Predici

Învierea lui Isus este un fapt supranatural: nu cade sub controlul simţurilor, nu-i obiect al ştiinţei, ci al credinţei; de aceea nici nu a avut martori oculari.

Putem compara învierea cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, când natura divină şi umană s-au sudat într-o unire ipostatică prin acţiunea Duhului Sfânt în sânul Precuratei Fecioare Maria. Acum, învierea produsă prin aceeaşi acţiune a Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11) constituie unirea naturii umane, desăvârşită în structura sa materială prin suferinţa şi moartea lui Isus, cum spune Autorul Scrisorii către evrei că Isus, deşi era Fiu, cu toate acestea a învăţat ascultarea din cele ce a suferit şi, devenind desăvârşit, a ajuns să fie cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care îl ascultă (5, 8-9), cu slava divinităţii. Deci, natura umană a lui Isus a trebuit să fie desăvârşită şi acest lucru s-a produs prin suferinţă şi moartea pe cruce. Dacă întruparea l-a adus din starea divinităţii în starea sclavului, ascultarea, adică desăvârşirea realizată prin înviere, realizează procesul invers: din starea sclavului în starea divinităţii, deschizând naturii umane drumul spre Tatăl. Îndemul Tatălui de pe muntele Tabor: Pe Dânsul să-l ascultaţi! (Mt 17, 5), când faţa lui Cristos transfigurat prefigura învierea, constituie chemarea pe care ne-o face de a tinde spre desăvârşirea naturii noastre umane, prin ascultare, ca să ajungem la o unire cu divinitatea prin Cristos, făcându-ne părtaşi ai naturii divine (2Pt 1, 4), dar nu în structura trupului său muritor, ci în cel nemuritor, pe care ni-l oferă în Euharistie: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă (In 6, 56).

Lecturile din această Noapte de veghe, şapte la număr în semn că ne oferă o învăţătură perfectă, toate au pus accentul pe ascultare:

Lectura I-a, din cartea Genezei (1, 1-2, 2), ne arată că Dumnezeu a spus: Să fie! şi lumina a ascultat; de asemenea firmamentul, apele, uscatul, stelele, etc, toate au luat fiinţă prin ascultare. Interesant: omul nu-i supus acestei ascultări din fire, nu i se spune Să fie omul! şi în virtutea ascultării omul să apară fiinţă vie, ci el are o structură aparte: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Gen 1, 26), ca toate cele create să asculte de el şi omul însuşi să înveţe ascultarea faţă de Creator din ascultarea prestată de cele inferioare faţă de el, aşa cum Fiul lui Dumnezeu venit în lume ca om a învăţat ascultarea din cele ce a suferit, din lucrurile inferioare dumnezeirii sale…

Lectura a II-a, tot din cartea Genezei (22, 1-18) ni-l prezintă pe Avram ca model de ascultare prin credinţă. Constituie începutul ascultării noastre.

Lectura a III-a, din cartea Exodului (14, 15 – 15,1), ni-i prezintă pe israeliţi. În momentul în care ascultă de Moise, trec Marea Roşie ca pe uscat. Noi putem spune: Iată unul mai mare decât Moise este aici. Prin ascultare faţă de El se trece de la moarte la viaţă

Lectura a IV-a, din cartea profetului Isaia (54, 5. 14) în care se arată cum ascultarea lui Noe de a construi arca şi de a aduna într-însa vieţuitoarele pământului îi aduce mântuirea de potop.

Lectura a V-a, tot din cartea lui Isaia (55, 1-11), acesta se face purtătorul de cuvânt al lui Iahve şi îndeamnă poporul la ascultare, asemenea lui David şi va deveni un popor ales, moştenitorul făgăduinţelor mesianice.

Lectura a VI-a, din cartea profetului Baruc (3, 9-15. 32 – 4, 4), constituie o dojană pentru neascultarea care aduce nefericirea şi un îndemn de a asculta, spre a se încadra în armonia cosmică: stelele strălucesc pe bolta cerească şi se bucură; Creatorul le cheamă şi ele răspuns: «Iată-ne!», strălucesc de bucurie faţă de cel care le-a creat.

