Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Levitic 19,1-2.17-18
1Corinteni 3,16-23
Matei 5,38-48

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Dreptate şi iubire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ca în duminica trecută, aşa şi azi, vom urmări acţiunea lui Isus de desăvârşire a Legii prin dreptate şi iubire.

Valoarea Legii din Vechiul Testament o putem cunoaşte din porunca lui Dumnezeu: Fiţi sfinţi, fiindcă eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt, şi: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (lectura I-a); iar în alt loc se spune: Dacă duşmanul tău este flămând, dă-i pâine de mâncare; dacă este însetat, dă-i apă să bea! (Prov 25,21). Or, numai Legea îi putea aduce pe oameni la această desăvârşire morală.

Ce perfecţionare s-ar mai putea aduce acestei învăţături? Nu cuprinde ea suficient de bine învăţătura asupra raporturilor ce trebuie să le avem faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine, de aproapele şi faţă de duşmani?

Din moment ce Isus spune că a venit să desăvârşească învăţătura Vechiului Testament, trebuie să-l credem şi să vedem în ce constă această problemă. În primul rând, fiindcă Isus însuşi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu preia Legea lui Moise, imprimă Legii morale un caracter nou, teologic şi-i dă un sens nou supranatural.

Isus spune: Aţi auzit că s-a spus: “Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Aceasta era legea talionului. Nu putem spune că nu era bună, ea oprea excesul de răzbunare, dar nu opera adevăratul bine, de aceea s-a ajuns până azi să auzim lozinci ca aceasta: Dreptate! Ochii plânşi vor să te vadă (de pe un afiş din revoluţia din 1989).

Oamenii vor ca dreptatea să vină dinafară, ca să o vadă cu ochii plânşi de dorul ei. Isus vrea ca dreptatea să vină din interiorul fiecărui om şi să se reverse în lume printr-o revărsare de bucurie: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate (Mt 5,10). Găsim dreptatea în lume numai în măsura în care o realizăm fiecare prin propria viaţă, de aceea, spunând dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a fariseilor şi cărturarilor etc. vrea să spună că dreptatea mea, a ta, a voastră, a noastră, a tuturor trebuie să întreacă pe aceea pe care o aşteptăm de la alţii. Dacă eu sunt nedrept în mine, cu mine, cu aproapele, cu Dumnezeu, cum pot pretinde dreptate de la alţii? Trebuie să-mi spun mine însumi: Nedreptate! Ochii plânşi vor să te spele!

O atitudine obişnuită, dar pe care psihologia o numeşte idee neraţională, este şi aceasta: a-l ierta pe cel rău, nu înseamnă oare a-i da avânt pe calea răului? Este drept să-l ierţi pe cel care nu vrea iertare şi pace? Este drept ca aceluia care vine să-ţi dea foc la casă, să-i arăţi şi şura?

Nu aşa a gândit Cristos. Isus spune: Aţi auzit că s-a spus: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău!” Este adevărat, nu întâlnim în Lege porunca de a urî pe duşmani, dar interpreţii ei, mai ales anahoreţii de la Qumran (retraşi special în peşterile de pe ţărmul Mării Moarte spre a trăi Legea), aveau această regulă de a iubi pe toţi fiii luminii şi de a urî pe toţi fiii întunericului, pe fiecare după propria vină, în răzbunarea lui Dumnezeu (v. 43 Q.S. 1,9 ş-u.). Credinţa poporului de rând izvora din trăirea şi interpretarea Legii de către aceşti anahoreţi şi de alţii, cum ar fi rabinii, cărturarii şi fariseii. Afirmaţiile sfântului Paul (1Tes 2,15) că evreii sunt în duşmănie cu toţi oamenii, şi cele ale istoricului roman Tacit, nu sunt lipsite de temei: orice evreu restrângea învăţătura Legii numai la conaţionalii lui. Cei de alt neam erau fiii întunericului, duşmani ai lui Dumnezeu, idolatri şi vrednici de ură.

Isus desăvârşeşte Legea dându-i un caracter universal, care nu cunoaşte restricţii nici de gen, nici de excepţii, nici de hotare, nici de rasă, nici de religie etc., ci ţine cont numai de faptul că neamul omenesc formează o unitate în natura sa.

Isus mai desăvârşeşte Legea prin noua unitate de măsură a iubirii. Dacă legea veche spunea: Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, noua măsură este: după cum v-am iubit eu pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii (In 13,34), adică fără măsură, cu iubire infinită, curată, sfântă, rodnică. După cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi (In 15,9); Dumnezeu este iubire (1In 4,16); şi în aceasta şi-a arătat iubirea sa că ne-a iubit mai întâi şi a trimis pe Fiul său, ca să ispăşească păcatele noastre (1In 4,10).

Isus mai desăvârşeşte Legea şi prin motivul nou pe care îl dă iubirii: de a iubi pe aproapele din iubire faţă de Dumnezeu, cu acelaşi scop divin al iubirii sale, fără calcule pline de interese materiale; cu iubire curată, fără umbră de răsplată (cf. Mt 5,46), cum spuneau junimiştii: Artă pentru artă – Iubire pentru iubire. De a ne iubi ca fraţi, cu iubire care caută binele celui iubit; de a iubi ca Dumnezeu, care nu caută binele în persoana pe care o iubeşte, dar ca să depoziteze binele său în ea.

Isus perfecţionează Legea făcând din iubire o trăire intensă a credinţei în dreptatea divină, în afirmarea supremă a gândirii lui Dumnezeu şi ca pe o umilă supunere la voinţa lui. Nu poate fi umilinţă mai profundă decât aceea de a iubi pe duşmani. Isus îl numeşte pe Iuda trădătorul drept prieten (Mt 26,50), iar pentru cei care l-au răstignit se roagă: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34). A vedea în răutatea şi ura duşmanilor o ignoranţă vrednică de compătimire, este cu adevărat ceva nou. Cineva făcea această observaţie: Isus de pe cruce o încredinţează pe Maria, mama sa, lui Ioan, iar pe duşmanii săi îi încredinţează iubirii Tatălui pentru iertare.

Isus a desăvârşit Legea ridicând iubirea faţă de aproapele la nivelul iubirii faţă de Dumnezeu. Dacă gândirea iudaică lăsa să se întrevadă că iubirea faţă de oameni poate fi pusă pe aceeaşi treaptă cu celelalte porunci (cf. Lev 19,18), viziunea creştină îi acordă un loc central, unic. În Noul Testament, iubirea faţă de aproapele apare indisolubil legată de porunca iubirii faţă de Dumnezeu, formând un binom denumit monolitul creştin.

