Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVI-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Numeri 11,25-29
Iacob 5,1-6
Marcu 9,38-43.45.47-48

Marcu 9,38-43.45.47-48

Ioan i-a zis: “Învăţătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit pentru că nu ne urma”. Dar Isus i-a spus: “Nu-l opriţi; căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău, pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata. Oricine duce la păcat pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare. Dacă mâna ta te duce la păcat, taie-o! Este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât, având amândouă mâinile, să mergi în Gheenă, în focul care nu se stinge. Şi dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l! Este mai bine pentru tine să intri şchiop în viaţă, decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheenă. Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Arta de a conduce în spirit creştin

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Poporul ales, format din seminţia lui Abraham, a constituit un neam aparte, cu un scop bine definit de Dumnezeu însuşi pe plan religios şi încredinţat conducerii unor oameni aleşi de dânsul. S-a ridicat poporul la înălţimea chemării şi alegerii?

Din lectura I (Num 11,25-29) vedem cum Moise se plânge lui Iahve că i-a încredinţat conducerea unui popor atât de nestatornic, rebel şi încăpăţânat. Inspirat, el îşi alege 70 de bătrâni şi-i face părtaşi la misiunea sa. Se bucură când Dumnezeu îi copleşeşte cu daruri pe cei aleşi ca să-i fie de folos. Doreşte chiar ca tot poporul să se facă părtaş de darurile Domnului, ca să fie printre neamuri popor conducător, şef în probleme de spiritualitate.

Tendinţa de a conduce de unul singur se schimbă într-o beţie a puterii, în dictatură, în uzurpator al drepturilor cetăţeneşti, care dăunează atât celui care conduce, devenind tiran, cât şi celor conduşi, devenind sclavi, roboţi, manechine fără personalitate.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, vrea ca toţi credincioşii să participe activ la conducerea popoarelor lumii pe calea mântuirii (Conciliul Vatican II).

În primele veacuri ale creştinismului, fenomenul carismatic era în floare tocmai datorită conştiinţei individuale şi sociale pe care o aveau credincioşii faţă de conducerea Bisericii. Sectarii întotdeauna s-au considerat chemaţi să conducă. Atunci când ceva în Biserică nu merge după vederea unuia sau a altuia, ei condamnă, învinuiesc, atacă deschis, formează o grupare după vederile personale şi caută să-i ademenească pe cât mai mulţi, mai ales pe cei buni din sânul Bisericii, ca să formeze o nouă bisericuţă. Din păcate, credincioşii fricoşi, fără curajul răspunderii, scriu anonime, clevetesc, bârfesc şi devin o pradă uşoară pentru lupii în piei de miei.

Biserica lui Cristos, călăuzită de Duhul Sfânt, împarte darurile divine prin sfintele sacramente şi la masa cuvântului. Imediat după Botez, noul creştin primeşte ungerea regală cu crismă pe creştetul capului, ceea ce îi conferă dreptul de a conduce, de a susţine activ, în frica de Dumnezeu, ierarhia bisericească. Fiecare membru al Bisericii trebuie să simtă pe umerii săi întreaga povară a celor conduşi. Orice creştin se achită de această responsabilitate atunci când participă activ la viaţa sacramentală, la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, la rugăciunile comunitare. De fapt, adevărata conducere nu o au cei care se ocupă cu administraţia externă a unor bunuri materiale, deoarece Biserica nu este o societate politică, economică etc., ci acei care se lasă călăuziţi de Duhul Sfânt, fiindcă ei sunt copii ai lui Dumnezeu (Rom 8,14). Rugăciunile, munca şi jertfele celor mici, smeriţi, umili, necunoscuţi dau Bisericii pe marii conducători.

Lectura a II-a (Iac 5,1-6) pune în evidenţă obstacolul cel mai de temut pentru un adevărat conducător spiritual: bogăţia. Bogăţiile nu sunt rele în sine, dar îl pot duce foarte uşor pe şef să se încreadă în ele, denaturând conţinutul spiritual al conducerii. Bogatul crede că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de bogăţii pot subzista. Se înşală, fiindcă bogăţiile nu duc spre Dumnezeu, dar caută să se substituie lui Dumnezeu. Poate susţine cineva că el poate conduce cu atât mai bine cu cât are mai multe bogăţii?

Sfântul Iacob arată că timpul bucuriilor, datorat bogăţiilor, este scurt, chiar dacă sunt folosite bine sau abuziv, trece repede şi conştiinţa este necruţătoare, ca şi judecata lui Dumnezeu. Exemplul lui Iuda Iscarioteanul este grăitor. Foarte puţin timp s-a bucurat de cei 30 de arginţi. De fapt, nu oamenii conduc bogăţiile, ci ele îi conduc pe oameni şi, cum ele sunt oarbe, oamenii conduşi de ele ajung de râpă. Ori de câte ori bogăţiile şi-au făcut simţită prezenţa în conducerea Bisericii, de fiecare dată scandalul a fost în floare şi credinţa în declin vertiginos. În sânul familiilor, unde părinţii sunt angajaţi în goana după aur, educaţia copiilor este deficitară la toate nivelurile. Copiilor de bani gata, cum sunt numiţi, le lipsesc cei şapte ani de acasă, sunt impertinenţi, ignoranţi, încrezuţi, risipitori şi, împinşi pe o treaptă de conducere, falimentează autoritatea.

Arta de a conduce trebuie să şi-o însuşească fiecare om, fiindcă nu poţi fi supus adevărat al Bisericii lui Cristos, dacă nu ştii să conduci şi nu poţi fi conducător, dacă nu ştii să fii supus conştient, responsabil, în spiritul lui Cristos-ascultător (Lc 2,51; Fil 2,8). Egoismul, favorizat de bogăţii sau de lăcomia după ele, constituie un alt duşman al conducerii.

Iosua voia ca Moise să ţină numai pentru sine darurile spirituale ale artei de a conduce; Ioan voia ca Isus să ţină numai pentru sine şi pentru ucenici puterea de a săvârşi minuni (Lc 9,49); bogatul crede că va conduce lumea, dacă va ţine pentru sine toate bunurile materiale. Bunurile materiale, puse de primii creştini la picioarele apostolilor spre a le împărăţi echitabil celor nevoiaşi, au condus pe păgâni la credinţă. Gestul lor a fost conducător fiindcă provenea din iubire. Orice conducere, fără iubire, duce la înrobire; numai conducerea izvorâtă din iubire duce la libertate, pace şi înflorirea tuturor valorilor spirituale.

Lectura a III-a este din Evanghelia după sfântul Marcu (9,37-42-46-47). Isus se ridică împotriva falsităţii şi făţărniciei conducerii spirituale. Cuvintele tari, prin care el condamnă scandalul, sunt o excepţie. N-a condamnat astfel nici adulterul şi nici chiar omuciderea. Fariseii pedepseau adulterul şi omuciderea prin uciderea cu pietre în afara cetăţii şi cadavrul nu putea fi onorat cu nici un fel de funeralii deosebite. Isus socoteşte scandalul, tentativa şefilor spirituali de a-i îndepărta pe oameni de adevăratul Mântuitor ca pe o fărădelege fără egal; de aceea, pedeapsa ce li se cuvine, legarea unei pietre de moară de gât şi aruncarea în adâncul mării, ca astfel cadavrul să nu mai poată fi pescuit şi să nu i se mai acorde nici cea mai mică onoare de înhumare, arată gravitatea păcatului. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este fotografia materială a celui spiritual, tabloul viu al lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu este iubire (1In 4,8). Omul, chipul lui Dumnezeu, este creat pentru a fi iubire. Scandalul face din om chipul Satanei, fiindcă stinge iubirea şi tot ce este sfânt.

Sfântul Bernard spune: Mai puternic este glasul faptei decât glasul vorbei; glasul vorbei sună, glasul faptei tună. Fariseii, cărturarii şi arhiereii, pe care Isus i-a dojenit deseori, semănau scandal, nu prin ceea ce spuneau, ci prin ceea ce făceau. Pe scaunul lui Moise au şezut… Tot ceea ce vă vor spune, faceţi, dar după faptele lor să nu faceţi (Mt 23,3).

Pentru a nu cădea în păcatul scandalului, Isus propune soluţii radicale: tăierea mâinii, piciorului şi scoaterea ochiului drept, ochiul simbol al puterii, după cum am spus-o în altă predică; altfel se riscă de a ajunge în situaţia lui Iuda Iscarioteanul, despre care a spus că îi era mai bine dacă nu se năştea (Mt 26,24).

Bogăţiile sunt bune, ca şi mâna, piciorul şi ochiul, dar când ele sunt un obstacol în calea mântuirii (ochiul drept sunt părinţii cu autoritatea lor; mâna dreaptă sunt fraţii care sunt sprijinul părinţilor; piciorul sunt prietenii), când din cauza lor se pierde din vedere valoarea bunurilor spirituale, cum spunea Isus: Cine este mama mea? Cine sunt fraţii mei? Tot acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri îmi este tată, mamă, frate şi soră (Mt 12,50).

Bogat este nu numai acela care are bogăţii, dar şi acela care crede că scopul vieţii stă în a avea, în a poseda. Sărac este acela care crede că scopul vieţii este acela de a fi spre slava Celui care este, Dumnezeu, fiindcă nu ceea ce avem are valoare, dar ceea ce suntem. Şi trebuie să fim cu o inimă atât de mare încât să nu spunem niciodată despre unul sau altul că nu este dintre ai noştri şi l-am oprit. Oricine ar fi, trebuie încurajat să meargă pe calea binelui, să-l urmeze pe Isus şi pe ucenicii săi.

A îmbogăţi pe alţii cu cele spirituale înseamnă a fi un bun conducător al poporului lui Dumnezeu.

Cu ocazia primiţiei neosacerdotale a lui Angelo Tin (Birmania), el a mulţumit unei femei budiste, doamnei Daw-Sin, pentru ajutorul acordat în anii de studenţie. Fiind sărac, lucrase în cafeneaua ei. Când a voit să-şi continue studiile teologice, ea l-a ajutat ca o adevărată mamă. Se ruga la templul ei budist ca Angelo să-şi atingă ţinta, idealul vieţii: preoţia. Rugăciunile noastre sunt diferite, i-a zis ea într-o zi, dar sunt sigură că ele se întâlnesc şi sunt unite înaintea Domnului.

Mare spirit de conducere a avut. Şi era păgână…

Şi eu? Şi tu? Avem acest spirit de conducător?

Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzească la tot adevărul (In 16,13). Amin.

 

* * *

 

Să îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Ned a mers într-o zi în vizită la vecinul său, care avea un câine foarte fioros. Apropiindu-se de curtea vecinului, câinele a început să latre, dar vecinul i-a spus: “Haide, Ned! Nu-ţi fie teamă de câinele meu. Ştii vechiul proverb: Câinele care latră nu muşcă.” “Da”, i-a răspuns Ned, “ştiu proverbul, şi eu, şi tu, dar mă întreb dacă îl ştie şi câinele tău!” Înainte să cădem de acord dacă un câine poate sau nu să muşte, trebuie să ne asigurăm că respectivul câine este parte a acordului. În acelaşi spirit, orice încercare a oamenilor de a stabili unde şi prin cine Dumnezeu poate sau nu poate să acţioneze nu este decât o încercare inutilă de a-l limita pe Dumnezeu. Doar că Dumnezeu nu poate fi limitat.

