cu sfinţii odihneşte…”, Vladimir a început să respire din nou şi a putut să se mişte. Bărbaţii ce purtau sicriul descoperit au fugit îngroziţi, şi la fel celelalte persoane. Bărbatul a rămas singur. Dar nu mai era acelaşi. În mijlocul camerei goale era un alt Vladimir, un Vladimir nou. Când lucrurile s-au liniştit, Vladimir şi-a vândut toate bunurile. Jumătate din bani i-a dat logodnicei sale, iar cealaltă jumătate săracilor. Şi a iertat tuturor datoriile pe care le aveau la el. Puţin timp după, a devenit călugăr şi şi-a încheiat viaţa ascetică la Mănăstirea Kostroma, ca arhimandrit.

Astfel înnoieşte Cuvântul lui Dumnezeu omul!

IPS Andrei Rymarenko Ritul bizantin