Isus Cristos, punând la temelia revelaţiei legea nouă a iubirii, a deschis lumii întregi izvorul sfânt al culturii adevărate, cultura morală peste care cade ploaia de har, fără de care viaţa nu poate progresa, fără de care şi azi am mai fi sclavi, robi sub biciul zbirilor egoişti, lacomi de pâine, putere, onoruri, putere etc. Omul degenerează prin egoism şi se desăvârşeşte prin altruism. Altruismul dus până la eroism – de a întoarce obrazul stâng pentru a fi lovit ca şi cel drept; de a da haina celui care răpeşte cămaşa; a mai merge două mii de paşi cu cel care te sileşte să mergi o mie – constituie crucea care mântuie pe cel fărădelege. Isus ne spune că, dacă cineva îţi face rău, să fii dispus a-i ierta încă pe atât mai mult, numai să-l poţi determina ca să-şi pună problema mântuirii propriului său suflet.

Sfântul Paul, intrând şi el în această temă, are un cuvânt de spus cu multă greutate: Fraţilor, nu uitaţi că sunteţi templul lui Dumnezeu (lectura a II-a). Omul nu este muzeul divin al operelor sau capodoperelor moarte, ci templul vieţii. A fi templul lui Dumnezeu înseamnă a fi lăcaşul celei mai curate iubiri, care nu este altcineva decât Duhul Sfânt, înseamnă a fi locul revelaţiilor celor mai intime, înseamnă a fi locul cultului suprem în duh şi adevăr (In 4,23), unde se aduce lui Dumnezeu jertfă în numele întregii omeniri; înseamnă a fi depozitul harului şi locul dreptăţii supreme în care se conciliază iubirea cu dreptatea.

Mulţi sunt confruntaţi cu această problemă: Cum să-l iubesc pe acest om care mă nedreptăţeşte? Răspunsul este: ca mama care îşi lasă copilul bolnav în mâinile medicului. A face dreptate, a-l chinui pe cineva prin operaţie pentru a-l vindeca, nu înseamnă a-l urî. A face dreptate, a căuta dreptatea, a pretinde dreptatea nu înseamnă a urî, ci a iubi. Iubirea nu stă în tolerarea răului, ci în extirparea lui prin mijloacele cele mai oneste, izvorâte din iubire, cum spune Isus: Mustră între patru ochi pe fratele tău când a greşit; mai cheamă doi martori; spune-l Bisericii; să-ţi fie ca un păgân şi vameş (Mt 18,15-17), dacă nu te ascultă, aşa cum a procedat Isus cu vameşii, cu păcătoşii şi cu păgânii pe care i-a iubit, i-a chemat, a făcut minuni pentru ei şi, mai ales, şi-a dat viaţa pentru mântuirea lor. Nimeni nu are dreptul să spună: Eu nu pot să iert. Dumnezeu ne dă harul să putem iubi asemenea lui Cristos, chiar şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii. A nu ierta înseamnă a fi eretic. Tatăl ceresc ne iartă în măsura în care am învăţat de la Isus să iertăm greşiţilor noştri. Amin.

 

* * *

 

Desăvârşirea Legii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Învăţătura duminicii de azi continuă cu desăvârşirea Legii, depăşind “legea talionului” prin oferirea obrazului stâng celui ce loveşte pe cel drept, prin a-i da mantaua celui ce ia haina, prin a merge o milă în plus cu cel ce sileşte la o milă, de a nu refuza împrumutul şi culminează prin lege nouă a iubirii, chiar şi a duşmanilor.

În Vechiul Testament “legea talionului” era necesară, ba în multe cazuri e necesară şi azi, fiind un progres: opreşte răzbunarea, care mereu tinde să “sară peste cal”, să facă mai rău decât i s-a făcut.

Se pune problema: Cum se împacă teoria cu practica? Isus a spus: “… când te-a lovit peste obrazul drept, întoarce şi celălalt obraz”, iar când el este lovit de sluga arhiereului, în loc să întoarcă şi celălalt obraz, îi cere explicaţii: “De ce mă loveşti?” (Mc 14,48; In 18,23). Sfântul Paul, când sluga marelui preot Anania îl loveşte, nu întoarce celălalt obraz, ci zice: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu, deci te-ai înscăunat să mă judeci după lege, atunci când împotriva legii porunceşti să fiu bătut?” (Fap 23,3). Cum se rezolvă?

Nici lovitura dată lui Isus, nici cea dată sfântul Paul nu au fost date nici conform “legii talionului”, nici din răzbunare şi nici din ignoranţă, ci din făţărnicie, dintr-o rezistenţă faţă de adevăr; deci dintr-un păcat contra Duhului Sfânt, care nu are iertare; prin urmare întoarcerea obrazului nu avea nici o şansă de a provoca o convertire (cf. Mt 12,32).

“A urî pe duşmani” nu era nici o poruncă scrisă în Vechiul Testament, dar era o trăire faţă de popoarele idolatre şi la Qumran era un focar de întreţinere a urii faţă de duşmanii poporului israelit. Aceştia îşi găseau justificarea în faptul că Dumnezeu însuşi a purtat “războaiele sfinte” ale lui Israel, pe care îl pedepsea cu cele mai crâncene pedepse, dacă nu nimicea în totalitate pe cei învinşi. Cum rezolvăm şi această problemă? Dintotdeauna este cunoscut că valorile spirituale întrec pe cele materiale, fizice. Sintagma: “Nimiceşte fizic, ca să nu fii nimicit spiritual şi moral”, chiar dacă nu era stabilită ca poruncă, era trăită mai mult decât o lege; fiindcă spiritualul şi moralitatea menţin legătura cu Dumnezeu. La această conştiinţă trebuia să ajungă Israelul prin “războaiele sfinte”. (N.B. Fundamentaliştii islamici şi de orice altă natură ar fi, promotorii de azi ai terorismului şi “războaielor sfinte”, nu au un fundament spiritual şi nici moral).

În Vechiul Testament toată legea era bazată pe logica umană, aşa cum am văzut şi în duminica trecută. “Misterul lui Cristos” era ascuns de veacuri în Dumnezeu (cf. Rom 16,25) şi numai în ultimul timp ni s-a descoperit nouă (cf. Evr 1,1 ş.u.).