Într-o Dieceză din Nigeria, un preot a început să organizeze întâlniri de rugăciune în centrul pastoral diecezan. Mulţi alţi preoţi organizau astfel de întâlniri, în parohiile lor, dar la o scară mai mică. Preotul s-a dus la Episcop şi l-a pus să semneze o declaraţie prin care întâlnirile organizate de el să fie declarate singurele oficiale. Orice persoană bolnavă sau cu probleme care dorea să meargă la o întâlnire de rugăciune, nu putea să meargă deci decât la centrul diecezan unde era preotul respectiv. Documentul spunea în fapt că Dumnezeu nu are voie să vindece pe cineva pe teritoriul Diecezei, în vreo parohie a nu ştiu cărui preot, ci doar în centrul diecezan! Astfel de limitări impuse lui Dumnezeu nu funcţionează. Dumnezeu nu se lasă niciodată limitat de minţi umane înguste.

Moise, acum peste 3.000 de ani, ştia aceasta. Israeliţii, pe care el îi conducea spre Ţara Promisă, aveau idei clare despre “poziţionarea” lui Dumnezeu. Şi-au stabilit tabăra în vale, departe de muntele unde credeau că locuieşte Dumnezeu. La jumătatea drumului dintre câmpie şi munte au construit un cort special, un loc de întâlnire între Dumnezeu şi conducătorul lor, Moise. Oricine se rătăcea pe munte era condamnat la moarte pentru încălcarea teritoriului lui Dumnezeu. În mod similar, ei credeau că Dumnezeu nu ar ieşi niciodată din teritoriul Lui pentru a intra în teritoriul lor, în tabără. Liniile erau trasate clar. Totul trebuia să funcţioneze ca la carte. Credeau că ştiu care este şi care nu este locul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate fi însă limitat. Acest adevăr s-a revărsat asupra lor în ziua când au consacrat şaptezeci de bătrâni ca ajutoare ale lui Moise. După cum vedem în prima lectură, cei şaptezeci de bătrâni fuseseră aleşi dinainte. În ziua consacrării lor, trebuiau să se prezinte în Cortul Întâlnirii unde Domnul ar fi urmat să le dea acelaşi duh pe care l-a dat lui Moise. În ziua cu pricina s-au prezentat toţi conform programului, mai puţin doi: Eldad şi Medad. De ce nu au ajuns şi ei la Cort? Îi furase somnul? Au uitat pur şi simplu? Nu ştim şi nici nu contează. Important este că duhul Domnului s-a coborât asupra celor şaizeci şi opt de bărbaţi din Cortul Întâlnirii, precum şi asupra celor doi care erau încă în câmpie. Şi cei doi au început să profeţească asemenea celorlalţi şaizeci şi opt din Cort.

Faptul că Dumnezeu putea trece peste liniile atât de clar trasate în minţile lor, linii ce stabileau unde Dumnezeu poate şi unde nu poate acţiona, a provocat un mare şoc între israeliţi. Ei i s-au adresat imediat lui Moise, şi Iosua i-a cerut acestuia să îi oprească pe cei doi bărbaţi. Suprimă dovada şi neagă faptul! Dar Moise ştia mai bine. I-a zâmbit simplu şi i-a spus: “Nu cumva eşti gelos pe mine? O, de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului şi de ar trimite Domnul duhul Său peste ei!” (Numeri 11,29). Cât s-ar fi uşurat sarcina proorocilor dacă toţi ar fi fost prooroci.

Minţi înguste şi ostile ca a lui Iosua nu au lipsit niciodată în rândul Poporului lui Dumnezeu. În Evanghelii le vedem în persoanele lui Iacob şi Ioan, Fiii Tunetului, care au dorit să cheme foc din cer pentru a-i arde pe unii dintre cei care nu erau de acord cu Isus (cf. Luca 9,52-56). În Evanghelia de astăzi, din nou Ioan îi spune Domnului cum a încercat să oprească un om, care nu aparţinea grupului lor, să scoată demoni în numele lui Isus. De ce a făcut aceasta? Deoarece, conform teologiei lui slabe, Dumnezeu ar fi trebuit să se limiteze la grupul lor. Dar Isus, noul Moise, era acolo să îl corecteze: “Nu-l opriţi [...] cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9,39-40). Nu îl opriţi. Acela face o treabă bună. După roadele lor îi veţi cunoaşte.

Mulţi creştini se plâng că Dumnezeu nu mai are un loc în lumea noastră de astăzi. Poate că privim în locul greşit. Dacă am privi dincolo de Cortul Întâlnirii şi dincolo de cei care aparţin grupului nostru, am putea să fim surprinşi să vedem că Dumnezeu este la fel de activ în lumea de astăzi ca întotdeauna. Poate că lucrează prin cei pe care noi îi considerăm nepotriviţi şi în locuri pe care noi le considerăm nepotrivite. Să ne rugăm astăzi ca Dumnezeu să ne dea umilinţa şi bunul simţ de a-l recunoaşte şi de a-l primi oriunde şi prin oricine alege El să se facă cunoscut lumii de astăzi.

 

* * *

 

Banii contează

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Unul dintre uimitoarele semne ale timpurilor de astăzi este popularitatea a ceea ce este cunoscut ca evanghelia bunăstării. Aceasta este evanghelia pe care o auzim în majoritatea mega-bisericilor care apar la televiziune, o evanghelie care îi promite credinciosului adevărat bunăstare imediată. Bogăţia materiale, sănătatea şi relaţiile de invidiat sunt legănate ca un morcov înaintea credincioşilor în perspectivă, ca fiind binecuvântările sigure ale lui Dumnezeu pentru toţi cei care cred. Unul dintre motivele pentru care evanghelia bunăstării a devenit atât de populară astăzi este acela că creştinismul tradiţional a îmbrăţişat şi a predicat timp îndelungat o evanghelie anti-bunăstare. Şi aceasta este greşită. Dumnezeu nu este anti-bunăstare. A doua lectură de astăzi din Scrisoarea lui Iacob este unul dintre pasajele Scripturii care, dacă nu este înţeles corect, ne poate conduce la concluzia că Evanghelia creştină se opune sănătăţii.

“Ei, voi bogaţilor! Plângeţi văitându-vă din cauza nenorocirilor care vor veni peste voi. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre au fost roase de molii. Aurul vostru şi argintul au ruginit, iar rugina lor va fi ca o mărturie împotriva voastră şi va mistui trupurile voastre ca focul. Aţi adunat comori pentru zilele de pe urmă!” (Iacob 5,1-3).

Acest pasaj sună ca o condamnare directă a bogăţiei, ca o condamnare a celor bogaţi. Acestora li se spune să plângă pentru nenorocirile ce vor veni peste ei. Imaginea ruginii consumând trupurile ca focul este îngrozitoare. Este suficient pentru a-i face pe creştinii dedicaţi să creadă că este ceva în neregulă cu faptul de a fi bogat. Mulţi dintre creştini ar duce-o astăzi mai bine din punct de vedere financiar dacă nu ar fi atât de adânc înrădăcinată ideea că banul este diavolul şi că a fi foarte bogat presupune să fii foarte rău. Şi totuşi, credinţa că banul este ceva rău nu este susţinută nici de epistola lui Iacob şi nici de alte cărţi ale Bibliei.

“Stai puţin, părinte! Nu spune Biblia că banii sunt la rădăcina răului?” Deloc. Biblia nu spune că banii sunt la rădăcina tuturor relelor. Ceea ce spune Biblia este (ascultaţi cu atenţie): “Rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri” (1Timotei 6,10). Banii nu sunt la rădăcina tuturor relelor, ci dragostea de bani, setea de bogăţie stă la rădăcina tuturor relelor. Problema nu sunt banii, problema constă în dorinţa dezordonată a omului de bogăţie.

Există un proverb latin care spune “Abusus non tollit usum”, adică “Abuzul de ceva nu elimină folosirea lui legitimă”. Acest înţelept proverb se aplică şi când este vorba de credinţă, şi când este vorba de bani. Biblia condamnă clar abuzul de bogăţie. Abuzul de bogăţie poate avea trei forme: a) cum se ajunge bogat; b) cum se foloseşte bogăţia; c) câtă inimă se pune în bogăţie. Prima formă de abuz o vedem la cei care îi exploatează pe săraci pentru a se îmbogăţi. Aparent, bogaţii condamnaţi de Iacob aparţin acestei clase. Continuarea pasajului clarifică: “Iată, plata pe care voi aţi reţinut-o de la lucrătorii care au secerat ogoarele voastre, strigă, iar strigătele secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului oştirilor. [...] L-aţi osândit şi l-aţi ucis pe cel drept, iar el nu vi s-a împotrivit” (Iacob 5,4-6). Bogăţia este bună când omul o atinge prin muncă curată, onestă, asiduă. Când te foloseşti de necinste şi de fraudă, atunci este bogăţia care a venit prin abuz. Aceasta o condamnă Iacob.

A doua formă de abuz o întâlnim la cei care au ajuns bogaţi prin mijloace oneste, dar se folosesc de bogăţie doar pentru a se răsfăţa pe ei înşişi. Isus ne dă un exemplu de astfel de abuz în parabola bogatului necugetat care şi-a adunat bogăţii şi a spus sufletului său: “Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi desfătează-te!” (Luca 12,19). Dar Dumnezeu îi spune: “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12,20). Bogăţia, ca orice altă binecuvântare de la Dumnezeu, ne este dată cu încrederea că îi vom sluji cu ea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă binecuvântările Sale pentru satisfacţia noastră personală. Lucru valabil inclusiv cu bogăţia. A folosi bogăţia pur şi simplu pentru auto-răsfăţare este un abuz de bogăţie.

În fine, sunt cei care văd bogăţia ca cel mai important lucru în viaţă. Pentru siguranţă ei se încred mai degrabă în bogăţie, decât în Dumnezeu. Pentru astfel de oameni, bogăţia a devenit un alt Dumnezeu. Acestor oameni le-a spus Isus Cristos că “nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Luca 16,13). Materialismul şi credinţa creştină nu pot merge împreună: fie este una, fie alta.

Astăzi, Iacob ne avertizează privitor la abuzul de bogăţie. Nu ne avertizează privitor la bogăţie, ci privitor la abuz. Să îi cerem lui Dumnezeu să ne dea o atitudine creştină echilibrată vizavi de bogăţie: în modul de a o obţine; în modul de a o utiliza; şi în modul în care ne punem inima în ea.

 

* * *

 

Cine nu este împotriva noastră este pentru noi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Unul dintre apostoli, Ioan, a văzut cum scotea demoni în numele lui Isus un om care nu aparţinea cercului discipolilor, şi i-a interzis acestuia să mai facă acest lucru. Relatându-i Învăţătorului incidentul, El îi răspunde: “Nu-l opriţi… pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9,39.40). Aceasta este o temă de o mare importanţă actuală. Ce trebuie să credem despre cei care sunt în afară, care fac ceva bun şi arată semne ale spiritului, fără a crede însă în Cristos şi a adera la Biserică? Pot şi ei să se mânuiască?

