Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVIII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Qoh 1,2; 2,21-23
Coloseni 3,1-5.9-11
Luca 12,13-21

Luca 12,13-21

Atunci, unul din mulţime a spus: “Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”. Dar el i-a răspuns: “Omule, cine m-a pus judecător sau împărţitor peste voi?” Apoi le-a zis: “Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie; deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are”. Şi le-a spus o parabolă: “Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi desfătează-te!» Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

La temelia vieţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

O cerinţă fundamentală a omului este siguranţa. Acolo unde omul se simte în siguranţă, acolo se simte fericit. Numai pe siguranţă se poate clădi propria existenţă şi toată activitatea vieţii.

Din cele mai vechi timpuri a început să se înfiripeze ideea că banul, aurul, bogăţia ar da siguranţă vieţii; cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai fericit şi cu atât trăieşti mai mult. Această tendinţă o întâlnim în legenda regelui Mia, care a salvat viaţa lui Sileno, prietenul zeului Dionisie. Acesta, ca recunoştinţă, i-a zis lui Mia: Cere-mi tot ce vrei şi-ţi voi da! regele Mia a zis: O zeule preabun, fă ca tot ceea ce voi atinge să se schimbe în aur strălucitor! A fost ascultat; tot ce atingea devenea aur şi inima îi creştea de fericire, văzând cât de uşor se îmbogăţeşte. Dar, flămânzind, a pus mâna pe pâine; când s-o ducă la gură, s-a prefăcut în aur. Şi aşa, orice aliment. Devenea cel mai bogat dintre muritori şi totuşi a ajuns muritor de foame. Bogăţia îi scurta viaţa în chip rapid. Numai după rugăciuni lungi şi stăruitoare a fost ascultat şi zeul Dionisie i-a retras nesăbuitul privilegiu.

Omul banului este omul vechi, al nesăbuinţei, al lipsei de înţelepciune. El vrea să realizeze, prin ban, o autonomie suficientă sieşi, pentru a-şi construi un turn de fildeş, pentru a fi sieşi destin şi ţintă finală, să dispună de libertate absolută în aşa fel ca să nu mai aibă trebuinţă nici de Dumnezeu şi nici de oameni. Oare nu cu toate bogăţiile lumii a încercat Satana să-l seducă pe Isus în pustiu? (cf. Mt 4,9).

Păşind pe calea autonomiei prin îmbogăţire, un tânăr a venit la Isus şi i-a cerut să intervină pentru o împărţire corectă cu fratele său a averii moştenite. Acesta era unul dintre acei oameni, ca şi Iuda Iscarioteanul, care au văzut în Cristos Isus şi în învăţătura lui un mijloc de a-şi construi în sine propriul destin prin avere, propria fericire. Iuda Iscarioteanul, când şi-a dat seama că Isus şi învăţătura lui nu se potrivesc planurilor sale, îl vinde pentru treizeci de arginţi (Mt 26,15). Dar când s-a convins că banul nu poate umple golul din suflet, ci din contra, i l-a mărit fiindcă şi-a pierdut Învăţătorul, s-a sinucis (Mt 27,3-5). Aceasta este soarta omului vechi, a aceluia care fură, înşală, trădează, omoară etc. pentru bani, pentru avere, pentru a-şi asigura viaţa, făcând din aur un idol în inima sa.

Omul este tot mai om în măsura în care se străduie să privească tot mai mult cerul. Om, în limba greacă înseamnă antropos, adică fiinţa care priveşte în sus.

Pentru a fi oameni cu adevărat, sfântul apostol Paul ne îndeamnă să privim la cele de sus, unde este Cristos, omul nou, spre a deveni asemenea lui, cum se spune în ştiinţele naturale: adaptarea la mediu. Ursul de la Polul Nord, privind mereu zăpada albă, devine alb etc. Cine priveşte mereu în sus, va deveni ceresc, asemenea lui Isus.

Câţiva tâlhari au intrat într-o noapte în chilioara unui pustnic bătrân şi au început să ia, fiecare ce-i cădea la îndemână. El le-a zis: Luaţi, dragii mei, luaţi tot ce găsiţi! După ce au luat tot, au plecat. Într-un colţ mai rămăsese ceva, pe care hoţii nu-l observaseră. Pustnicul i-a strigat să se întoarcă şi le-a zis: Fiilor, luaţi-l şi pe acesta! Nu l-aţi observat. Eu nu trebuie să am nimic în clipa în care mă voi prezenta la judecata lui Dumnezeu, care nu-i departe de mine, dar nici de voi. Hoţii şi-au zis: Cu adevărat acesta este omul lui Dumnezeu. Şi i-au lăsat toate, ba au voit să-i asculte sfaturile duhovniceşti, după care s-au convertit şi au aflat siguranţa vieţii trăind în virtute.