N-a fost o nedreptate faţă de cei din vechime? De ce să fim noi preferaţi?

Cred că nu e vorba de nici o preferinţă. Dumnezeu iubeşte cu iubire veşnică pe toţi oamenii pe care i-a creat din iubire. Numai că iubirea apare mereu nedreaptă faţă de logica umană: Dumnezeu nu-i nedrept când dă la moarte pe Fiul său nevinovat pentru cei nelegiuiţi? Sfântul Isaac Sirul obişnuia să spună: “Să nu huliţi, spunând că Dumnezeu este drept. Un Dumnezeu drept nu l-ar fi trimis pe cel nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor” (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1994, p. 21), iar pe Leon Bloy îl făcea să exclame: “O, Isuse Cristoase, care iubeşti pe cei ce te răstignesc şi răstigneşti pe cei ce te iubesc” (id. o.c., p. 15). Dacă îl iubim pe Cristos şi împlinim porunca lui, el ne răstigneşte. Cu ce suntem mai favorizaţi decât cei din Vechiul Testament? Viaţa omului pe pământ este o luptă continuă pentru autodepăşire. Cei din Vechiul Testament s-au luptat să treacă de limitele raţiunii şi să atingă supranaturalul. Dumnezeu s-a milostivit şi le-a oferit credinţa, prin Avram (cf. Gen 26,5; Evr 11,8.17). Lupta pentru credinţă a fost crâncenă. Noi, cei din Noul Testament, avem de dus o luptă, dacă nu mai crâncenă, cel puţin tot atât de dură ca şi a celor din Vechiul Testament, fiindcă noi suntem chemaţi să trecem de la credinţă la iubire, la caritate: “Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,17).

Sinteza vieţii noastre creştine este cuprinsă în sintagma sfântului apostol Paul: “Totul este al vostru, dar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,16-23). Putem spune că suntem cu totul ai lui Cristos? ai lui Dumnezeu?

După cum gratuită a fost trecerea păgânilor de la raţiune la credinţă prin Cristos, tot la fel de gratuită este şi trecerea noastră de la credinţă la caritate prin acelaşi Cristos, care s-a jertfit pentru mântuirea noastră (cf. Ef 2,4-8). Pentru aceasta sfântul Paul afirmă că ar fi o nebunie ca între credinţă şi caritate să fie aşezat primatul raţiunii. A “se face nebun”, pentru “a deveni înţelept”, înseamnă a lăsa raţiunea în domeniul ei filozofic, pur omenesc, fiindcă în logica iubirii divine nu poate avea nici o valoare: “sunt deşarte cugetările celor înţelepţi”. În domeniul carităţii, care desăvârşeşte legea bazată pe raţiunea naturii umane, nu ne putem baza pe oameni şi este socotit drept “nebun în ochii lui Dumnezeu” acela care ar face acest lucru, oricare ar fi acel om: Paul, Apolo sau Chefa… Nu ca şi cum omul n-ar avea nici un rol şi nici o valoare, ci din contra, el este chemat în Cristos la efortul de construire a Bisericii: “După harul lui Dumnezeu ce mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia; un altul zideşte pe ea”, dar temelia trebuie să fie mereu aceeaşi: Isus Cristos.

Să vedem dacă şi această poruncă: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” a Vechiului Testament (cf. Lev 19,1-2.17-18), a avut trebuinţă de desăvârşire, fiindcă o găsim integral preluată de Noul Testament.

Care erau criteriile iubirii faţă de sine în Vechiul Testament?

Toate erau bazate pe logica raţiunii umane. Iată, un motiv: Dacă îmi vreau binele, trebuie să-i vreau binele şi aproapelui meu în aceeaşi măsură… Dacă nu va avea parte de acelaşi bine ca şi mine, îmi va face rău, ca să-i fie lui bine. Un alt motiv: A-i vrea binele fiindcă este creat de acelaşi Dumnezeu, fiindcă este om ca şi mine, fiindcă suntem fraţi, rânduiţi să ne ajutăm unul pe altul, este o deducţie logică. Nu găsim aici un motiv supranatural al iubirii. Logica se opreşte la limita supranaturalului şi se concretizează în: “ca pe tine însuţi”, ca pe mine însumi… Şi încă un motiv: “Legea sfinţeniei”, sector central şi dens al cărţii Leviticului (Lev 17-26), încearcă să modeleze ordinea umană pornind de la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar această sfinţenie, despre care este vorba aici, este un concept care nu se referă atât la Dumnezeu sfânt în sine însuşi, cât mai ales la un Dumnezeu ca temelie a lumii, o sfinţenie dedusă din raţiune, ea aparţine mai mult de Teodicee, sau “Dumnezeul lui Aristotel” cum o numeşte Alexis Carrel (Călătorie la Lourdes, p. 62), decât de Teologie. Prin urmare ea constituie o exigenţă radicală a lumii însăşi spre a fi cu adevărat ceea ce este, sau este chemată să fie. În această lume legea sfinţeniei este dirijată de Dumnezeu spre popor, pentru această lume (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 207). Conceptul sfinţeniei lui Dumnezeu, matrice pentru lume, nu avea un fundament teologic bazat pe Revelaţie, ci pe Teodicee, chiar dacă îndemnul venea de sus: “Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 11,44 ş.a.), deoarece capacitatea de înţelegere nu depăşea puterea raţiunii umane. Numai inspiraţia Duhului Sfânt că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) a fost în stare să dea adevărata noţiune a sfinţeniei divine şi să ne arate înfăptuirea ei printre noi prin Cristos.

În consecinţă iată, în ce constă desăvârşirea Legii, chiar a iubiri, din Vechiul Testament prin Cristos:

1) prin caracterul de universalitate pe linie orizontală: nu admite nici o excepţie, tot cel ce este om, trebuie iubit, chiar dacă este duşman;

2) prin caracterul de măsură pe linie verticală, urcă la infinit: de a iubi cu măsură fără de măsură: “Aşa cum v-am iubit eu”, “după cum m-a iubit pe mine Tatăl” (In 15,12 ş.u.);

3) prin motivaţia intrinsecă a iubirii, care este paternitatea lui Dumnezeu;

4) prin unicitatea iubirii, care are un singur Izvor;

5) prin logica nouă a iubirii: care întrece dreptatea raţiunii;

6) prin destinaţia nouă pe care o dă: împărăţia şi viaţa veşnică;

7) prin subiectul nou: care este omul botezat;

8) prin motorul nou: care este Duhul Sfânt revărsat în inimile noastre;

9) prin forţa nouă: care este capabilă să creeze spaţiul subiectiv (poate crea loc în suflet pentru orice făptură umană până la infinit);

10) prin obiectul nou pe care îl realizează: Biserica.