Teologia a admis întotdeauna posibilitatea, pentru Dumnezeu, de a salva unii oameni în afara modurilor obişnuite, care sunt credinţa în Cristos, botezul şi apartenenţa la Biserică. Această certitudine a fost afirmată în epoca modernă, după ce descoperirile geografice şi posibilităţile crescute de comunicare între oameni au făcut să fie necesar să se admită faptul că există nenumăraţi oameni care, fără vina lor, nu au auzit niciodată proclamarea Evangheliei, sau au auzit-o într-un mod neadecvat, de la conchistadori şi de la colonizatori lipsiţi de scrupule care au făcut-o să fie dificil de acceptat.

Conciliul Vatican II a spus că “Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui Mister pascal” (Gaudium et Spes, nr. 22) şi să fie aşadar mântuiţi. S-a schimbat credinţa noastră creştină? Nu, atâta vreme cât continuăm să credem două lucruri: în primul rând, că Isus este singurul mijlocitor şi mântuitor al întregii rase umane, şi de asemenea că cei care nu îl cunosc, dacă sunt mântuiţi, sunt mântuiţi datorită Lui şi datorită morţii Sale răscumpărătoare. În al doilea rând, că de asemenea cei care, neaparţinând încă Bisericii vizibile, sunt în mod obiectiv “orientaţi” către ea, fac parte din acea Biserică mai mare, cunoscută doar de Dumnezeu.

În pasajul nostru evanghelic, Isus pare să ceară două lucruri de la aceşti oameni “din afară”: ca ei să nu fie “împotriva” Lui, adică să nu combată în mod categoric credinţa şi valorile ei, cu alte cuvinte să nu se pună de bunăvoie împotriva lui Dumnezeu. În al doilea rând, ca, dacă nu pot să îl slujească şi iubească pe Dumnezeu, cel puţin să slujească şi să iubească imaginea Sa, care este omul, în special cel în nevoi. Se spune, de fapt, vorbindu-se mai departe tot despre aceşti oameni “din afară”: “oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.

Cu toate acestea, după ce am clarificat doctrina, cred că este de asemenea necesar să mai îndreptăm ceva: atitudinea noastră interioară, psihologia noastră ca credincioşi. Putem înţelege, dar nu împărtăşi, nedumerirea anumitor credincioşi atunci când văd căzând fiecare privilegiu exclusiv legat de credinţa lor în Cristos şi de apartenenţa la Biserică: “Atunci, ce folos să fii un bun creştin?” Trebuie, dimpotrivă, să ne bucurăm imens datorită acestor noi deschideri ale teologiei catolice. A şti că fraţii noştri din afara Bisericii au şi ei posibilitatea de a fi mântuiţi: ce ne eliberează mai mult şi confirmă mai mult generozitatea infinită a lui Dumnezeu şi voinţa Sa “ca toţi oamenii să se mântuiască” (1Timotei 2,4)? Trebuie să ne însuşim dorinţa lui Moise redată în prima lectură a acestei duminici: “de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului şi de ar trimite Domnul duhul Său peste ei!” (Numeri 11,29).

Cunoscând toate acestea, trebuie să îi lăsăm pe fiecare în pace cu propriile lor convingeri şi să încetăm să promovăm credinţa în Cristos, având în vedere că te poţi mântui şi în alte moduri? Sigur că nu. Ceea ce trebuie însă să facem este să subliniem motivaţia pozitivă mai mult decât cea negativă. Motivaţia negativă este: “Credeţi în Isus, pentru că cine nu crede în El va fi condamnat veşnic”; motivaţia pozitivă este: “Credeţi în Isus, deoarece este minunat să crezi în El, să îl cunoşti, să îl ai ca mântuitor, în viaţă şi în moarte”.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iosif Iacob
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 1 octombrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Ioan, unul dintre cei doisprezece, i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează”. Isus i-a răspuns: “Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi. Cine vă va da şi numai un pahar cu apă, pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit. Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare. Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat în gheenă, acolo unde focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l, căci e mai bine să intri schilod în viaţa veşnică decât cu amândouă picioarele să fii aruncat în gheenă. Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, unde chinul nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge”. (Marcu 9,38-43.45.47)

Învăţăturile lui Isus propuse nouă spre meditare în această a XXVI duminică de peste an se găsesc în inima secţiunii a patra a evangheliei sfântului Marcu în care Isus le explică ucenicilor condiţiile urmării lui (8,31-10-31). Urmându-l pe Isus pe cale, descoperim împreună cu apostolii preţul acceptării de a-l urma pe Fiul omului: a lăsa, a părăsi, a renunţa pentru a păşi pe urmele lui Isus şi a intra în Împărăţie, aceasta ar fi atitudinea fundamentală pe care Mântuitorul o explică în mod progresiv prin intermediul unei întregi serii de sfaturi: puterea rugăciunii făcute cu credinţă (9,23-29), sensul slujirii şi al modestiei (9,35-37), radicalismul angajamentului (9,43-47), exigenţa iubirii (10,6-8), etc. Şi care ar fi acea dragoste care trebuie să aibă întâietate în raporturile comunitare dacă nu aceea care, cu modestie, ştie să se retragă din primul plan, care ştie să iasă înaintea aşteptărilor şi nevoilor fratelui, care nu scandalizează şi ştie să se arate tolerantă.

Toată această serie de învăţături are drept punct de plecare un eveniment pe care, unul dintre apostoli, Ioan, supra numit şi “fiul tunetului” (3,17), i-l aduce lui Isus la cunoştinţă: am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău. Gestul său denotă o grijă pentru “prerogativele” Învăţătorului său dar şi pentru “privilegiul” apostolic. Isus însă îi dezvăluie faptul că oricine poate avea acces la puterea sa chiar dacă nu-l urmează în mod fizic. Acţiunea săvârşită în numele lui Isus va purta amprenta divină. A recunoaşte şi a primi ceea ce vine de la Dumnezeu, dincolo de compromisuri şi ambiguităţi, nu este oare atitudinea unui adevărat ucenic?

Şi apoi, nu este suficient ca ucenicul să fie tolerant. El trebuie să accepte că şi alţii pot dărui. Astfel nu este fără importanţă, de exemplu, ca cineva (un ne-ucenic) să se comporte ca un frate faţă de altcineva care ar fi “înveşmântat” cu demnitatea lui Cristos. A dărui şi numai un pahar cu apă este un gest cu o deschidere eshatologică care anunţă deja viaţa veşnică pe care Isus o promite drept răsplată. Dar dacă, în locul slujirii şi a primirii semenului, este preferat refuzul recunoaşterii demnităţii valorii sale unice – mai ales când aceste este slab şi mic – mergându-se până a-l face să sufere, autorul unor astfel de fapte se expune unui destin teribil: moartea prin scufundare având o piatră de moară legată de gât ar fi o nimica toată în comparaţie cu cel care i-ar cauza o moarte morală fratelui său.

Şi apoi mai există şi o altă formă de scandal: ucenicul poate să-şi provoace singur căderea. Isus denunţă cu vigoare orice lucru care ar împiedica legătura cu Împărăţia. Amintindu-ne că în timpul Macabeilor deja, dar şi în Biserica primară mai apoi, s-au văzut exemple de credincioşi care au preferat să le fie scoşi ochii sau să le fie tăiate mâinile din ataşament pentru Împărăţie mai mult decât pentru viaţa de pe acest pământ, înţelegem că recomandările lui Isus nu sunt simple metafore.

Prin urmare nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu revendicând vreun drept: exigenţa iubirii ne depăşeşte; nu o vom putea împlini sută la sută. Ea este ca un creuzet în care se purifică existenţa noastră. În fond constanţa credinţei se aprofundează în focul încercării.

 

* * *

 

Cine nu este contra noastră, este pentru noi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Tema Liturgiei cuvântului de azi este o continuare a celei din duminica trecută despre felul în care trebuie să slujim în Împărăţia lui Dumnezeu conform învăţăturii lui Isus. Toate cele trei lecturi combat spiritul de turmă. Poporul are o tendinţă bolnăvicioasă, izvorâtă din comoditate şi lene: vrea să fie condus. Din acest motiv Iahve se plângea lui Samuel, când poporul a voit un rege: Nu pe tine te-au dispreţuit, ci pe mine, ca să nu mai domnesc peste ei” (1Sam 8, 7). Pe Isus îl vor rege. De ce?.. Ca să le dea pâinea miraculoasă pe gratis şi să se sature (cf. In 6, 26). Şi scriitorul Dostoievski pune în evidenţă acest lucru în scrierile sale. In realitate poporul este chemat să conducă, să aibă iniţiativă, să dea mărturie, să fie profetic, să apere valorile spirituale fiindcă lui i-a fost destinată Revelaţia. Pentru aceasta Moise doreşte ca toţi din popor să fie profeţi. Spiritul de turmă trezeşte dorinţa de dictatură. Cuprinşi de acest spirit, Iozue se teme să nu scadă autoritatea lui Moise şi Ioan se teme să nu scadă autoritatea lui Isus; iar în duminica trecută (a XXV-a) ucenicii se temeau să-l întrebe pe Isus dacă nu cumva crucea şi moartea îi vor aduce pierderea oricărui prestigiu. Unii exegeţi susţin că atât Iosue Iozuie asupra lui Moise, cât şi Ioan şi ceilalţi ucenici asupra lui Isus au voit să deţină monopolul, să fie numai în folosul lor. Tocmai această dorinţă de a monopoliza duce la dictatură.

Moise îi ceruse lui Dumnezeu printr-o rugă stăruitoare ca el să ia în mână soarta poporului şi să-l conducă cu mână puternică (Num 11, 10-15). Nu numai că Dumnezeu refuză să se impună ca dictator, dar îi cere lui Moise ca chiar şi autoritatea sa să şi-o împartă cu bătrânii poporului. Convocaţi la cortul întâlnirii (Lec.I-a: Num.11, 25-29), bătrânii primesc o parte din spiritul lui Moise, sau mai bine, din spiritul lui Dumnezeu şi ei prorocesc. Numărul lor de 70 reprezintă întregul, tot poporul şi, ceea ce fac ei, trebuie să facă tot omul pe care ei îl reprezintă. Cuvântul a proroci, a profetiza, în contextul Scripturii, în acest caz, nu vrea să spună că ei sunt cei care transmit prin viu grai mesajul lui Dumnezeu, aşa cum se cunoaşte în profetismul clasic, ci în a demonstra prin propriul comportament că puterea spiritului lui Dumnezeu este şi acţionează în lume. Bătrânii sunt profeţi în sensul că sunt martori ai lui Dumnezeu şi ai puterii spiritului său. Întreg poporul îi poate vedea şi trebuie să înţeleagă din comportamentul bătrânilor care trebuie să fie conduita unuia fiecăruia dintre ei. Carisma de a conduce nu-i un bun individual, ci un dar al lui Dumnezeu pentru popor. Aşa se face că Eldat şi Medad, care prorocesc în mijlocul poporului, dau mărturie prin comportamentul lor despre prezenţa lui Dumnezeu şi nicidecum nu trebuie opriţi, ci imitaţi; de aceea Moise, vorbind ca unul care are cu adevărat spiritul lui Dumnezeu, îşi arată dorinţa ca toţi să aibă darul spiritului, fiindcă atunci, lumea care acum este întuneric şi bolnavă, ar avea lumina şi forţa care ar face fără rost misiunea unui singur profet sau a oricărui alt mijlocitor, conducător.