Bunurile pământeşti, după cum sunt un semn al iubirii divine faţă de om, tot aşa trebuie să fie un semn al iubirii dintre oameni.

Isus n-a intervenit în favoarea acelui tânăr care l-a rugat să-i spună fratelui său să împartă averea cu el, ştiut fiind faptul că această reglementare era prevăzută de Legea lui Moise. Cu atât mai mult cu cât Isus a venit să desăvârşească Legea, punând în evidenţă, nu litera, ci spiritul Legii: iubirea. Dacă îţi ia cineva cămaşa, lasă-i şi mantaua (Mt 5,40). Nici o jertfă nu-i prea mică atunci când este vorba de a câştiga un suflet. Dreptatea este o lege morală, dar dreptatea creştină izvorăşte din caritatea divină care mântuieşte, nu cerând dreptul, ci dăruind. Ţi s-a arătat, omule, tot ceea ce Dumnezeu cere de la tine: să practici dreptatea, să iubeşti milostivirea, să umbli cu smerenie în faţa Dumnezeului tău (Mih 6,8), fiindcă, aşa cum spune apostolul Paul, Dumnezeu i-a mântuit pe oameni ca să-şi arate dreptatea în timpul de faţă, cu scopul de a se arăta drept şi dătător de dreptate celui care are credinţă în Isus Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Isus este altfel decât dreptatea lumii de a da fiecăruia ce este al său. Dreptatea sa este aceea de a da fiecăruia caritatea pe care a primit-o de la Duhul Sfânt, iubirea pe care el a revărsat-o în inimile celor botezaţi, adică de a da fiecăruia ceea ce este al lui Dumnezeu. Pentru aceasta insistă Conciliul Vatican II: călăuziţi de lumina evangheliei… şi plini de caritatea creştină, (trebuie) să caute (fiecare creştin) mai presus de toate şi în toate dreptatea împărăţiei lui Dumnezeu (AA 7).

Tot atunci, sau poate mai înainte, circula un exemplu cu alţi doi fraţi care au avut de rezolvat aceeaşi problemă de moştenire între ei, dar au găsit soluţia cea mai potrivită bazată pe caritate. Se spune că aceşti doi fraţi stăpâneau în Ierusalim porţiunea de teren pe care avea să se clădească templul de mai târziu. Unul era căsătorit, altul nu; cel căsătorit avea mai mulţi copii. Amândoi lucrau acelaşi teren şi la seceriş îşi împărţeau recolta frăţeşte, dar până la treieriş, snopii rămâneau pe câmp. În timpul nopţii, fratele necăsătorit se trezeşte şi se gândeşte: Eu sunt singur şi nu am trebuinţă de prea multe, pe când fratele meu are soţie, are copii, are necazuri… Nu se cuvine să iau recoltă cât şi el. S-a sculat, s-a dus la câmp şi a mutat un număr de snopi în grămada fratelui său. Fratele căsătorit se trezeşte şi el în miez de noapte şi îşi zice: Fratele meu este singur şi mai necăjit ca mine; el nu are pe nimeni care să-l ajute. Cred că ar fi bine să-i fiu şi lui de ajutor, dându-i ceva mai mult din recoltă. De acord cu soţia, s-a sculat, a mers la câmp şi a mutat un număr de snopi în grămada fratelui. A doua zi fiecare se mira că ambele girezi erau egale. În noaptea următoare au făcut acelaşi lucru, dar a doua zi egalitatea persista. A treia noapte s-au întâlnit cu snopii în braţe, pentru a-i duce la celălalt. Aşa s-a dezlegat misterul grămezilor egale provenite din caritatea reciprocă. Pe acest pământ al carităţii s-a clădit templul, casa lui Dumnezeu, casa iubirii, sau, aşa cum va spune Isus: Casa Tatălui meu (Lc 2,49).