 

* * *

 

Duminica a VII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Cu toţii cunoaştem greutăţile vieţii în societatea de astăzi. Conflicte între naţiuni, conflicte între conaţionali, conflicte între cei căsătoriţi, între familii, între colegi, între prieteni, între vecini, conflicte care provoacă răni, care, dacă nu sunt vindecate, pot rupe echilibrul nostru psihic.

În numele religiei şi al lui Cristos, până şi creştinii s-au despărţit. Au văzut în aproapele un duşman, s-au excomunicat unul pe altul numindu-se eretici. S-a vărsat sânge în războaie religioase. Mândria, ura, lipsa de iubire, au dat naştere unor discuţii teologice aprinse şi scrieri apologetice.

Astăzi, însă, Biserica se străduieşte să treacă peste aceste bariere. Se vorbeşte de fraţi despărţiţi şi nu eretici, interlocutori şi nu adversari. Se scoate în evidenţă mai mult ceea ce ne uneşte decât ceea ce ne desparte. Marile religii necreştine nu mai sunt condamnate apriori, dar se încearcă a vedea în ele valorile umane care să ne îngăduie să intrăm în dialog cu ele.

Acesta este şi mesajul lecturilor de astăzi. În prima lectură luată din cartea Leviticului, Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, dă legea iubirii aproapelui. Porunca iubirii faţă de aproapele era cunoscută în Vechiul Testament, însă prin aproapele se înţelegea doar cel din proximitatea geografică şi fizică, adică familia, rudele, prietenii şi, în general, conaţionalul, care primea demnitatea şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. Mai intrau şi străinii din ţară, nevoiaşii şi cei asupriţi. Însă expresia “să-l iubeşti pe duşmanul tău” nu era cunoscută în Vechiul Testament (cf. Dicţionar Biblic, 67).

Însă Isus vine cu o poruncă nouă, revoluţionară, aşa cum ne-o prezintă evanghelistul Matei în lectura a treia de azi. În timp ce în legea veche era prescris să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, Cristos adaugă şi iubirea faţă de duşmani. De ce această poruncă este nouă? Mai întâi, pentru că este o poruncă ce nu cunoaşte restricţii, nu ţine seama de excepţii, de hotare, de rase, de religie, dimpotrivă, cuprinde tot omul. Este nouă pentru că ne propune să iubim din dragoste faţă de Dumnezeu. Nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu, dacă pe fratele nostru îl urâm.

Cristos respinge legea talionului şi prezintă o etică nouă, nemaiauzită până atunci: “Nu te împotrivi omului rău; dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng” (Mt 5,39). Cum ar arăta o lume în care fiecare ar îndura ori de câte ori ar fi lovit pe drept sau pe nedrept fără să reacţioneze? Nu putem şti. În partea a doua a evangheliei, Isus ne spune că trebuie să-i iubim chiar şi pe duşmani. Aceasta este adevărata revoluţie evanghelică. Filozoful Hegel scria: “Atunci se cunoaşte adevărata onoare a unei vieţi dezonorate când se atacă şi se dizolvă până şi în cele mai mici amănunte toate legăturile unei convieţuiri omeneşti” (Principiile filozofiei dreptului).

Pentru ce trebuie ca omul să se împotrivească instinctelor care îl fac să reacţioneze împotriva duşmanului? Pentru că numai aşa vom fi fiii Tatălui ceresc. Psalmul responsorial ne atrage atenţia tocmai asupra acestui principiu: “Bun şi milostiv este Domnul, încet la mânie şi mare în dragoste, nu ne pedepseşte după păcatele noastre şi nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre” (Ps 102,1.8.10). Însă vom putea fi vreodată desăvârşiţi precum Tatăl? Acesta este idealul, ţelul nostru. Cu acest scop ne-a dat Cristos mijloace spre a ne depăşi: cuvântul şi exemplul său, harul şi Sfânta Euharistie. Despre aceste mijloace au dat mărturie martirii care i-au iertat pe proprii călăi: “Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta” spune sfântul Ştefan (Fap 7,60). Dar, oare, numai aceştia pot fi numiţi creştini? Dar noi, ceilalţi, care suntem în cursă spre punctul de sosire, noi suntem creştini? Da, cu toate că nu avem curajul eroilor credinţei. Creştin nu este numai acela care a ajuns la sfinţenie, ci şi acela care se află în drum spre ea, acela care cade şi se ridică, acela care revine de mai multe ori la fratele sau duşmanul său pentru a primi iertare.

Cum ar arăta lumea dacă toţi am pune în practică cuvintele lui Isus: “întoarce obrazul”, “dă şi cămaşa”. Oare acela va fi sfârşitul lumii? Noi nu ştim. Omenirea nu a fost niciodată atât de creştină încât să putem da un răspuns potrivit. Ştim însă cu certitudine că cei care au urmat şi urmează sfatul lui Isus de a ierta, află în el pacea. Cei umiliţi şi ofensaţi sunt preferaţii lui Isus.

Într-o celulă de închisoare este împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar, după câteva minute, cineva a exclamat: “Este căpitanul Volkov”. El fusese unul dintre cei mai cruzi torţionari ai regimului comunist rus. Arestase şi bătuse pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul lui şi l-au întrebat cum a ajuns să fie închis. Cu lacrimi în obraji a început să povestească: “Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de doisprezece ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori: «Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este ziua de naştere a mamei. De fiecare dată în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o am astăzi pe mama cu mine ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să-mi iubesc duşmanii şi să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet mamei copiilor dumneavoastră». A fost prea mult pentru mine. Sunt şi eu om. L-am îmbrăţişat pe copil. De atunci nu am mai putut tortura şi astfel mi-am pierdut poziţia. Dar mă bucur că pot repara astfel puţin din răul ce-mi apasă pe suflet”.

Iată ce poate face o picătură de iertare. Cu siguranţă, răzbunarea este cel mai spontan şi instinctiv răspuns la orice provocare. A-l vedea umilit şi suferind pe cel care ne-a jignit provoacă o bucurie iluzorie. Dar cu ce preţ? Este o satisfacţie ieftină, de scurtă durată, şi nu contribuie la vindecarea rănii celui jignit; dimpotrivă, poate doar să o adâncească.