Această plinătate, la care Moise face aluzie, o găsim şi în alte locuri ale Scripturii şi sunt expresii pline de speranţă la profeţii Ieremia (31, 33) şi Ioel (3, 1 ş.u). În Noul Testament, după experienţa Rusaliilor, va fi văzută ca un semn al erei luminilor escatologice care deja a început, când Dumnezeu va fi totul în toţi (1Cor 15, 28). (cf.CBL p. 223-224).

Spre această plinătate ne îndrumă şi episodul evanghelic de azi (Mc 9, 37-42.44.46-47). Ioan se teme că Isus îşi va pierde autoritatea dacă alţii, pe care el nu i-a ales să umble în rând cu ceilalţi ucenici, vor face semne şi minuni în numele lui. Ca Moise lui Iozua, tot aşa vrea să-i spună şi Isus lui Ioan: Ce bine ar fi dacă toţi ar scoate şi ar alunga diavolii în numele meu, dacă toţi şi-ar pune puterile lor în slujba aproapelui. Cu adevărat s-ar realiza acel timp şi acel popor mesianic în care, după cum spune sf. Paul Cristos este totul în toţi (Col 3, 11), fiindcă s-ar realiza planul lui Dumnezeu care ne-a făcut cunoscută taina voinţei sale, cum hotărâse în sine mai înainte, spre întocmirea împlinirii vremilor, ca toate să le adune iarăşi în Cristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, ca să fim spre lauda măririi sale (Ef 1, 9-10. 12).

În continuare Isus ne dă câteva sfaturi spre a ne comporta profetic privind toate prin ochelarii lui Dumnezeu şi anume: unde vezi că a răsărit o floare, toarnă-i o găleată de apă, ca să-şi păstreze frumuseţea şi prospeţimea de care omenirea are atâta trebuinţă; acolo unde vezi că a răsărit un spin, pune cazmaua la rădăcina lui şi scoate-l, altfel va umple grădina şi va sufoca florile. Văzând şi aprobând lumina din alţii, se va face lumină în propria ta casă, fiindcă Dumnezeu ne vine prin aproapele, prin acele persoane pe care le vrea el şi noi nu ştim care sunt, ci trebuie să-l căutăm în tot omul şi mai ales în acei la care ne aşteptăm mai puţin. De aceea Isus ne sfătuieşte să fim toleranţi faţă de cei care sunt la marginea comunităţii, să trăim în caritate şi să-i apărăm pe cei mici de orice rău, de a sta mereu în gardă contra ispitelor şi falsei siguranţe de sine, ne chiamă spre a vedea, în acel care nu este dintre ai noştri, nu un duşman potenţial sau un concurent, ci un tovarăş de credinţă (cf. MAC p. 972).

Pentru a fi mare în Împărăţia lui Dumnezeu din această lume, fiecare trebuie să se facă bucăţi mici şi să se ofere altora ca ferment, ca drojdie ascunsă în trei măsuri de făină spre a face să dospească toată frământătura (Mt 13, 33), ca întregul popor creştin să devină pâinea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, să poată conduce din intern, din inimă cu toată iubirea în felul Bisericii primare, în care toţi stăruiau în învăţătura apostolilor, în unirea frăţească, la frângerea pâinii şi la rugăciune, având toate în comun, luau hrana cu bucurie şi cu inimă nevinovată, lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot poporul. Iar Domnul sporea zilnic obştea cu aceia care se mântuiau (Fap 2, 42-47). Iată cum trebuie să arate imaginea unui adevărat popor profetic!

În lectura a II-a (Iac 5, 1-6) sf. Iacob se ridică cu toată vehemenţa împotriva bogaţilor care favorizează spiritul de turmă, sentimentul că numai cei care au bani sunt capabili să conducă; toţi ceilalţi trebuie să stea sub ascultarea lor cu toată smerenia…

În nici un caz cei bogaţi nu au dreptul să conducă datorită bogăţiilor lor şi să-i supună unei ascultări umilitoare pe cei săraci, fiindcă, pe de o parte, Dumnezeu este de partea celui sărac; pe de altă parte, bogăţiile în care se încred sunt fără valoare, precare, trecătoare: hainele sunt sortite moliilor iar aurul şi argintul ruginei… Bogaţii se bazează pe aceste bogăţii trecătoare, dar acestea nu pot să le dea siguranţa vieţii pe care ei o caută în ele, ba chiar mai rău: când vor ajunge să se convingă de faptul că s-au înşelat, vor fi cuprinşi de regrete şi remuşcări de conştiinţă atât de puternice încât se vor simţi ca în focul iadului.

Alte motive, pentru care sf. Iacob îi consideră pe cei bogaţi drept nelegiuiţi şi excluşi din comunitate, (însă nu-i vorba de o clasă creştină bogată, ci de o stare generală), sunt: cei care le adună fac să crească sărăcia altora; cel bogat reţine plata săracului sau i-o micşorează şi păcătuieşte grav. Ba mai mult: gravitatea păcatului său creşte, fiindcă: nu numai că nu are dreptul să-i reţină plata sau să i-o micşoreze, dar este dator să-i poarte de grijă, chiar dacă nu i-ar datora nimic, fiindcă Dumnezeu, stăpânul tuturor bogăţiilor, porunceşte să-l iubească cu fapta. Bogatul nu-i stăpân, ci administrator, iar administratorul trebuie să stea la dispoziţia stăpânului cu tot ce i-a încredinţat şi cu atât mai mult dacă bogăţia provine din nedreptăţi şi furturi.

Nesimţirea bogaţilor îşi atinge culmea când, deşi Domnul este aproape ca să facă judecată dreaptă pentru săracii săi, ei se preocupă doar de plăcerile care le vin din partea bogăţiilor, fiindcă fericirea stoarsă din plăceri este mereu unită cu dispreţul faţă de legea care apără drepturile omului. Cu atât mai rău pentru un creştin bogat care nu ţine seama de aceste adevăruri (cf. CBL p. 1835-1836).

Care este datoria noastră?

Fiindcă ne-am adunat ca să ascultăm cuvântul Domnului şi să luăm parte la frângerea Pâinii, să dobândim harul de a vesti moartea Domnului şi de a mărturisi Învierea Lui până când va veni, să ne recunoaştem datoria de a conduce la mântuire pe toţi cei din jurul nostru şi de a nu ne lăsa conduşi de cei bogaţi sau de bogăţiile lor, de plăcerile simţurilor şi de nici un fel de dorinţă de a-i domina pe alţii, de a ne ruga cu umilinţă în faţa Stăpânului întregului univers: Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ajungem părtaşi de bunurile cereşti. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

După ce am ascultat mesajul evanghelic pe care Biserica ni-l propune în această duminică, observăm că textele biblice ne dezvăluie, în primul rând, intervenţia minunată a lui Dumnezeu, care trimite Spiritul său Sfânt asupra celor ce cred într-ânsul. Acele persoane care au primit darul Spiritului Sfânt au nobila misiune de a deveni principali mesageri ai cuvântului lui Dumnezeu şi adevărate puncte de reper pentru ceilalţi oameni. Dumnezeu, în marea sa bunătate, trimite şi astăzi Spiritul său Sfânt asupra fiilor săi. Suntem noi oare mereu pregătiţi să primim cum se cuvine acest mare dar care vine direct de la Tatăl nostru ceresc?

Se povesteşte despre un om că adesea stătea pe malul unui râu şi privea la apa cristalină. Într-o zi, a luat din apă o piatră frumos şlefuită, netedă şi fără colţuri. Piatra era de o frumuseţe rară. A analizat atent acea piatră, iar în cele din urmă a zdrobit-o de o piatră mai mare. Atunci a observat că, deşi acea piatră stătea de atâţia ani în apă, ea era uscată pe dinăuntru. De multe ori ne asemănăm şi noi cu acea piatră, auzim mereu cuvântul lui Dumnezeu, dar trece pe lângă noi fără să ne pătrundă, iar noi ne lăsăm în continuare pradă propriului nostru egoism şi propriilor noastre interese. Astăzi, Biserica ne învaţă să ne lăsăm pătrunşi de cuvântul lui Dumnezeu, să lăsăm cuvântul divin să intre în noi pentru a ne înmuia inima, căci doar aşa putem deveni adevăraţi fii ai lui Dumnezeu.

Prima lectură, luată din Cartea Numerilor, ne dezvăluie o scenă memorabilă din istoria poporului israelit. În centru îl întâlnim pe Moise confruntându-se cu nemulţumirea poporului care plânge din cauza lipsei cărnii, considerând că mana dată de Domnul nu este suficientă. Moise îi cere lui Dumnezeu o intervenţie, iar Domnul, în marea sa bunătate, promite ajutor.

La porunca Domnului, Moise convoacă şaptezeci de bătrâni asupra cărora Domnul trimite Spiritul său, care era şi asupra lui Moise, făcându-i să profetizeze. Adică le dăruieşte capacitatea de a citi evenimentele, de a le interpreta pentru a găsi în ele voinţa divină. Dumnezeu, trimiţând Spiritul său asupra celor şaptezeci de bătrâni, ajută poporul să dea un sens peregrinării prin deşert, sărăciei, dificultăţii drumului. Surprinzător este faptul că Duhul Domnului coboară şi asupra celor doi bătrâni care au rămas în tabără, aceştia fiind, în acest fel, străini de celebrarea care i-a avut ca protagonişti pe Moise şi pe ceilalţi membri din popor. Imediat s-au auzit voci care spuneau: cei doi bătrâni nu pot să intre în rândul celor şaptezeci, prin urmare, trebuie să tacă. Moise, omul credinţei, le spune acestora că Domnul a voit să le dea celor doi bătrâni Duhul său şi că ar fi minunat dacă tot poporul lui Dumnezeu ar fi format numai din profeţi.

Pentru Moise, toţi cei care au credinţă pot primi de la Dumnezeu ajutorul sau puterea de a sesiza voinţa sa şi de a o vesti şi altora prin cuvinte şi fapte. Pentru a primi Spiritul lui Dumnezeu nu este necesar să fim plini de El, ci trebuie să credem în puterea Duhului pentru a-l putea primi cu inima deschisă. Şi nouă, Dumnezeu ne oferă prin cuvânt şi spirit, păzit şi păstrat în Biserică, cheile pentru a înţelege, pentru a interpreta evenimentele pe care le experimentăm zilnic şi care la prima vedere ar părea inexplicabile sau chiar absurde.