Dacă dragostea, iubirea moştenită prin sânge, nu rezolvă problemele de litigiu dintre fraţi, intervenţiile străine sunt aproape inutile. Rezolvarea pe care o dă Codul civil, legea juridică, este, de cele mai multe ori, o prelungire a duşmăniei, o agonie de ani de zile a iubirii, fiindcă ceea ce nu rezolvă iubirea, nu constituie adevărată dreptate.

Menirea bunurilor materiale este de a întări iubirea dintre oameni. Cine le adună cu alt scop se aseamănă cu nebunul din evanghelie (Lc 12,20). Dacă trenul este făcut să meargă pe şine, în zadar s-ar chinui cineva să-l înveţe să meargă pe asfalt. Tot aşa şi cu bunurile materiale, dacă nu merg pe drumul lor trasat de Creator, pe drumul carităţii, nu pot aduce niciodată adevărata fericire.

Se spune despre Cretes din Teba că, fiind foarte bogat şi vrând să meargă la Atena pentru a deveni filozof, ca nu cumva averile să-i fie o piedică în calea înţelepciunii, a vândut totul şi preţul l-a aruncat în mare, ca să nu fie ispitit la întoarcere să-l ceară de la datornici. Aruncând aurul în mare, Cretes a zis: Scufundaţi-vă în adâncul mării, voi pofte rele! Vă arunc în adâncuri de teamă să nu mă aruncaţi voi pe mine acolo.

Creştinul adevărat îşi aruncă bunurile sale în sânul săracului, bine ştiind că nu va avea de unde să primească înapoi, dar îşi face acea comoară în cer, aşa cum spune Isus, pe care hoţii nu o fură, moliile nu o rod şi rugina nu o macină (Lc 12,33).

Pe lespedea de piatră a unui mormânt stă scris: Aici zace Zgârcea Zgârcilă care toată viaţa a adunat, ca să nu-i scadă; de aceea toate le-a înmulţit; dar moştenitorii recunoscători toate le-au împărţit. Sunt cuprinse toate cele patru operaţiuni matematice; zgârcitul se chinuie toată viaţa cu trei, moştenitorii numai cu una, cu împărţirea. Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comori – spune Isus – dar nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Unde ne este comoara, acolo ne este şi inima.

Unde?

 

* * *

 

O nepoată a lui Qohelet a intrat în mănăstire

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

“Totul este nimic”

Ciudat tip acel Qohelet care pretinde să învăluie în doliu întreaga creaţie; care, cu sentinţa sa definitivă “totul este deşertăciune”, nu cruţă nici o operă a omului, nici o oboseală, nici o muncă, nici pe cea făcută “cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes” (ceea ce de altfel se întâmplă adesea). “Deşertăciunea deşertăciunilor, deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”. Pare sirena de alarmă care sfâşie aerul de dimineaţă de primăvară parfumat şi anunţă sfârşitul iminent al lumii, însoţit de mirosul caracteristic de scrum.Şi, pe neaşteptate, ai impresia că pardoseala solidă pe care pui piciorul este gata să se prăbuşească. Şi asupra proiectelor omului bogat cu privire la construirea unor hambare noi, mai încăpătoare pentru a aduna recoltele bogate (evanghelia de astăzi), el ar trebui să lipească eticheta: “Deşertăciune”.

Eu am cunoscut o descendentă a lui Qohelet. A devenit călugăriţă. Şi, devotată vechilor tradiţii de familie, a substituit cuvintele străbunicului ursuz cu un simplu gest: deschidea palma de la mâna dreaptă şi sufla asupra ei, ca şi cum ar fi îndepărtat un invizibil fir de praf. În faţa discuţiilor înflăcărate, a crucilor obsedante, ştiri privind personajele zilei care declanşau comentariile cele mai contrastante, ea, sora Concetta, nu folosea nici un cuvânt. Se limita să ducă palma mâinii drepte deschise în dreptul gurii şi sufla deasupra. Nici prea tare. O simplă suflare. În fond, era vorba de o pulbere foarte uşoară, imperceptibilă, şi nu era cazul să folosească prea multă suflare pentru a-l îndepărta. O slabă suflare putea să fie suficientă.