Ce se întâmplă acolo unde cuvintele lui Isus nu sunt puse în practică? Nimic altceva decât ceea ce vedem noi astăzi. Legea talionului se aplică acum ca şi atunci. Iată înţelepciunea politică a oamenilor de azi, care nu-şi dau seama că aşa ceva este “curată nebunie”, aşa cum spune sfântul Paul în lectura a doua. El evocă astăzi măreţia noastră: noi aparţinem lui Cristos, în noi locuieşte Duhul Sfânt, iar noi suntem temple vii ale lui Dumnezeu. De aceea să avem grijă de Templul Domnului pentru că dacă cineva îl va distruge şi el va fi distrus de Dumnezeu: “Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi” (1Cor 3,17). De fapt, atât prima poruncă pe care am ascultat-o în prima lectură: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, cât şi ceea ce adaugă Cristos în legea nouă: “Să iubeşti pe duşmanii tăi”, ne propun să-l imităm pe Dumnezeu care este sfânt şi perfect.

Clipele cele mai rodnice din viaţa noastră nu sunt clipele în care totul ne merge bine, ci acelea în care suntem ofensaţi, urâţi sau suntem în suferinţă. De ce? Pentru că atunci vedem clar ce este în inima noastră. Dacă suntem cu Cristos, inima răspunde urii cu iubire, dacă nu suntem cu el, ne vom răzbuna şi vom urî în continuare pe aproapele. A ierta pe duşmani este foarte greu, este o adevărată faptă de eroism. Însă cu toate acestea trebuie să ne aducem aminte că şi noi avem trebuinţă de iertare de la Dumnezeu, că şi noi avem greşeli, pe care le vrem uitate, iertate. Împlinirea acestei porunci este posibilă numai cu Cristos şi în Cristos.

Nu evanghelia a greşit prin chemarea la iertare, ci oamenii care nu-şi dau seama de adevărata valoare a acestei virtuţi, care face posibilă convieţuirea atâtor microcosmosuri în acest univers. Oare, întorcându-ne acasă, vom ierta noi din inimă pe vreun membru al familiei care ne-a supărat, sau pe vecinul cu care am schimbat câteva vorbe mai dure? Vom ierta noi pe cel care ne-a făcut să suferim? Isus ne aşteaptă să dăm acest examen.

Peste câteva minute vom recita rugăciunea Tatăl Nostru. Îi vom spune lui Dumnezeu “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Pentru ca aceste cuvinte să nu fie motiv de osândă pentru noi, să ne dispunem bine sufletul ca să pronunţăm aceste cuvinte cu inima curată, sinceră şi cu încredere în milostivirea lui Dumnezeu.

Francisc Fărcăşel

 

* * *

 

Duminica a VII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Fiecare dintre noi ar putea să-şi închipuie că se află pe un munte în mijlocul unei mulţimi, avându-l în faţă pe Cristos care îşi încheie discursul său cu porunca dragostei faţă de aproapele. O poruncă simplă dar bogată în acelaşi timp în conţinut. Dimensiunea orizontală a acestei porunci este fundamentată pe sfinţenia şi pe perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu care guvernează lumea ca un Tată şi în care întreaga omenire formează o singură familie.

Atât în V.T. cât şi în N.T. găsim aceeaşi poruncă: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“, însă cu înţeles diferit. Deosebirea constă în faptul că iubirea vetero-testamentară are limitele sale, pe când iubirea adusă de Cristos include pe toţi, chiar şi pe duşmani.

În prima lectură vedem cum Dumnezeu doreşte ca poporul ales să ajungă la sfinţenie. Ba mai mult, îi porunceşte chiar să fie sfânt: “Fiţi sfinţi, căci eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt!” Viaţa lui Israel trebuie să se dezvolte în prezenţa lui Dumnezeu şi să se conducă după normele care provin de la El. Numai astfel Alianţa dintre Dumnezeu şi popor devine mai eficace în comportarea corectă faţă de aproapele.

În V.T. obiectul iubirii fraterne (Lev 19,16-18) este în primul rând conaţionalul care primeşte propria demnitate şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. A păstra ura în inimă împotriva aproapelui înseamnă dezlipirea în mod vinovat de legătura apartenenţei la poporul ales. Însă motivul alianţei care pune temelia iubirii aproapelui, arată şi spre cine se îndreaptă această iubire. Pe lângă conaţionali, ea se extinde şi la străinii care locuiesc în ţară (Lev 19,33ss), şi la cei asupriţi şi nevoiaşi. Iubirea se exprimă şi în ospitalitatea faţă de toţi oamenii, pentru că orice om poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 9,6) şi prin urmare orice om îşi are demnitatea sa de persoană.

Evanghelia de astăzi ne arată clar ce înseamnă iubirea aproapelui şi până unde merge ea. Este vorba de aceeaşi poruncă a dragostei faţă de aproapele pe care o găsim şi în V.T. Isus Cristos venind în lume distruge barierele şi dă acestei porunci dimensiuni universale. “Aţi auzit că s-a spus: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău; eu însă vă spun: Iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Mt 5,43). Practic expresia “să urăşti pe duşmanul tău” nu se găseşte în nici un loc în V.T.(cu excepţia sectei de la Qumran). Ea era rezultatul deformării Legii, devenită normă de viaţă, conform căreia erau excluşi de la porunca dragostei toţi cei care nu aparţineau naţiunii israelite şi cei care erau duşmanii poporului ales.

Pericopa evanghelică din Mt 5,17-48, inserată în discursul de pe munte, prezintă perfecţionarea Legii şi supremaţia sa. Noua lege nu putea şi nu trebuia să fie o repetiţie a celei vechi. Isus proclamă cu tărie că nu a venit să distrugă Legea, dar a venit ca s-o împlinească şi s-o perfecţioneze. El spune că, cultul nu are nici o valoare dacă nu este însoţit de iubirea aproapelui: “Dacă îţi aduci darul tău la altar, iar acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo, înaintea altarului, şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău“(Mt 5,23-24). Când e vorba de porunca principală, Isus se află mereu în contrapoziţie cu învăţătorii Legii. În asemenea împrejurări Isus proclamă învăţătura nouă: “Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc!” Termenii folosiţi de Isus sunt foarte precişi încât nu admit nici o interpretare arbitrară. Iubirea adusă de Isus depăşeşte acel eros uman, adică acea iubire orientată mai întâi de toate asupra noastră. Iubirea adevărată este agape, adică iubirea dezinteresată ce emană din Cristos.