Evanghelia şi lectura a doua, luate din Scrisoarea sfântului Iacob, cuprind o acuză violentă împotriva oamenilor care trăiesc doar pentru a-şi satisface propriul egoism. Cei care adună cu aviditate doar pentru ei, cei care îi frustrează pe alţii prin avantajele lor, cei care se complac în plăceri având impresia că astfel dau sens vieţii, toţi aceştia sunt plini de egoism, de răutate, întrucât pun satisfacerea dorinţelor şi plăcerilor lor pe primul loc în viaţă.

Oare cine se mai întreabă astăzi ce vrea Dumnezeu de la el? Ne-am întrebat vreodată dacă tot ceea ce posedăm ne este indispensabil? Probabil vom rămâne stupefiaţi când vom vedea câte lucruri inutile încarcă viaţa şi casa noastră. Egoismul este un mare viciu al societăţii noastre, un cerc vicios din care nu suntem capabili să ieşim, întrucât ne-am obişnuit aşa şi totul pare normal. Soluţia, unica speranţă de salvare, este Isus Cristos şi iubirea lui care se revarsă acolo unde lucrează Duhul lui Dumnezeu. Cel care trăieşte în numele lui Isus va învinge egoismul, va face din viaţa sa o profeţie şi va slăvi puterea lui Dumnezeu.

În comunitatea noastră sunt multe exemple luminoase de credincioşi care pot fi numiţi profeţi. Să căutăm în jurul nostru aceste persoane, căci în ele locuieşte Duhul lui Dumnezeu, sunt pietre preţioase ale comunităţii, sunt un dar pentru noi toţi. Dar să nu-i delegăm pe ei pentru a-l reprezenta pe Domnul, deoarece fiecare dintre noi este chemat să fie profet, adică interpret fidel al voinţei lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu este în noi, însă noi trebuie să-l primim şi să-l căutăm, El nu ia în stăpânire sufletul nostru fără voinţa noastră. Calea prin care venim în întâmpinarea Spiritului ne-a indicat-o însuşi Isus: este curăţia, ascultarea, sărăcia. Trebuie să nimicim mizeria care ne acoperă, egoismul care ne apasă, păcatele care ne perturbă sufletul. Aşa cum agricultorul curăţă copacii, tăind ramurile uscate sau cele care împiedică o dezvoltare sănătoasă, tot la fel, şi noi trebuie să îndepărtăm tot ceea ce împiedică sau se opune planului lui Dumnezeu.

Pericolul de a cădea în păcat este mare din cauza firii noastre păcătoase, însă noi nu trebuie să ne lăsăm învinşi de fire, căci Dumnezeu ne dă harul de a fi mereu învingători. În această privinţă, avem întrebarea pe care sfântul Ludovic al XII-lea i-a adresat-o secretarului său, Mussart: “Este mai bine să fii bolnav decât să comiţi un păcat de moarte?” “Aş prefera să comit treizeci de păcate de moarte”, răspunse Mussart, “decât să fiu lepros, de exemplu”. “Dar cum este posibil?” “Uite aşa”, spuse Mussart, “dacă mă vei întreba de mii de ori, voi da acelaşi răspuns”. “Ah, Mussart inconştient!”, spuse Ludovic. “Tu te înşeli, deoarece nu lepra este cea mai gravă pedeapsă. Ascultă-mă bine! Când un lepros moare, este salvat de orice infirmitate; dar dacă moare un om care se află în păcat şi nu are căinţă, pedeapsa sa va fi maximă şi nu va mai fi schimbată niciodată.” Oare sunt şi astăzi persoane care posedă această concepţie? Este necesar să devenim curaţi, astfel încât atunci când intervine o anumită problemă scopul nostru să nu fie câştigul, ci împlinirea voinţei lui Dumnezeu pe care Duhul lui Cristos ne-o revelează.

Prin Cristos, în Cristos şi cu Cristos, orice clipă din zi să fie oferită lui, în umilinţă, întrucât ea singură poate să corecteze atitudinile noastre rele produse de egoismul care ne apasă. Doar astfel vom parcurge un drum sfânt, adică un pelerinaj al iubirii care seamănă cu o scară care ajunge până la Dumnezeu. Legat de acest lucru, sfântul Augustin obişnuia să spună: “Pentru aceasta se bucură şi îngerii, căci atunci când oamenii se îndepărtează de lucrurile pământeşti, devin asemenea lor şi înaintează în faţa tronului lui Dumnezeu”. Putem spune că şi creştinii sunt îngeri, însă numai cu o singură aripă. Vom putea zbura doar dacă vom fi mereu în comuniune deplină cu trupul mistic al lui Cristos, adică Biserica.

Eduard Farcaş

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Într-o zi, mă întorceam în misiune cu maşina plină de oameni, când ne-a oprit un bătrân şi a cerut să îl iau:

- Vezi şi tu că nu mai este loc! i-am spus eu.

El priveşte în maşină şi îmi spune:

- Dacă în inima ta ar fi un loc, aş găsi un loc şi în maşina ta!

Şi, de fapt, era… (pr. Davide Giabardo).

2. Tema

Dumnezeu este Tată, are o inimă mare, deschisă pentru toţi, motivată în iubire.

3. Mesajul zilei

Pentru o educaţie creştină autentică astăzi dobândesc o importanţă deosebită trei probleme în viaţa Bisericii, pe care cateheza trebuie să le analizeze cu atenţie: mişcarea ecumenică, activitatea misionară, raporturile cu cei care nu au nici o credinţă.

- Cateheza educă la evitarea cuvintelor, judecăţilor şi faptelor care nu oglindesc adevărata condiţie a fraţilor, separaţi; duce la cunoaşterea istoriei lor şi a gândirii lor; cere o mărturie mai clară a propriei credinţe; invită la rugăciune; călăuzeşte la înţelegerea iniţiativelor de dialog…

- Cateheza dezvoltă în creştin o mentalitate profund catolică. Educă la descoperirea şi la respectarea a tot ceea ce este bun în omenire şi mai ales în sânul marilor religii; îndeamnă la

edificarea păcii, înţelegere şi dezvoltare, într-un spirit de familie…

- După posibilităţi, cateheza rezervă un examen serios asupra motivelor care se ascund în mintea ateilor… (cf. RdC, 49-51).

- Astăzi Isus ne cere să avem:

$o inimă mare,

$o inimă deschisă,

$o inimă hotărâtă în iubire, pentru a deveni tot mai asemănători cu Tatăl nostru ceresc.

Adevăratul creştin are o inimă mare

- “Eşti gelos? Dacă toţi ar fi profeţi!” (prima lectură).

- “Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (Evanghelia).

- În faţa inimii mari a lui Dumnezeu, nu trebuie să fim invidioşi şi meschini: darurile Tatălui sunt pentru toţi fiii săi.

- Braţele lui Dumnezeu sunt atât de mari încât ajung la toate creaturile. Dumnezeu este mai mare, mai generos decât putem noi să ne imaginăm.

- Iubirea lui Dumnezeu nu poate fi monopolizată, sechestrată doar în favoarea noastră, încarcerată în ideile noastre, epuizată în imaginile noastre.

- Cu cei care nu au aceleaşi idei ca şi noi, care nu sunt creştini, care nu sunt catolici, care nu sunt corecţi, observanţi, generoşi, care nu vin la biserică sau care nu sunt inteligenţi, noi trebuie să ne comportăm ca Dumnezeu Tatăl: nu doar să fim toleranţi, dar şi respectuoşi şi iubitori: sunt fraţii noştri!

Creştinul trebuie să aibă o inimă deschisă faţă de toţi, mai ales să îl vadă pe Isus în fiecare om.

- “Oricine va da de băut un pahar de apă în numele meu, vă spun adevărul că nu îşi va pierde răsplata” (Evanghelia).

- Trebuie să primim cu iubire ucenicii lui Isus, fraţii suferinzi, pe cei mai nevoiaşi.

Klara Fey, fondatoarea Surorilor Săracului Prunc Isus, a avut un vis în copilărie. Plimbându-se pe o stradă din Aquisgrana, a întâlnit un copil sărac şi i-a dat de pomană. Copilul i-a spus:

- Am şi alţi fraţi săraci.

- Cum te numeşti?

- Eu sunt Pruncul Isus.

Visul a dispărut. Dar amintirea a rămas.

Klara i-a ajutat pe săracii şi orfanii din oraşul ei, care în timpul războiului lui Napoleon a suferit în mod deosebit.

Pentru a-i ajuta pe “Frăţiorii săraci ai lui Isus” a înfiinţat o congregaţie religioasă. Motto-ul vieţii ei a fost “Totul pentru Isus, doar pentru Isus” (A. Barth).

Această iubire trebuie să o avem nu doar faţă de săraci, ci mai ales faţă de cei care sunt marginalizaţi din cauza evangheliei, sunt persecutaţi din cauza predicării.

Creştinul trebuie să aibă o inimă fermă.

- În urmarea lui Isus nu ne putem mulţumi cu jumătăţi de măsură: trebuie să ne aşezăm hotărâţi de partea sa, chiar dacă ne costă jertfe.

- Pentru primii creştini, “pierderea unei mâini, a unui picior, a unui ochi etc.” însemna expunerea la persecuţii; pentru noi înseamnă mai ales aceasta: să spunem nu egoismului, păcatului; să spunem da, chiar dacă ne costă sacrificii, cuvântului lui Isus, iubirii sale, ajutării aproapelui. Numai aşa vom fi de partea lui Isus pentru veşnicie.

Era într-o după-amiază de vară. Două broscuţe ţestoase care s-au dus la o lăptărie, din nefericire, au căzut într-un vas cu lapte. Se chinuiau amândouă să iasă: dar situaţia părea disperată. Pereţii vasului erau alunecoşi, laptele nu le permitea să îşi ia vânt.

Prima broască, după primele insuccese, pesimistă şi leneşă, s-a plâns îndelung şi apoi s-a lăsat scufundată. Descurajarea a făcut-o să se piardă.

În schimb, cealaltă, activă şi plină de curaj, s-a gândit: “Dacă continui să lupt cu curaj, sper să mă salvez”. Şi a început să înoate cu înverşunare. Ce s-a întâmplat? Puţin câte puţin laptele a devenit unt. Broasca s-a ridicat fermă în picioare pe partea cea mai dură, şi-a măsurat saltul, a sărit din vas şi, bucuroasă şi-a reluat drumul spre râuleţul din câmp.

Concluzie: Dumnezeu dă bucurie şi mântuire copiilor lui care aici, pe pământ, se străduiesc să trăiască după inima sa mare, deschisă şi hotărâtă.

4. Exemple

În afară de exemplele inserate în text, poate fi utilă şi această povestioară.

Părinţii noştri au reuşit, în sfârşit, să traverseze Marea Roşie, au lăsat în urmă sclavia şi durerile, în timp ce egiptenii îi urmăreau încă cu carele şi cu caii lor.

Din cer, îngerii stăteau şi priveau. Când au văzut opresorii prinşi în valurile mării, au tresăltat de bucurie şi au intonat un imn de laudă Domnului.

Dar IHWH Mântuitorul, care este tatăl tuturor oamenilor, a oprit imediat cântul strigând:

- Copiii mei din Egipt se îneacă în mare… şi voi începeţi să cântaţi?!