Aceea a sr. Concetta era un aspirator invers. În sensul că nu acumula pulberea, ci o împrăştia, o volatiliza, îi arăta inconsistenţa. “Nimicul” nu se adună, nu se acumulează cu lăcomie – părea să spună cu acel gest profetic: se risipeşte, se abandonează. Dacă Qohelet poate să fie definit, de cineva, ipohondru, pesimist incurabil, sau de-a dreptul nihilist, sora Concetta – garantez – iubea viaţa, nu refuza crucea dar nici sărbătoarea, şi avea o credinţă din stofa cea mai bună. De altfel repeta, la momentul potrivit, acel gest caracteristic, nu cu un aer lugubru, ci cu un surâs dezarmant. Sunt sigur că ea, în toate rândurile când asculta parabola bogatului “nebun”, în minte strângea în palma mâinii sale tonele de grâu sau de alte produse şi reuşea să le dizolve cu o suflare aproape imperceptibilă. Şi dacă cineva s-ar fi adresat ei pentru o dispută familiară legată de probleme de moştenire (ca acela care a încercat să-l amestece pe Isus), ea nu ar fi ezitat, şi în acest caz, să sufle în palma mâinii…

Înţelepciunea nimicului

Eu am impresia că mulţi credincioşi au sărit peste cal, în mod abuziv, în privinţa lui Qohelet: “Totul este vanitate”. Cu riscul de a lua cu sine greutatea vanităţii chiar şi în aria credinţei. Rămân convins că, pentru a ajunge la absolut, la “totul” lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să trecem prin experienţa “înţelepciunii nimicului”. Nu este posibil să-l întâlnim pe Dumnezeu dacă ne împiedicăm de vanitate (greutatea nimicului!), dacă privirea nu s-a eliberat de iluzii, de orbiri, de miraje. Dacă nu ne-am debarasat de false siguranţe, de certitudini de neclintit… scârţâitoare (şi cu atât mai scârţâitoare cu cât ar vrea să fie mai solide, mai indiscutabile).

Nu este vorba de a descalifica, sau de a exorciza, sau de a critica tot ceea ce se pretinde ca absolut, definitiv. Trebuie repetată o litanie “eliberatoare”: Banul nu este totul. Succesul nu este totul. Steagul nu este totul. Propria clopotniţă nu este totul. Munca nu este totul. Clanul nu este totul. Puterea nu este totul. Liderul carismatic nu este totul. “Locul” nu este totul. “Titlurile” nu sunt totul.

Desigur, cuvântul lui Qohelet nu este “ultimul” cuvânt. Este, doar, penultimul. Dar trebuie pronunţat în continuu. Pentru a opri ca, împreună cu “totul” al lui Dumnezeu care este stânca, să locuiască “totul” care este vanitate, suflu, inconsistenţă, mlaştină, nisipuri mişcătoare. Opusul credinţei nu este ateismul, ci idolatria. Sau coexistenţa forţată a lui Dumnezeu cu caricaturile sale, concurenţii Săi. Şi idolii cei mai periculoşi sunt poate cei care adoptă o travestire religioasă, care proclamă că se pun în slujba cauzei lui Dumnezeu.

Adevăratul credincios nu poate să fie decât un credincios critic, care, cu “suflul” său, alungă impetuos tot ceea ce este iluzie, aparenţă, siguranţe comode (prea împodobite cu steaguri pentru a fi sigure), scurtături uşoare. Trebuie să ne păzim şi de “iluziile spirituale”. Trebuie să avem simţul limitei, al provizoratului. Este necesar să nu absolutizăm mijloacele umane, de a nu ne încrede prea mult în formule strălucitoare, să nu mizăm totul pe “tehnicile” apostolatului. Qohelet, sau nepoata sa călugăriţa, ne pot da o mână pentru a observa inconsistenţa a ceea ce ni se prezintă, chiar şi pe tărâm religios, cu tonul cutezanţei, al îngâmfării, al presupunerii, al aroganţei, al forţei învingătoare.

Nu se poate asculta cuvântul lui Dumnezeu dacă, mai întâi, nu ne-am învăţat să demascăm vânzătorii, să nu ne lăsăm seduşi de plăceri, să stăm departe de circari (nu cei autentici, care sunt inofensivi, şi chiar preţioşi, ci de maeştri înfumuraţi care ar vrea să te facă să crezi că soluţiile pentru toate problemele au fost deja fixate din totdeauna, şi de “atotştiutorii” dezlănţuiţi în toate unghiurile ecranelor de televiziune şi ale ziarelor). La Marrakech este faimoasa Jemaa-el-Fnaa, care înseamnă, literalmente, “piaţa Nimicului”, un nume care pare să fie în contradicţie cu acel loc ticsit neverosimil de lucrurile şi persoanele cele mai felurite: de la flacoanele care emană parfumuri ameţitoare la îmblânzitorii de şerpi. Iată, aceea este “piaţa nimicului” tocmai pentru că aici se găsesc de toate.