Creştinul trebuie să-şi iubească aproapele, prin asta înţelegându-se orice om, şi trebuie să se roage pentru persecutorii săi. Aşa cum iubirea este universală, tot astfel aproapele este orice om. Oare de ce Cristos ne cere acest lucru? Motivul este unic: toţi suntem fraţi, toţi suntem fiii lui Dumnezeu care face să răsară soarele şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; să cadă ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi. Adevărata iubire izvorăşte numai din inimă şi este însoţită de angajarea tuturor forţelor. E nevoie deci de o inimă purificată de egoism, care să fie capabilă să iubească.

În cuvântarea de pe munte, Isus reaminteşte şi porunca: “Să nu ucizi!” (Mt 5,21), interzicând mânia, ura şi răzbunarea. Mai mult, cere ucenicului său ca atunci când e lovit pe obrazul drept să-l întoarcă şi pe celălalt (Cf. Mt 5,39). Învăţătura sa merge chiar până la a cere iertare de la cei pe care i-am jignit. Numai astfel iubirea devine universală: “Dacă iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac aceasta şi vameşii?” Eliberarea în spiritul evangheliei este incompatibilă cu ura faţă de duşman ca persoană, dar nu cu ura faţă de răul pe care el îl face în calitate de duşman. Este deosebire între greşeală, totdeauna de condamnat, şi persoana aflată în greşeală, care nu-şi pierde niciodată demnitatea sa de persoană şi de aceea are drept la respect şi la iubire.

Aşadar Cristos deschide oamenilor cu noua revelaţie comorile infinite ale bunătăţii sale, care sunt prezentate ca modele de urmat: “Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!”

Pentru a ajunge la această desăvârşire e necesară eliminarea a tot ceea ce se opune unităţii. După cum spune apostolul Paul corintenilor în a doua lectură, fiecare este responsabil de darul primit: “Nu ştiţi că sunteţi temple ale lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” După Paul, numai creştinii formează templul lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt, iar edificarea acestui templu – Biserica – se face prin participarea tuturor, după harul primit. Pentru acest motiv, orice atentat împotriva acestui templu este un atentat împotriva lui Dumnezeu.

Astăzi Paul ne vorbeşte şi nouă cu aceleaşi cuvinte şi ne cheamă la colaborare, ne cheamă să-l urmăm pe Cristos care este deasupra înţelepciunii umane, cauza tuturor diviziunilor. Toţi suntem responsabili pentru că edificarea rezultă din unirea tuturor în dragoste. Toţi trebuie să lucrăm ca Biserica să fie sfântă şi curată. Suntem din trupul mistic al lui Cristos; prin Cristos aparţinem lui Dumnezeu iar Cristos este al lui Dumnezeu. Aşadar este datoria fiecăruia dintre noi de a ne sfinţi, de a trăi ca adevăraţi creştini asemenea primilor creştini.

Porunca dragostei constituie drumul sigur spre Dumnezeu. Pentru a o înţelege e nevoie să o trăim. Trăind-o, ne putem deschide inima la mesajul Cuvântului lui Dumnezeu şi ne putem lăsa transformaţi de Cristos, lăsându-l pe El să distrugă egoismul din noi. Înţelegând şi trăind această iubire, putem privi la cel de lângă noi, fie că suferă, fie că se bucură, şi să nu uităm că în măsura în care iubim în aceeaşi măsură suntem iubiţi. Putem avea de toate, dar dacă nu avem dragoste, după cum ne spune Apostolul Paul, nu avem şi nu suntem nimic.

Mihai Horvat

 

* * *

 

Duminica a VII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

“Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…”. Atunci când aşa numita “lege a talionului” a fost formulată în codul lui Hammurabi (pe la anul 1750 a.C) fără îndoială că a reprezentat o adevărată victorie a civilizaţiei, punând frâu şi o regulă împotriva exceselor necontrolate în exerciţiul răzbunării: acela care s-a făcut vinovat de o daună faţă de altcineva, va trebui să sufere o pedeapsă egală cu dauna produsă, şi nicidecum superioară.

După câte mi se pare acest stadiu de “civilizaţie” nu a ajuns încă nici în anumite ambiente din prezumptuoasa noastră societate, unde de fapt cu atât mai puţin se poate spune că este observată “ad litteram” Evanghelia pe care am ascultat-o…

Este suficient să privim în jur, să ascultăm telejurnalul sau să citim ziarele: frumoasa şi simpatica noastră Românie (unde cam toţi suntem botezaţi şi deci oficial creştini) oare este plină de lume care-şi doreşte tot binele, în care toţi se întrec în iertare reciprocă şi în a fi generoşi unii cu ceilalţi, unul mai mult ca altul?

Şi nu trebuie spus că este vina timpurilor moderne, pentru că dacă privim înapoi în istorie, nu apare că generaţiile trecute de creştini au fost mai bune decât noi în această privinţă: “Dar eu vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri…”.

Dacă Isus spunea aceste cuvinte în mod serios, se pare că nu sunt mulţi creştini care-l iau în serios; cel puţin în ceea ce priveşte aceste cuvinte ale sale.

Cu scuza că sunt expresii paradoxale, care nu se pot lua “ad litteram” (“întoarce-i şi obrazul celălalt”…), imediat şi în grabă se trece şi la decăderea spiritului acestor cuvinte, fără a mai căuta să se înţeleagă ce sens au, şi cum pot şi trebuie să fie actualizate în viaţa fiecăruia, pentru că aceste cuvinte ne ating şi ne privesc în sentimentele şi atitudinile noastre cele mai spontane şi mai “naturale”.

Reacţia faţă de violenţă, apărarea, este o mişcare şi atitudine instinctivă şi corectă; apărarea avutului personal în faţa celui care vrea să ţi-l ia, ni se pare normal; a dispune de noi înşine şi de timpul nostru fără a trebui să suferim puterea şi indiscreţia altuia, este un drept al tuturor.

Dar Isus ne învaţă să privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere: acceptarea mai degrabă a unei “daune” la nivel personal, deşi nu se acceptă logica forţei şi a violenţei; a şti să renunţi chiar la propriul drept, în numele unei generozităţi dictată de iubire chiar şi faţă de cel care produce răul.

Dar de ce să ne comportăm aşa? Ce sens poate avea o atitudine de acest fel – presupunând că suntem capabili de aceasta – într-o lume ca a noastră?