 

* * *

 

Duminica a 26-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 9,38-43.45.47-48

Cei care sunt de partea lui Isus

38 Ioan, unul dintre cei doisprezece, i-a spus lui Isus:

- Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează.

39 Isus i-a răspuns:

- Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. 40 Cel care nu este împotriva noastre este cu noi.

41 Cine vă va da şi numai un pahar cu apă, pentru că aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit.

Ispitele

42 Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare.

43-44 Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat în gheenă, acolo unde focul nu se stinge.

45-46 Dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l, căci e mai bine să intri schilod în viaţa veşnică, decât cu amândouă picioarele să fii aruncat în gheenă.

47 Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, 48 unde chinul nu se sfârşeşte şi ochiul nu se stinge.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Evanghelia din această duminică are trei părţi bine diferenţiate:

- Versetele 38-40: episodul despre cei care fără a fi din grupul lui Isus fac binele în numele lui.

- Versetele 41-42: două “fraze nelegate” fără mare relaţie între ele şi nici cu celelalte două părţi ale textului.

- Versetele 42-47: radicalitatea care se aşteaptă în discipol în trăirea ascultării faţă de Dumnezeu.

În prima parte intră în scenă Ioan care a văzut ceva care l-a surprins. Se întâlneşte cu o persoană care face binele şi alungă rău (“scotea diavoli”) în numele lui Cristos. Văzând Ioan şi câţiva dintre ceilalţi discipoli că acest om nu era din grupul lui Isus, îl împiedică. Ioan şi ceilalţi care erau cu el aşteptau ca Isus să-i felicite pentru ceea ce au făcut. Totuşi lucrul este diferit. Domnul le spune cu claritate ca să nu-l împiedice pentru că nimeni nu poate fi împotriva Lui dacă mai înainte a făcut binele şi a alungat răul în numele lui. Această parte culmină cu fraza care a devenit populară şi pe care o repetă chiar şi cei care nu sunt creştini: “Cine nu este împotriva noastră, este cu noi”.

În versetele centrale întâlnim două fraze ale Domnului. Prima are de-a face cu răsplata veşnică pe care o va avea acela care dă de băut unei persoane pentru că aceasta din urmă este discipol al lui Cristos. Cristos se “identifică” cu însuşi discipolul aflat în stare de necesitate. A doua frază are de-a face cu “scandalul”. Şi descrie ceea ce ar fi de preferat pentru acela care face în aşa fel ca un discipol să înceteze să aibă încredere în Isus, mai ales dacă este slab sau nou sau oricum imatur în credinţă. Ce este de preferat? Ca să-i lege de gât o piatră mare care se folosea la măcinatul seminţelor şi să fie aruncat în mare.

În sfârşit, în partea a treia a textului, versetele 43 la 47, ne prezintă un text un pic dur dat fiind faptul că se face invitaţia de “a tăia” ceea ce duce la neascultarea faţă de Dumnezeu: mâna, piciorul şi ochiul. Este clar că nu trebuie înţeles acest lucru în mod literal. Ceea ce se află în joc aici este un fel de “definiţie plastică” a omului făcută de Biblie. Pentru mentalitatea semită în general şi pentru cea iudaică în special, “mâinile şi picioarele” fac referinţă la lumea acţiunii omului, iar “ochii şi inima” fac referinţă la lumea interioară a omului. Pentru aceasta nu trebuie tăiată mâna şi piciorul în sens literal, ci acele acţiuni din viaţa noastră care ne duc la neascultare faţă de Dumnezeu. Cu atât mai puţin trebuie scos ochiul biologic, ci trebuie îndepărtat orice gând, afecţiune şi sentiment interior care ne duce la neascultarea faţă de Dumnezeu.

Pentru a ţine cont: Dacă ne uităm bine în ediţiile Bibliei vom observa că lipsesc versetele 44 şi 46. Cărui fapt se datorează acest lucru? Unele manuscrise vechi repetă versetul 48 şi după versetul 43 (în versetul 44) şi după versetul 45 (în versetul 46). Studiile mai profunde ale textului biblic demonstrează că acestea sunt adăugări posterioare de care nu trebuie ţinut cont.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Lc 9,49-50; Lc 17,1-2; Mt 18,6-9; Mt 10,42.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “iad”.

Întrebări pentru lectură

- Cine este primul personaj care intră în scenă în evanghelia de astăzi?

- Ce-i spune lui Isus?

- Pentru ce ucenicii Domnului împiedică această persoană “să scoată diavoli”?

- Cum reacţionează Isus? Ce spune el?

- Care este motivul pe care-l dă Domnul pentru a-l lăsa să scoată diavoli în Numele lui?

- Ce soartă va avea cel care dă de băut un pahar cu apă celui care este ucenicul Domnului?

- Ce este de preferat să i se întâmple celui care-l face unul dintre ucenicii cei mai mici ai Domnului să se îndepărteze de drum şi să înceteze să aibă încredere în Dumnezeu?

- Ce trebuie făcut cu mâna, cu piciorul sau cu ochii care ne fac să nu ascultăm de Dumnezeu şi de calea lui?

- Ceea ce ne propune trebuie să înţelegem în mod literal?

- Ce înseamnă mâinile, picioarele şi ochii în viziunea plastică despre om în unele texte din Biblie?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Am atitudinea lui Ioan faţă de acest om care face binele în numele lui Isus?

- Sunt intolerant?

- În ce măsură mă las purtat de “partitism” între aceia care avem aceeaşi funcţie de a-i ajuta pe fraţi să se elibereze de relele lor?

- Ce există în inima mea cât priveşte ura, invidiile, rivalităţile?

- Mă simt deranjat de protagonismul în bine al fratelui sau al altui grup de care eu nu aparţin?

- În ce ar trebui să mă maturizez în aceste aspecte despre care vorbim?

- Ce gândesc despre cuvintele lui Isus?

- Ce impact au astăzi în viaţa mea cuvintele din versetul 40: “Cine nu este împotriva noastră, realmente este cu noi”?

- Mă preocup şi mă ocup de fraţii din comunitate?

- Am grijă de cei mai slabi căutând să văd în ei chipul lui Isus Cristos?

- Caut să nu-i scandalizez pe fraţii mai mici şi mai slabi în drumul de credinţă?

- Din cuvintele mele şi / sau din atitudinile mele s-a simţit cineva rău sau ofensat până acolo încât să părăsească drumul de credinţă?

- Ce anume mă poate depărta astăzi de Dumnezeu şi de planul lui faţă de mine?

- Ce acţiuni din viaţa mea (“mâna şi piciorul”) ar trebui să corectez pentru a asculta în mod serios de Domnul?

- Ce gânduri, afecţiuni, sentimente din interioritatea mea (“ochiul”) ar trebui să corectez şi să reorientez astăzi pentru a asculta de cuvântul lui Dumnezeu?

- În definitiv: ce trebuie “să tai” astăzi pentru a fi un autentic ucenic misionar al Domnului?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune putem folosi Psalmul 1:

1 Fericit omul

care nu umblă după sfatul celor răi,

nu zăboveşte pe calea păcătoşilor

şi nu se aşază

în adunarea celor care batjocoresc,

2 dar îşi găseşte plăcerea

în legea Domnului

şi la legea lui cugetă ziua şi noaptea.

3 El este pomul sădit pe malul apei,

care aduce rod la timpul potrivit;

frunzele lui nu se veştejesc

şi tot ce începe duce la bun sfârşit.

4 Nu tot aşa este cu cei răi, nu tot aşa;

ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.

5 De aceea nu se vor ridica cei răi la judecată,

nici păcătoşii în adunarea drepţilor.

6 Căci Domnul cunoaşte calea celor drepţi,

iar calea celor răi duce la pieire.

În cheie sapienţială, de înţelepciune, ne sunt prezentate formele de viaţă ale celor care “taie” ceea ce îndepărtează de Dumnezeu (“cei buni”); şi viaţa celor care “nu taie” ceea ce îndepărtează de Dumnezeu (“cei răi”).

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza mesajul din această duminică propunem folosirea verbului “a tăia” descriind acele situaţii care realmente trebuie tăiate pentru a nu ne îndepărta de drumul Domnului:

- Doamne, vreau forţa ta pentru a tăia micile sau marile minciuni…

- Doamne, vreau forţa ta pentru a tăia mediocritatea şi indiferenţa care mă cuprind uneori…

- Doamne, vreau forţa ta pentru a tăia senzualitatea şi trăirea unei sexualităţi dezlipite de iubire…

- Doamne, vreau forţa ta pentru a tăia…

- Doamne, vreau forţa ta pentru a tăia…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Fă o listă cu acele lucruri din viaţă care ar fi necesar să fie “tăiate” pentru a nu te îndepărta de drumul Domnului.

Propunere comunitară

- Căutaţi în localitatea voastră, în cartierul vostru, în oraşul vostru care organizaţii ale Bisericii sau din alte ambiente se implică serios în “alungarea diavolilor” din timpul nostru. Ar fi interesant de luat contact pentru a vedea în ce lucruri se poate face o unificare a forţelor pentru slujirea celor mai slabi, mai săraci şi mai nevoiaşi.

 

* * *

 

Cineva ar vrea să-l înfigă pe Duhul Sfânt în trestiile din ţarcul propriu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Chemarea regulamentului

“Moise, domnul meu, împiedică-i…” “Învăţătorule, am văzut pe cineva care alunga demonii în numele tău şi i-am interzis, pentru că nu era dintre noi”. Pare că vocaţia originară a anumitor oameni este cea de a întocmi regulamente şi a distribui legitimaţii de recunoaştere. Totul – chiar şi darul lui Dumnezeu, chiar şi “suflul”, ruah, Spiritul – trebuie primit, distribuit şi administrat după norme precise, de-a lungul canalelor expres echipate, respectând scrupulos condiţii determinate, în timpurile şi locurile stabilite exagerat.

Câmpurile sunt riguros delimitate, sferele de competenţă fixate cu precizie notarială ( şi vai cine le depăşeşte). Este oficiul potrivit. A fost numită o comisie, şi este din sector. Trebuie completate formulare, făcute fişe, să răspundem la chestionar, nu este loc pentru întrebări ne prevăzute în scris. Este absolut necesară timbrarea permisului. Ne trebuie autorizaţia scrisă. Peste puţin timp şi pentru a muri va fi necesară completarea formularului tipărit, şi chiar un funcţionar harnic va recomanda să se păstreze cuponul la prezentarea intrării în cer…

Cineva are un cuvânt original, viu, neobişnuit, care are audienţă la oamenii îndepărtaţi de persoanele care îşi dau importanţă ai instituţiei? Trebuie mers la controlul documentelor. De unde vine? A participat la reuniune? A urmat cursul pregătitor? Este în regulă cu contribuţiile? I s-a dat autorizaţia? De ce nu se încadrează în programarea oficială? Şi, dacă nu este “dintre ai noştri”, este privit cu neîncredere, ne suportat, aşteptând momentul oportun pentru a i se lua cuvântul şi negându-i bucata de hârtie sau sala.