Cel credincios se apropie de înţelepciune în măsura în care trece prin piaţa nimicului. Nu este risc mai mare decât acela care pretinde să reproducă jos pe pământ un paradis improbabil artificial (chiar şi în domeniul spiritual). Există, desigur, flori care nu se ofilesc niciodată, care rezistă cutezători timpului cu culorile lor ţipătoare. Au numai un… mic inconvenient: că sunt false.

Cuvântul “cel din urmă”

Am precizat că cuvântul lui Qohelet este numai penultimul. Ultimul este cel al Domnului înviat. Ne-o aminteşte, în a doua lectură, apostolul Paul, care, însă, precizează: “Sunteţi morţi şi viaţa voastră este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”. Cel credincios trebuie să declare moarte pentru omul vechi, cu acţiunile sale, lăcomia nesatisfăcută, pasiunile necontrolate, dorinţele rele şi mai ales “acea zgârcenie nesătulă care este idolatrie”. Omul nou iese din “vanitate”, datorită învierii lui Cristos, şi inaugurează o nouă creaţie, răscumpărată din şubrezenie. Chiar şi Paul avertizează: “Nu vă minţiţi unii pe alţii”. Eu îi înşel pe alţii (chiar şi pe mine însumi), când duc o viaţă bazată pe nimic, pe valori aparente, când mă las fascinat de idoli (şi, astăzi, nenumăratele “pieţe ale nimicului” sunt pline de idoli).

Idolatria este falsificare. Este minciună. Merge împotriva adevărului lui Dumnezeu, dar şi împotriva adevărului omului. Respingând seducţiile idolilor, nu numai că afirm absolutul lui Dumnezeu, dar mă bat pentru demnitatea omului. În această perspectivă, se înţelege cum chiar şi moartea poate să fie învinsă, lipsită de cuvântul definitiv pe care se înşeală că îl posedă. Notează inteligent pr. Balducci: “Isus Cristos a mers spre moartea Sa, a ales-o, nu pentru că ar fi avut cine ştie ce instinct al morţii, ci pentru că era pe calea iubirii. Iubindu-i pe oameni, nu putea decât să moară. Moartea Sa nu este exaltarea nimicului, a vanităţii, ci este negarea vanităţii pentru că ne face să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că se poate chiar muri nemurind. Cine moare pentru că este ceva mai mare decât dialectica viaţă-moarte, adică iubirea, acela nu moare.” În fond, opusul celui “prost” nu este omul judicios, ci “nebunul”, omul paradoxului, adică cel care acceptă riscul de a iubi.

Atenţi la magazinele religioase…

Să-mi fie permis să spun cu toată sinceritatea. Imaginea individului bogat, definit “nebun” de Dumnezeu, nu se aplică numai societăţii noastre opulente în care oamenii raţionează în termeni de cifre, de afaceri, programe economice, investiţii productive. Pentru toţi, nimeni exclus, este riscul de a acumula “comori pentru sine”, şi de a uita să “ne îmbogăţim în faţa lui Dumnezeu”. Adică, este riscul de a uita pe ceilalţi şi de a nu înţelege că revizorul suprem al conturilor este Dumnezeu.

Mi-e teamă că acest om, care se tutuieşte nu cu persoanele ci cu numerele, care este familiar cu registrele mai mult decât cu chipurile, se infiltrează şi în Biserică. Vreau să spun: mi se pare că ne pândeşte pericolul de “a raţiona” (care, în circumstanţa specifică, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, este o “nerozie”) în termeni de cifre, bilanţuri, cantitate, putere, forţă, greutate politică, opere grandioase, programe frapante şi zgomotoase. Anumite “magazine”, chiar dacă iniţiatoare în privinţa formelor şi ale stilului de gestionare, pot conţine de toate, mai puţin bobul de grâu copt din sămânţa evanghelică (Mc 4,8).