Răspunsul lui Isus la această întrebare este: “Pentru ca să fiţi fiii Tatălui vostru ceresc, care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni”.

Tocmai acesta este punctul decisiv. În învăţătura lui Isus, criteriul fundamental care trebuie să-i călăuzească pe creştini în comportamentul lor, este: imitarea comportamentului lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu este infinit de răbdător, bun şi milostiv chiar şi faţă de aceia – am spune noi – care nu o merită: chiar şi faţă de “cei răi” şi cei “nedrepţi”.

A-l iubi pe cel care ne iubeşte, pe cel care ne este simpatic, pe cel care nu ne produce nici o neplăcere… de toate aceste gesturi sunt toţi capabili, ne spune Isus. Dar voi, fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru: iubiţi chiar şi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă fac rău.

Dar atunci: trebuie să lăsăm cale liberă celor puternici? Oare nu trebuie să ne luptăm pentru drepturile celor săraci şi asupriţi? Trebuie să renunţăm la lupta împotriva nedreptăţilor?

Cu siguranţă că nu! Dimpotrivă: căutarea dreptăţii şi angajarea activă în favoarea celor săraci şi oprimaţi este o datorie concretă pentru toţi creştinii. Dar angajarea în favoarea dreptăţii se dovedeşte a fi autentică atunci când se concretizează în favoarea celorlalţi; este ambiguă şi nelalocul ei atâta timp cât menţine aspectul unei revendicări interesate sau al unei răzbunări. Şi nici o angajare pentru dreptate nu poate justifica niciodată ura faţă de cineva, ne spune Evanghelia.

“Fiţi desăvârşiţi aşa cum desăvârşit este Tatăl vostru ceresc”. Şi Isus ştia că spune ceva imposibil. Şi totuşi nu putem renunţa la această regulă de viaţă fără a renunţa prin aceasta la voinţa de a fi creştini.

Evanghelia nu a fost niciodată pusă în practică pe deplin, nici chiar de sfinţi. Pentru că nici un om nu va putea niciodată să ajungă la perfecţiunea lui Dumnezeu în iubire. Dar Evanghelia nu încetează niciodată să fie vie, tocmai pentru că ne provoacă să ne depăşim încontinuu pe noi înşine: oricare ar fi punctul în care ne aflăm, toţi putem şi trebuie să devenim mai buni în ochii lui Dumnezeu, crescând în concretizarea şi perfecţionarea carităţii.

 

* * *

 

Creştinul, acest “original”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Un templu consacrat de iubire

De pe munte, astăzi, ne vin propuneri ne mai auzite. Moise (prima lectură) ne prezintă un ordin peremptoriu din partea lui Dumnezeu: “Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”. Cristos, ca întărire, impune: “Fiţi deci desăvârşiţi aşa cum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc”. Poate părea un program puţin abstract, chiar în afara capacităţii noastre. Dar fragmentul din Levitic precizează: “… Nu păstra în inima ta ura împotriva fratelui tău… Nu te răzbuna şi nu purta ură… Iubeşte-l pe aproapele tău…”

Deci perfecţiunea divină la care trebuie să tindem este perfecţiunea carităţii, a iubirii care compătimeşte şi iartă (“Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri…” este porunca lui Cristos), spre a imita pe Tatăl ceresc “care face să răsară soarele său asupra celor răi şi asupra celor buni”. În această perspectivă este posibilă interpretarea uimitoarei declaraţii a lui Paul: “Sunteţi templul lui Dumnezeu… Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Acest templu este consacrat numai de iubire.

Pentru a putea primi ca oaspete pe Duhul lui Dumnezeu trebuie curăţat cu grijă acest templu de zgura şi crustele urii, mâniei, răzbunării, ale resentimentelor, duşmăniei faţă de alţii, care s-ar putea aduna acolo. Acolo se celebrează o liturgie esenţială: aceea a bunătăţii şi a iertării. Alte practici nu au nici un sens dacă lipsesc actele de caritate. Templul este profanat când, preocupându-ne exclusiv de datoriile religioase, neglijăm datoriile faţă de aproapele. Atunci când toţi fraţii găsesc loc şi sunt primiţi fără rezerve şi discriminări în inima noastră, şi Dumnezeu are loc în inima noastră. Dacă cineva este ţinut afară, întâmpină refuzul nostru El neagă Prezenţa sa. O inimă goală de iubire, este ca o biserică profanată, nu se mai poate celebra cultul în ea, este exclusă slujirea divină şi este destinată pentru altceva…

Chemarea la “extraordinar”

Pagina evangheliei de astăzi pretinde ca discipolul lui Cristos să împlinească gesturi extraordinare, neobişnuite, să facă lucruri ne mai văzute, să facă acţiuni ne mai auzite. Toate acestea, însă, ca un fapt obişnuit, normal, aproape scontat. Creştinul care întoarce şi celălalt obraz, nu răzbună ofensele, se roagă pentru duşmani, iubeşte pe prigonitorii săi, nu este o fiinţă excepţională. Este unul care face numai ceea ce trebuie să facă. Nu trebuie să se considere un erou, ci unul care “respectă legea”, care păzeşte cu rigurozitate regulile codicelui de comportament stabilit de Învăţătorul.

Iertarea nu constituie o excepţie, un fapt răsunător, ci ceva normal. Adică, “extraordinarul” după regulile lumii vechi devine o practică obişnuită conformă cu exigenţele proclamate de Cristos în Predica de pe Munte, care inaugurează lumea nouă. Când cineva, în iubirea sa, nu se lasă determinat de comportamentul altuia, răspunde la o provocare cu bunătate, în faţa unei violenţe reacţionează cu blândeţe, urmează calea împăcării fără să reacţioneze în termenii dreptului care trebuie apărat sau a nedreptăţii de imputat, a dobândit pur şi simplu posibilitatea de a declara, fără a minţi, propriul nume: de creştin.

Dacă evit această pagină, dacă o consider ca ceva opţional oferit unei persoane privilegiate chemată să împlinească impresii senzaţionale, mulţumindu-mă să fiu unul care nu face rău nimănui, respectă pe ceilalţi dar este decis să se facă respectat, eu mă plasez în afara creştinismului. Dacă mărturisesc că sunt creştin, şi nu vorbesc limbajul iubirii, al iertării, al înţelegerii, al non-violenţei (inclusiv cel verbal), spun neadevărul.