Nu are importanţă că este împiedicat de-a binelea, sunt chinuite aşteptările atâtor persoane. Ceea ce contează mai mult decât orice altă consideraţie este ca adepţii regulamentelor să menţină controlul situaţiei, să impună respectul formelor, şi mai ales să păstreze monopolul Spiritului. Se spune comuniune, spirit eclezial, universalitate, dar în realitate domină personalismele şi particularismele, mentalitatea de clan. Sunt persoane mai abile să pună interdicţii decât să formuleze propuneri, să discrediteze decât să aprecieze, să excludă decât să primească, să împiedice decât să favorizeze, să bombăne decât să se minuneze.

Se înalţă garduri şi în casă

Şi apoi se dezlănţuie mentalitatea sectară. Cine este dintre ai noştri şi cine nu este. Cine este înăuntru şi cine afară. Cine este de încredere şi cine nu. Astăzi îngrăditurile de separare sunt înălţate de-a dreptul în interiorul Bisericii. Expresia “separaţi în casă” se potriveşte perfect şi la anumite situaţii existente în interiorul creştinătăţii. Cartela de recunoaştere este indispensabilă pentru a circula de-a dreptul în interiorul poporului lui Dumnezeu. Botezul, iubirea pentru Biserică, o îndelungă fidelitate, pasiunea pentru Împărăţie, ascultarea în libertate (independent de persoana superiorului) pare că nu sunt suficiente. Vor alte documente, permise suplimentare de apartenenţă, pentru a fi legitimaţi (şi pentru a urca anumite trepte).

În anumite cazuri, apare tendinţa de a se apropia nimic mai puţin decât de autorităţi, ignorând că aceasta trebuie să fie în serviciul unităţii, fără a manifesta preferinţe şi a da drepturi exclusive. De aceea chiar şi Papa, un episcop, preotul, o mănăstire trebuie să fie “dintre ai noştri”. Din fericire, este totdeauna un Moise care nu intră în jocul meschin şi pune lucrurile la punct: “Eşti gelos în locul meu? De ar fi toţi profeţi în poporul Domnului, şi de ar vrea Domnul să le dea lor Spiritul său”. Adică: vă rog, să dilatăm spaţiile, să vedem mai larg, să nu fim ridicoli şi mici, să ne ocupăm de lucruri mai serioase. Ce contează persoana mea? Eu sunt unul din atâţia…

Din fericire, este totdeauna Isus care refuză să întărească anumite excomunicări: “Nu-i opriţi…” Adică: încercaţi să vedeţi aspectul pozitiv. Puneţi în evidenţă binele, adevărul şi frumosul care este şi în cel “iregular”. Unul din punctele importante ale pedagogiei Învăţătorului consistă în vindecarea discipolilor de micime, de meschinătate, de vederi strâmte, în învăţarea lor să vadă larg, în a-i invita să nu se închidă în orizonturi înguste ale raporturilor inter-comunitare şi să observe o realitate promiţătoare care stă în afara “ţarcului” lor. Problemele nu pot fi numai cele interne, dar trebuie îmbrăţişată o realitate mult mai vastă şi complexă, şi care poate reprezenta un teren adaptat pentru construirea Împărăţiei, mai mult este deja o bucăţică de Împărăţie.

Şi mai ales: este persoana lui Isus, nu cea a discipolilor (cu simpatiile şi antipatiile lor, cu sentimentele şi resentimentele lor, predilecţiile şi alergiile lor, cu gusturile şi repugnanţele lor) care stabileşte linia de demarcaţie între cine este înăuntru şi cine este afară. Apostolii trebuie să se ferească de a pronunţa grăbiţi sentinţe de excludere. Mi se pare foarte acut acest diagnostic al lui Bruno Maggioni: “Discipolul, îndărătnic şi meschin, dar şi profund nesigur, nu suportă ca Spiritul să sufle unde vrea. Nici să fie invidios, să se simtă dezamăgit şi trădat: nu ar trebui ca Spiritul lui Dumnezeu să fie numai în mâinile noastre, astfel ca să apară cu claritate că noi, noi singuri, îi suntem purtătorii?

Prietenii autentici ai lui Dumnezeu, ca Moise şi Isus, se bucură de libertatea Spiritului. Nu se simt dezamăgiţi, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pe ei înşişi, şi aceasta este important. Şi în schimb mulţi îndărătnici susţinători ai lui Dumnezeu – voiam să spun toţi susţinătorii îndărătnici ai lui Dumnezeu – în realitate se susţin pe ei înşişi, ţarcul propriu. Dar este şi adevărat că nu orice gest este al lui Cristos, nu orice încercare de eliberare îi aparţine: îi aparţine numai ceea ce vine făcut în numele său… Numai ca numele să nu indice ţarcul, ci logica (Povestirea lui Marcu, Cittadella Ed.).

Paşaportul falsificat

Dar se întâmplă apoi că cei mai mulţi paznici ochioşi ai ortodoxiei şi ai moralei, cei mai mulţi adepţi inexorabili la controlul documentelor, primesc cu braţele deschise “pe unul” care, fără ca să recurgă la numele lui Isus, a făcut minunea înmulţirii banilor şi pare să fie dispus să cedeze din ei un procentaj pentru cauza cea bună. Atunci, nu i se cer să completeze formulare. Este suficient să dea o semnătură în josul unui mic dreptunghi bine cunoscut şi “convertibil”. I s e permite permisul “de cinste”.

La apariţia lui, gardienii mârâitori ai ţarcului îi deschid o breşă comodă în ţarc (în orice caz, mult mai amplă decât “urechea acului” indicată de Evanghelie). Când stau sus, li se impută scandalurile săvârşite în dauna celor mici şi mai puţin mici. Acum, chiar dacă purtarea sa morală, arătată în public, stă la antipozi faţă de cea cerută creştinilor obişnuiţi, nu se cere de la el ca să-şi taie mâna. Cum ar putea, în acest caz, să-şi pună acea firmă preţioasă? Cât priveşte moara, în loc s-o înece, ar putea servi mai bine la măcinatul grâului pentru operele Domnului.

Atunci când stă acolo sus, i se aplică expresiile aprinse ale lui Iacob împotriva bogaţilor (lectura a doua de astăzi). Acum că este “dintre ai noştri”, se preferă să se uite acea pagină “arzătoare”. Sau este asigurat spunând că “trebuie să distingem… nu este cazul să generalizăm… este portofel şi portofel… depinde de cum…” Da. Cât este de uşor şi de greu de a fi “dintre ai noştri”, după persoane, după ce numele lui Isus este substituit de alte nume…

Egoism de grup

Aparent Ioan vrea să apere ortodoxia, să menţină identitatea comunitară, să facă să fie respectată disciplina, să apere onoarea lui Dumnezeu. În realitate, însă, apar din cuvintele sale un fel de egoism de grup, o frică ridicolă de concurenţă.

Sub masca credinţei şi a ordinii se ascund sentimente care alcătuiesc o dezminţire radicală a spiritului de credinţă. Nu aş vrea să fiu prea maliţios. Dar am impresia că ieşirea bruscă a lui Ioan a fost determinată, mai mult decât de altceva, de supărarea de a trebui să constate că exorcistul ne autorizat reuşea acolo unde ei au dat greş mizerabil.

Adesea se ia poziţie împotriva cuiva, este considerat un duşman, numai pentru că face ceea ce noi nu vrem sau nu ştim să facem. Invidia – travestită de atâtea ori de preocuparea de a salva principiile – denunţă totdeauna lipsa de putere. Anumite nereuşite – justificate cel puţin de raţiuni viclene de ordin doctrinal sau de regulamente interne – dau de gol incapacităţile noastre. Astfel duşmanul este considerat ca atare pentru că constituie o mustrare neliniştitoare pentru inerţia noastră şi neîmplinirile noastre.

Astăzi, în anumite ambiente aşa-zise creştine, este suficient de a vorbi de dreptate şi chiar a risca pielea pentru cauza săracilor, pentru a fi acuzaţi de “golirea mesajului Evangheliei de conţinutul său esenţial” (nu spune nimic numele de Oscar Romero?). Poate Ioan, în loc să se adreseze lui Isus, ar fi făcut mai bine să fie învăţat de exorcistul abuziv secretul… Cuvânt al verbului a învăţa. Discipolul adevărat are totul de învăţat. De la toţi. Inclusiv de la cei ce sunt consideraţi “străini”.

Şi dacă chiar ei, cei mai fideli, ar fi fost “afară”?

Încă unele consideraţii asupra interdicţiei pronunţate de Ioan. Este trist să constaţi cum un grup se forţează de multe ori mai ales împotriva cuiva sau a ceva. Regăseşti o coeziune aparentă numai când trebuie să te aperi. Ai nevoie de un adversar – adevărat sau presupus – pentru a putea face sau spune ceva, pentru a te simţi viu, important, util. Este prea mult să speri că numele lui Isus este folosit esenţial pentru în loc de contra? Că Evanghelia este implicată, mai mult de a apăra gardurile, a dilata spaţiile Împărăţiei (şi cel puţin cele ale minţii proprii)?

Apostolii, apoi, nu sunt mişcaţi de o bănuială: şi dacă ar fi fost ei, şi nu exorcistul lipsiţi de autorizaţie, “străini” faţă de învăţătura Maestrului? Cunosc persoane care, cu cea mai mare dezinvoltură, propun altora – chestiuni care nu au nimic de a face cu Evanghelia, acţiuni care nu privesc spiritul ci litera cea mai obtuză – o alternativă brutală: sau înăuntru sau afară. Poate că au dreptate. Dar se poate şi că “a ieşi” trebuie să fie chiar ei, nu alţii. Discipolul, după lecţia lui Isus, nu trebuie să fie unul care “miroase”, scoate duşmani de peste tot, ca un copoi nesătul. Nimeni nu-l autorizează să ceară documente altora (ci ar trebui să fie preocupat să verifice ca ale sale să nu fie “expirate” şi de neprezentat).

Ar trebui să fie, în schimb în stare să descopere conivenţe secrete, să intuiască complicităţi preţioase nebănuite ( şi nu desigur din raţiuni de interese). Capabil de a înţelege că cineva vorbeşte de Isus chiar dacă nu-l are în gură, ci se mulţumeşte să-l aibă în acţiuni. O comunitate ar trebui să se specializeze să deosebească, cu un simţ de uimire bucuroasă, cine “este pentru noi” printre mulţi care “nu sunt dintre noi”.

Cine este pentru noi? Adică, cineva este mai aproape de cât se crede

“Cine nu este împotriva noastră, este cu noi”. Această afirmaţie pare exact contrarie de cea oferită de Matei: “Cine nu este cu mine, este împotriva mea, şi cine nu adună cu mine, risipeşte” (12, 30). În realitate se completează reciproc şi sunt adevărate amândouă. Între altele, pare că sunt de origine populară, de-a dreptul două sloganuri folosite în războiul civil între Cezar şi Pompei.