Este cazul să invocăm, cu teologul Italo Mancini: “Să se întoarcă chipurile”. Da, chipurile, numele, în locul numerelor. Singura contabilitate – care nu este contabilitate – exactă, din punct de vedere al lui Dumnezeu, este aceea care, în loc să alinieze cifre, pune în prim plan persoanele, o singură persoană. Calculele se întorc numai când… nu apar chipurile. “Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa ta”. Această noapte, toate nopţile, trebuie să răspundem lui Dumnezeu nu în termeni de administraţie, de funcţionare, de succes, de eficienţă, de imagine, de vizibilitate, ci de viaţă

“A se îmbogăţi înaintea lui Dumnezeu” nu înseamnă a face loc grâului (sau la altceva) în hambare, ci a face loc la persoane. Poate este cazul să rechemăm în slujbă pe Qohelet (adică, pe Preşedintele Adunării), şi pe nepoata sa călugăriţa, pentru ca să repete şi în templu şi împrejur acea frază scandaloasă şi acel gest profetic. Qohelet ne va ajuta să înţelegem că nu este serios să ne luăm prea în serios. Sora Concetta ne va avertiza că construcţia ameninţă să se prăbuşească sub greutatea, insuportabilă, a golului.

 

* * *

 

Deşertăciunea deşertăciunilor – bogatul nebun

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Prima lectură de azi este din cartea Ecclesiastului. Învăţaţii întru ale Bibliei spun că această carte reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea revelaţiei biblice; reflectă un moment de criză, în care se întreabă cu privire la certitudinile câştigate deja, punând în felul acesta premisele pentru aprofundarea acestora. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că nu agreez prea mult această carte din Biblie, şi ceea ce mă deranjează cel mai mult nu este atât viziunea pesimistă pe care o dă vieţii (“totul este iluzoriu, viaţa se scurge fără sens; nu numai bogăţiile ci chiar şi ştiinţa, totul este zadarnic”), cât faptul că autorul pare a se consola cu aceasta, îndemnând ca omul să se bucure de micile şi scurtele bucurii pe care le oferă viaţa (“Omul nu are o altă fericire sub soare decât să mănânce, să bea şi să se veselească; uleiurile parfumate să nu lipsească de pe capul tău; trăieşte-ţi viaţa împreună cu femeia pe care o iubeşti, în toate zilele vieţii tale trecătoare”).

Citirea, după profeţi şi după psalmi, a acestor sfaturi ale Ecclesiastului are într-adevăr un gust ciudat. Însă şi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este o carte unilaterală, care să reflecte numai lucrarea lui Dumnezeu, nu şi a omului, sau care să reflecte despre om numai binele, şi răul să-l treacă cu vederea. Biblia este oglinda unei adevărate omeniri, compusă din păcate, din îndoieli, din crize. Important este ca noi, din ansamblul revelaţiei biblice, să reuşim a descoperi judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu ne învaţă chiar şi prin Ecclesiastul. Cea mai bună lecţie ce o putem scoate din această carte o conţine tocmai lectura de astăzi, şi se rezumă în aceste cuvinte: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune!”

Deşertăciune, adică lucru fără importanţă, lipsit de sens este preocuparea, truda, acumularea de bogăţii, însă tot deşertăciune este şi ştiinţa şi chiar înţelepciunea. Îmi amintesc despre o cântare religioasă, foarte răspândită pe vremuri, care suna cam aşa: “Deşertăciunea deşertăciunii, / Totul este deşertăciune, / Chinuri şi amărăciune; / Dar la moarte ce-o mai fi / Dacă-aşa ne chinuim?” Un poet sintetizase această maximă într-un vers foarte răspândit la vremea aceea: “Cu excepţia veşniciei, / În lume totul e deşertăciune!” Astăzi nu am mai avea curajul să cântăm aceste cuvinte, care se auzeau pe vremuri în misiunile populare, cu toate că ele conţin o părticică din acea veşnică înţelepciune care încă nu a dispărut. Câţi dintre noi, auzind aceste cuvinte ale Ecclesiastului, nu şi-au spus: Da, ceea ce am auzit este foarte adevărat, însă noi nu observăm decât absurditatea a tot ceea ce se întâmplă în lume.

Unul trudeşte din zori şi până-n noapte, ani şi ani de-a rândul, înfruntă riscuri, renunţă la multe lucruri trebuincioase vieţii şi sănătăţii sale pentru a aduna bogăţii, pentru ca în cele din urmă să observe că trebuie să le părăsească, şi cine oare se va bucura de toată truda lui? Desigur că un altul, care n-a contribuit cu nimic la toate acestea, şi ceea ce este şi mai rău, de cele mai multe ori acesta este un străin, şi nu un fiu al acestuia! Aceasta nu este o mare revelaţie, ci o constatare, o oarecare înţelepciune, utilă şi oportună. În Evanghelie, Isus reia această cuvântare cu privire la deşertăciunea bogăţiilor, însă într-o altă cheie, cu totul deosebită. Ocazia îi este oferită de către un om care se află în litigiu cu propriul său frate, şi vrea ca Isus să fie ca un fel de arbitru între ei; poate că este vorba despre un frate mai mic, ce voia să-l convingă pe fratele mai mare să împartă cu dânsul moştenirea.