Paradox sau banalitate

Creştinul, în fond, se poate defini ca un “original”. Original în sensul că face lucruri puţin ciudate, are comportamente bizare, împlineşte acţiuni neprogramate după criteriile obişnuite. Unul care refuză să urască pe duşman, răspunde la o injurie cu un cuvânt de înţelegere, binecuvântează pe cel care îl bârfeşte, salută cu un surâs pe un individ care nu o merită, nu se preocupă de a ieşi în evidenţă, opune blândeţea aroganţei, uită o umilire care i-a fost pricinuită, o acţiune infamă pe care a suferit-o, este fără îndoială un “original”, trăieşte într-o altă lume, nu respectă criteriile obişnuite de comportament. Cei cumsecade spun cu gravitate: “Nu este la locul lui…” “A ieşit din minţi…”

În realitate, nu stă în locul fixat de ei. Este “în afara” lor. Străin de obiceiurile lor. “În afara” mentalităţii dominante. “Dar dacă toţi ar face aşa, unde am ajunge…?” Ah, dacă acele comportamente ar fi comune, toţi ar fi “originali”, şi ar fi vorba de un lucru mai degrabă interesant, şi s-ar împlini evanghelia. O situaţie care nu ar fi deplorabilă. Da, creştinul este un original. În sensul aceluia care imită comportamentul lui Dumnezeu, care “face să răsară soarele asupra celor răi şi asupra celor buni, şi face să cadă ploaia asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi”.

Posibilitatea de a imita pe Dumnezeu în generozitatea sa fără restricţii, în iubirea sa fără margini, fondează originalitatea, specificul creştinului. Creştinul, sau este un original (cu faptele, nu cu vorbele), sau nu este creştin. Dacă face ca toţi, se potriveşte cu regulile lumii vechi, este incapabil de acţiuni neobişnuite, devine neînsemnat, neglijabil. Dacă trăieşte conformându-se registrelor moderaţiei, ale bunului simţ, ale prudenţei umane, demonstrează că nu a învăţat cuvintele “dar eu vă spun” ale lui Cristos.

Creştinul, sau este omul paradoxului, sau este omul banalităţii. Dacă este previzibil, repetitiv, nu reuşeşte să surprindă, anulează noutatea evanghelică, nu merită atenţie. Dacă prezenţa creştină nu pune în încurcătură, nu aruncă tulburarea în ceremoniile acceptate de toţi, îmbracă hainele confecţionate după măsura bunului simţ, şi gusturile lumii, determină absenţa lui Cristos, trădează pe Învăţătorul. Nu este vorba de a apare extravagant cu orice preţ. Ci de a fi indiciul unei lumi diferite, inventatorul unui stil nou de raporturi între oameni. În orice caz, rămâne iubirea “imposibilă”, nebună, de negândit, sugerată de “dar eu vă spun” al lui Cristos, şi interpretat de El în viaţa sa şi în Pătimirea şi Moartea sa, adevăratul criteriu al originalităţii creştine.

Slăbiciunea răului

Răul, în ciuda aparenţelor, este slab, posedă resurse limitate. Urii îi este frică, se simte ameninţată de stingere. Are nevoie, pentru a supravieţui, de a se menţine, de a rezista, de a se perpetua de reacţia altuia. Ofensa are nevoie de răzbunare. Nedreptatea are nevoie de restituire. Violenţa, pentru a se întări, are nevoie de violenţa adversarului. Polemica, pentru a continua, necesită reacţia invidioasă a persoanei vizate. Agresivitatea, răutatea, meschinăria, se alimentează când se întâlnesc cu tot atâta pizmă, răutate, resentiment.

Picătura de venin este potenţată şi câştigă virulenţă mereu mai mare şi se reproduce graţie veninului cu care se “răspunde”.

Cine provoacă o bătaie nu se poate lipsi de riposta la propriile lovituri. Altfel totul s-ar termina. Vai dacă de cealaltă parte nu ar fi un adversar animat de contra argumente. Dacă cineva ar părăsi câmpul de luptă, ar ignora sau ar uita regulile jocului. Arsenalele, magazinele urii ar rămâne goale dacă ar avea numai producţia proprie, şi ar lipsi colaborarea, co-producţia duşmanului. Iubirea taie răul de la rădăcină, întrerupe legăturile cu sursa la care se alimentează răutatea, o împiedică să se aprovizioneze. Iertarea sfărâmă spirala urii, rupe cercul vicios.

Un gest de mărinimie provoacă un scurt circuit în reţeaua meschinătăţii, în urzeala manevrelor obscure, şi toţi se bucură, pe neaşteptate, de lumină. Este necesar ca un om curajos să declare “nu accept”, şi aroganţa rămâne golită, brutalitatea este lipsită de mijloacele necesare pentru a supravieţui. Foarte adesea noi credem că slăbiciunea, non violenţa, blândeţea se sfârşesc prin a lăsa câmp liber năvălirii răului. Lucrurile stau tocmai invers. În realitate, iubirea este unica forţă capabilă să contrasteze în mod eficace cu ura, să-i ia terenul, s-o stingă, s-o ducă până la stingerea ei.

Creştinul devine învingător, nu când reuşeşte să se impună cu armele adversarului, ci atunci când aruncă armele proprii. Duşmanul se pierde, se simte pierdut, când nu-l mai vede nimeni, când nu mai este considerat ca atare. Slăbiciunea iubirii este unica forţă în stare să nimicească răul. Mânia se hrăneşte dintr-o altă mânie. Un individ care iubeşte, iartă, uită, renunţă la ură, îi neagă mijloacele de susţinere. “Se poate învinge pe altul, numai lăsând ca răutatea sa să se stingă în el, ne găsind ceea ce caută, adică opoziţia şi cu aceasta alt rău, cu care să se aprindă mai mult. Răul devine neputincios dacă nu găseşte nici un obiect, nici o opoziţie, ci este suportat şi suferit cu răbdare.

Aici răul se întâlneşte cu un adversar mai puternic decât el; desigur, însă, numai acolo unde este anulat şi ultimul rest de opoziţie, unde renunţarea de a plăti răul cu rău este totală. Răul care nu poate ajunge scopul său de a genera alt rău, rămâne singur” (Bonhoeffer). Când eu părăsesc câmpul de dispută, nu sunt unul care fuge, lasă câmpul deschis răului. Pur şi simplu, mă postez pe teritoriul vieţii şi las ca ura să se sfârşească şi să moară în deşertul său arid.