Lectura a VII-a din cartea profetului Ezechiel (36, 16-17a. 18-28) ne prezintă ascultarea ca pe un dar pe care Dumnezeu îl va face omului neascultător: Vă voi stropi cu apă curată şi vă voi da o inimă nouă. Apa curată şi inima nouă este Isus, ascultător până la moartea pe cruce (Fap 2, 8), ne stropeşte cu apa botezului ieşită din inima nouă străpunsă de suliţa centurionului roman care constată că această Inimă nouă este Inima lui Dumnezeu şi mărturiseşte, ascultând de îndemnul inimii: Cu adevărat Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27, 54; Mc 15, 39; Lc 23, 47).

Cristos este Domnul; prin ascultare a ajuns la desăvârşire, la învierea din morţi şi nu mai moare.

Acest adevăr îl arată şi sfântul Paul în fragmentul luat din Scrisoarea către romani (6, 3-11). Prin ascultarea sa, Isus ne-a dat, nu numai un exemplu de ascultare, ci şi harul, puterea de a asculta – inima nouă - spre a ajunge la înviere: ne-a acceptat în Inima sa pe cruce, ne-a dus cu sine în mormânt şi prin înviere ni l-a dat pe Duhul Sfânt, pe acel Duh care a fost puterea învierii Lui şi trebuie să fie şi puterea învierii noastre, ca să-i spunem lui Dumnezeu Abba-Tată (Gal 4, 6) şi să trăim viaţa cea nouă a ascultării de poruncile lui, dovedindu-ne iubirea prin această ascultare voită de el (cf. In 14, 15) şi dacă vreai să intri în viaţă (prin înviere), păstrează poruncile, spune Isus unui om care căuta calea spre viaţa veşnică (Mt 19, 17).

Evanghelia (Mc 16, 1-8) vrea să ne statornicească în credinţă, ca viaţa cea nouă să o trăim în iubire, de aceea Cristos înviat se arată acelor femei care, chiar dacă îl credeau mort, îl socoteau vrednic de iubirea lor. Iubirea este tare ca moartea” (Ct 8, 6), se spunea până acum, dar Isus dovedeşte că este mai tare decât moartea. Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob şi Salome vin la mormânt din iubire spre a-i îmbălsăma trupul. Sunt trei, ca mărturia lor să aibă crezare. Ce fel de crezare? Că Isus a înviat? În acea vreme mărturia femeilor nu avea nici o valoare, nu era luată în seamnă; femeia nu era chemată niciodată la tribunal ca să dea mărturie. Atunci care poate fi mărturia lor vrednică de crezare?.. Că le-a fost frică. Frică, pentru că au văzut mormântul deschis, ca semn aparent al unei profanări; frică, pentru că în mormântul pe care îl credeau gol sau profanat nu vor mai găsi nici trupul lui Isus; frică, pentru că în mormânt găsesc un tânăr îmbrăcat în alb şi şezând; frică, pentru că aud un glas care le spune intenţiile venirii lor, de a găsi cadavrul unui răstignit; frică, pentru că au auzit ceva de necrezut: A înviat; le-a fost frică şi de faptul că îngerul le-a încredinţat o misiune care nu avea sorţi de izbândă – să spună ucenicilor şi lui Petru să meargă în Galilea şi acolo îl vor vedea – fiind sigure că nu vor fi crezute, ba chiar socotite drept aiurite. Din aceste motive ale fricii au fugit, s-au ascuns şi n-au spus nimic. Este neascultare? Da, dar neascultarea lor este dovada învierii pentru credinţa noastră.

Adevărurile, pe care suntem chemaţi să le proclamăm în duh de credinţă, sunt atât de mari, că nu pot fi făcute cunoscute altora decât în spirit de teamă, de frică, ca jertfă: Cu teamă şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră! (Fil 2, 12)

Nu putem învinge teama decât prin harul lui Dumnezeu, har pe care îl putem dobândi prin rugăciune. Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii să fie rugăciunea noastră pascală de fiecare zi şi vom rămâne statornici în credinţa învierii şi în lupta vieţii pentru viaţa veşnică: Dumnezeule, care dai strălucire acestei nopţi preasfinte prin slava învierii Domnului, întăreşte în Biserica ta duhul înfierii, pentru ca noi, fiii tăi, reînnoiţi cu trupul şi cu sufletul, să-ţi slujim în curăţia inimii, adică: dă-ne harul să nu ne fie frică de înviere, ci să ne fie frică de neascultarea noastră faţă de poruncile şi învăţăturile tale.

pr. Anton Dancă Ritul latin