Isus, nu numai că refuză a se angaja ca judecător sau mediator, ci chiar denunţă rădăcina acestor discordii dintre fraţi: “Vegheaţi şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui”. Drept urmare, Isus adaugă parabola Bogatului nebun, spre a evidenţia cât este de greşit a-şi pune cineva toată nădejdea în bunurile materiale: “Ţarina unui om bogat rodise mult…” Cunoaştem bine această parabolă, care culminează în glasul lui Dumnezeu sau al conştiinţei: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, iar lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”

S-ar părea că Isus gândeşte la fel ca şi Ecclesiastul, însă există o mare diferenţă între aceste două raţionamente. Pentru ce lacomul strângător de bunuri materiale este numit nebun de către Ecclesiast? Pentru că nu se bucură el însuşi de bunurile adunate. Pentru ce acelaşi om este numit nebun de către Isus? Pentru că nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu. După textul nostru, Luca adaugă: “Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, strângeţi-vă o comoară nesecată în cer unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia”. Reversul medaliei îmbogăţirii în faţa lui Dumnezeu este acumularea de comori pentru sine. Într-un oarecare sens, aici ne aflăm la antipodul moralei Ecclesiastului: morala Evangheliei nu este o morală egoistă sau hedonistă, ci o morală bazată pe dragostea faţă de aproapele şi pe solidaritatea fraternă.

Mai mult chiar: este o morală bazată pe escatologie. Acel strigăt din toiul nopţii se apropie de strigătul pentru Mirele care vine: “La Miezul Nopţii s-a auzit o strigare: Iată Mirele, ieşiţi-I întru întâmpinare!” Oricum, este clar că parabola are un fond escatologic. Întreaga semnificaţie stă în faptul de a se afla împreună cu Isus, la ceasul decisiv. A discuta despre moştenire, sau chiar de a se gândi cineva la lărgirea hambarelor, când împărăţia lui Dumnezeu bate la uşă, este cea mai mare nebunie. Prin urmare, motivul cel mai profund care face să apară nebună metoda de lucru a acelui chiabur avar este existenţa şi inevitabilitatea unei alte lumi.

Înţeleptul biblic din Vechiul Testament nu cunoştea şi nu credea serios în vreo recompensă după moarte, de aceea spunea: “Este un netot cel care nu ştie să se bucure pe acest pământ”. După venirea lui Isus, ştim cu toţii că există o răsplată şi după moarte, şi că această răsplată nu este alta decât Împărăţia Cerului, adică totul. În viaţă, cel mai important lucru nu este îmbogăţirea, după cum nu este nici căsătorirea sau necăsătorirea, ci faptul de a fi aflaţi vrednici pentru viaţa de dincolo. Nebunia zgârcitului nu se mai măsoară cu ceea ce pierde în această viaţă, ci cu ceea ce pierde în viaţa de dincolo. Ne aflăm pe făgaşul continuării Fericirilor: săracul este fericit pentru că se va bucura de împărăţia cerului, iar bogatul este nefericit pentru că nu va avea parte de această împărăţie.

Cea de-a doua lectură ne oferă prilejul de a completa această învăţătură a lui Isus: “Dacă aţi înviat cu Cristos, căutaţi cele de Sus, unde se află Cristos, şezând la dreapta lui Dumnezeu”. După Sărbătoarea Paştelui lui Isus, cuvântarea cu privire la bunurile pământeşti se prezintă altfel: a trudi pentru lucrurile materiale, a-şi pune toată nădejdea în ele este o absurditate şi dintr-un alt motiv, mult mai puternic decât toate: lumea cea nouă a şi început deja. Cu învierea lui Isus a fost deschisă poarta Împărăţiei, prin care se poate intra, şi este cazul ca fiecare să se grăbească, să nu rămână pe afară, ca fecioarele cele nebune care au ajuns prea târziu. În această situaţie nouă, a trudi, ca furnicile, spre adunarea de provizii, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, aceasta este cu adevărat “deşertăciunea deşertăciunilor”, nebunia nebuniilor. Aceasta ar fi ca şi cum ai ţine în mână un tăciune fumegând, fără să-ţi dai seama că afară luminează soarele.