Mi se pare foarte interesantă explicaţia pe care o dă p. R. Bernard: “Cele două axiome nu se aplică la aceeaşi situaţie, nici la aceleaşi persoane. Acela a lui Marcu se aplică la oamenii de afară care sunt pe calea cea bună spre Isus Cristos şi Biserica sa: aceste persoane, afirmă Isus, nu trebuie să le trataţi cu bruscheţe, nici să le respingeţi. Există o prezumţie în favoarea lor; lăsaţi să se coacă dispoziţiile bune; cine nu este împotriva noastră este cu noi. Cealaltă axiomă este un fel de ordin de a nu sfâşia unitatea, a nu răsturna casa; se adresează acelora care fac parte din Împărăţie, sau cel puţin îşi închipuie; în privinţa acestora, Isus se arată sever. Spune: cine nu este cu mine, este împotriva mea, şi cine nu adună cu mine, risipeşte.

Dacă, făcând parte din turma mea, formaţi o clică aparte, se poate efectiv presupune că nu mai sunteţi în întregime pentru mine; din moment ce nu mai lucraţi în unitate, lucraţi în zadar, risipiţi. Astfel, nu numai aceste două axiome sunt destul de coerente, dar sunt pline de consecinţe pentru formarea Bisericii. În sfârşit, este un lucru împotriva căruia amândouă se ridică de comun acord: neutralitatea. În nici un caz ea nu este admisibilă: nimeni nu poate rămâne neutru în privinţa Chemării lui Dumnezeu”

Cu alte cuvinte: logion-ul lui Matei (chiar dacă de unii predicatori este folosit obişnuit împotriva “duşmanilor”) priveşte expres pe urmaşii lui Cristos pentru a sublinia radicalitatea angajării (sau sunteţi total cu mine sau vă puneţi împotrivă, nu se poate trişa jocul), în timp ce cel al lui Matei exprimă respectul şi răbdarea pe care comunitatea trebuie s-o aibă în privinţa acelora care, deşi nu fac parte expres din ea, totuşi realizează deja în practică mesajul lui Cristos. Aceştia sunt mai apropiaţi de cât se crede. Ceea ce Isus condamnă este pretenţia de a acapara numele său şi de a se lăuda cu un fel de monopol asupra Lui. Apartenenţa nu se poate traduce în atitudini exclusiviste. Pune, în schimb, mari probleme de responsabilitate şi coerenţă.

A se mulţumi cu un pahar de apă

“Cine vă va da de băut un pahar cu apă în numele meu pentru că sunteţi ai lui Cristos, vă spun într-adevăr că nu va pierde răsplata sa.” Nu ştiu dacă am citit rău. Dar Isus promite un premiu celui care oferă un pahar de apă unui discipol al său, unui misionar al Evangheliei. Nu mi se pare să spună că discipolul are autorizaţia de a se servi de Evanghelie pentru a obţine recompense umane. Adică, nu recunoaşte discipolului dreptul, în afară de un pahar de apă, chiar şi onoruri, privilegii, titluri, în sfârşit toate acele lucruri care satisfac ambiţia, personală sau de grup.

Faptul de a aparţine la Cristos ne autorizează să cerem un pahar de apă – necesară pentru a trăi – nu de a ne prezenta să scoatem indemnizaţii şi decoraţii cu caracter de mândrie deşartă. Cu preţul de a apărea impertinent, aş îndrăzni să spun că, aşa cum este un dar pentru cine oferă un pahar de apă unui discipol, tot aşa va fi şi mai mare pentru cine îl refuză – precis pentru faptul că aparţine lui Cristos, şi deci nu ar trebui să aibă nevoie de anumite lucruri – o înclinare, o condiţionare, un fotoliu, un prim loc pe scena mondenă. Paharul de apă, de fapt, este în vederea călătoriei. Restul, în schimb, constituie un obstacol, o piedică în cale.

 

* * *

 

O lume plină de ciungi, şchiopi şi orbi… aici sau dincolo?

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Odată auzise cineva de existenţa unui oraş, în care toţii locuitorii trăiau într-adevăr după evanghelie. Şi s-a pornit într-acolo, pentru a se convinge cu ochii săi de adevărul acestei informaţii. Când a intrat în respectiva localitate, a rămas mai mult decât uimit de ceea ce a aflat acolo. Toţi oamenii pe care i-a întâlnit arătau mai mult decât ciudat. Unuia îi lipsea un picior, altul nu avea o mână, un al treilea nu vedea cu un ochi. Nu a întâlnit nici măcar o persoană absolut normală, întreagă. “Ce tiran fără inimă a săvârşit toate aceste atrocităţi? Cine a atacat acest oraş şi a pedepsit atât de groaznic locuitorii ei?” a întrebat el, profund revoltat. “Noi înşine am făcut toate acestea!” îi răspândeau toţi rând pe rând. Şi toţi erau cât se poate de mândri de aceasta! “Noi am făcut-o, căci aşa am citit în Evanghelie: dacă mâna, piciorul sau ochiul tău te duce la păcat, taie-l, scoate-l şi dă-l deoparte”.

Dacă aceasta ar fi dreapta interpretare a textului evanghelic de astăzi, atunci ar însemna că la ofertoriu ar trebui să oferim cu totul altceva lui Dumnezeu şi eventual ar fi nevoie să angajăm un chirurg pentru aceasta. Cu siguranţă nu poate fi acesta sensul corect! Şi o ştiţi cu siguranţă şi dumneavoastră. Nu trebuie să fi specialist în tehnica de limbajului din Orient în urmă cu 2000 de ani să intuieşti aceasta. În realitate, nu despre mădularele respective este vorba, nu la picioare, mâini şi ochi se reduce mesajul evanghelic. Nu de picioare este vorba, ci de ceea ce se face cu ele, de căile pe care ne conduc ele. Nu de mâini este vorba, ci de operele pe care ele le săvârşesc. Nu la ochi se face referire, ci la ceea ce se vede cu ei şi, mai ales, la modul în care sunt privite, analizate, dorite prin intermediul ochilor lucruri, realităţi, persoane. Aşadar, este doar un mod simbolic de a vorbi, o imagine.

Însă ajungem exact la ceea ce se aruncă cu reproş cel mai adesea teologilor, sau celor care interpretează Sfânta Scriptură. Parcă mai totdeauna când se ajunge la un pasaj biblic care ne sună foarte complicat, intransigent şi incomod, deranjant, atunci totul devine simbolic. Când nu mai ştim cum să ne scoatem mâneca afară, atunci reducem totul doar la o imagine, un simbol. Adevărul e că nu ne convine exigenţa acestui Cuvânt, despre care am cântat la antifona de la Aleluia că este Adevărul. În acest mod, am putea ajunge până într-acolo încât să scoatem tot ceea ce nu ne convine din Biblie, spunând că sunt doar simboluri şi atunci totul este ok! Chiar aşa să fie?! E totul ok?!

Cine ne-a învăţat pe noi că doar unele cuvinte de-ale lui Cristos au o greutate mai mare, iar celelalte nu sunt la fel de importante şi nu au o semnificaţie ori implicaţii prea relevante pentru viaţa noastră? Şi asta ţinând cont că Isus Cristos vorbeşte mai tot timpul, folosindu-se de simboluri şi imagini… Şi ca şi cum evanghelia de astăzi ar avea o incidenţă mai mică asupra vieţii noastre concrete, dacă noi nu ne tăiem mâinile şi picioarele, ori nu ne scoatem ochii…

Cu siguranţă, nici locuitorii oraşului din exemplul introductiv nu sunt de luat de exemplu, dar nici indiferenţa şi eschivarea noastră nu sunt mai puţin grave. Din contra! Acum nu mai putem afla nici o scuză. Dacă aplicarea sensului literal nu-şi găseşte logica, rămâne cel spiritual, de care nu ne putem debarasa. Nu putem spune că acest fragment nu are nici un sens pentru noi. Ba este foarte real şi concret acest mesaj şi este clar la ce anume se referă el.

Nu trebuie să-mi tai mâna, dar ceea ce ştiu că se săvârşesc rău, folosindu-mă de mâinile mele, aceste fapte sigur trebuiesc îndepărtate din viaţa mea, fără nici un echivoc. Palme şi pumnii pe care îi servesc celui de lângă mine, chiar dacă nu mereu cu mâinile, ci mai mult cu vorbele (iar un cuvânt doare mereu mai mult ca o palmă!), şuturile pe care le împart celorlalţi (nu neapărat la propriu!) şi mai ales paşii ce îi fac, pentru a fugi de responsabilitate, pentru a arunca vina pe celălalt, pentru a-l denigra pe celălalt şi a urca pe cadavrele semenilor mei, tot ceea ce face grea viaţa celorlalţi şi pleacă de la mine, toate acestea, fără nici un dubiu, trebuiesc “tăiate”, îndepărtate, aruncate.

Nu e nevoie să-mi scot ochii şi să-i arunc, dar sunt obligat de Cristos să îndepărtez orice privire vicleană, falsă. Iar aceasta nu se referă doar la o tentă sexuală sau libidinoasă, ci la orice privire, cuvânt, gest ce poartă conotaţii de păcat şi duplicitate, de ipocrizie şi minciună. Cristos face referire la tot ceea ce întunecă privirea senină a unui creştin: invidie, gelozie, ură, duşmănie, reproş nedrept, ambiţie deşartă şi gând meschin.

Odată a venit la un preot un tânăr, care purta în mâinile sale un crucifix rupt, stricat. Cineva s-a răzbunat pe acel crucific, rupându-i lui Cristos mâinile şi picioarele. Tânărul a întrebat: “Ce să fac cu acest crucifix? Să-l ard, să-l arunc?” Dar preotul i-a replicat: “Nu, pune-l perete. Lasă-l aşa pentru ca să-ţi reamintească că tu trebuie să fii mâinile şi picioarele lui Cristos în lumea de astăzi. Dacă cineva îţi cere un pahar cu apă, trebuie să i-l dai. Domnul va îmbogăţi şi binecuvânta acea persoană prin mâinile tale. Dacă cineva este singur, trebuie să-l vizitezi. Atunci Domnul se va folosi de picioarele tale”. Atunci studentul a înţeles la ce anume se referea un poem anonim din secolul al XV-lea, pe care-l citise deunăzi:

“Cristos nu mai are mâini în această lume, are numai mâinile noastre pentru a îndeplini astăzi operele sale. Cristos nu mai are picioare, are numai picioarele noastre pentru a vizita astăzi oamenii. Cristos nu mai are glas, are numai gura noastră pentru a vorbi astăzi celorlalţi despre sine. Cristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are Evanghelii pe care ei să le mai citească. Însă tot ceea ce noi facem, prin cuvânt şi faptă, reprezintă Evanghelia sa pe care El o scrie prin noi acum”.

Iată de ce îndemnul lui Cristos ne priveşte personal pe fiecare dintre noi. Dacă suntem sinceri cu noi înşime, fiecare are ceva de aruncat, îndepărtat. Chiar dacă riscăm să părem nişte ciungi, ologi, şchiopi pentru gusturile şi orientările lumii în mijlocul căreia trăim, vom câştiga dreptul de a intra frumoşi, întregi, integri în împărăţia celui care ne-a chemat la viaţă şi care ne-a binecuvântat cu aceste daruri preţioase (văz, auz, capacitatea de a merge, a atinge, a gusta, a simţi etc.), cărora prea des le-am denaturat funcţia, rostul, de altfel intrinsec bun.