Ce-o fi însemnând însă a căuta “cele de Sus, şi nu cele de jos, de pe pământ”? Înseamnă a neglija propriile interese (munca, studiul, familia, câştigul onest, etc.); înseamnă a căuta aceste lucruri ca nişte “oameni înviaţi cu Cristos”, prin urmare, cu un duh nou, cu o intenţie nouă şi curată. De fapt, ce are Pavel de osândit în aceasta? Osândeşte el munca cinstită ori grija pentru fraţi? Nu. El osândeşte în acelaşi text acea avariţie neostoită care este idolatrie. Da, este o idolatrie, deoarece banul căutat cu obsesie devine un stăpân absolut al omului, un idol de metal, căruia i se jertfeşte totul: odihnă, sănătate, afecte, prietenie, onestitate, şi inima omului se ţine după dânsul, “pentru că unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Dacă vom ţine privirea aţintită spre lucrurile cereşti, adică spre Isus cel înviat din morţi, vom observa că aceasta nu ne împiedică de la a căuta chiar şi pâinea cea de toate zilele, ca de altfel şi toate cele de trebuinţă.

Mai mult încă, lucrând noi cu mai mult calm, cu nădejdea nemuririi în suflet, cu mai puţin egoism, cu mai puţină agitaţie, vom îndeplini cu mai multă desăvârşire chiar şi lucrurile de aici, de jos, de pe pământ, aşa cum am auzit cu câteva duminici în urmă, cuvinte pe care le vom repeta şi astăzi: “Cea mai bună metodă de a fi Marta deseori este aceea de a fi Maria”. Acum, ne aşteaptă o mare surpriză: am văzut că viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, însă în Euharistie, într-un oarecare sens, de data aceasta se întâmplă tocmai contrariul: Dumnezeu vine să se ascundă cu Cristos în viaţa noastră.

 

* * *

 

Când posesiile devin obsesii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un predicator a observat în adunare o femeie care a început să lăcrimeze imediat ce el şi-a început predica. Crezând că vorbele lui au mers drept la ţintă, a predicat cu şi mai mare fervoare. Cu cât predica mai mult, cu atât femeia plângea mai tare. În final, după încheierea predicii, a venit timpul pentru mărturii. Predicatorul a arătat spre femeie şi a spus: “Soră, am văzut că ai fost puternic emoţionată când am proclamat cuvântul lui Dumnezeu. Te rog acum să împărtăşeşti cu noi ce anume te-a emoţionat atât de tare”. Femeia a ezitat, dar predicatorul a insistat, astfel că ea s-a ridicat şi a luat microfonul. “Vedeţi”, a început ea, “anul trecut mi-a murit ţapul, cel mai de preţ lucru pe care îl aveam. M-am rugat şi am plâns mult atunci, şi apoi am încercat să uit. Dar când aţi venit să predicaţi şi v-am văzut barba, mi-am amintit iarăşi de ţapul meu. Încă mai plâng ori de câte ori îmi amintesc de el”. Nu îşi amintea nici un cuvânt din ceea ce a spus predicatorul.

Posesiile sunt necesare pentru viaţă. Dar posesiile pot dobândi o asemenea importanţă în viaţa cuiva încât să devină obsesii. Când cineva este atât de consumat de lucrurile pe care le-ar putea avea încât nu mai aude chemarea urgentă a lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă a încurcat ordinea priorităţilor. Aşa este şi omul din Evanghelia de astăzi, care îi cere lui Isus să vină să îi spună fratelui său să împartă cu el moştenirea familiei lui. Isus nu are nimic împotrivă ca el să aibă mai multe bogăţii, nici nu este împotriva faptului de a se face dreptate între acest om şi fratele lui. Isus este mai degrabă dezamăgit de faptul că după ce a ascultat predicarea lui, prima grijă a acestui om a rămas în continuare partea lui de moştenire. Acest om este în aceeaşi poziţie cu femeia care îşi jelea ţapul mort în timp ce cuvintele vieţii îi intrau pe o ureche şi îi ieşeau pe alta. Asemenea femeii, nici acest bărbat nu îşi amintea probabil nimic din ceea ce a spus predicatorul.

Isus, temându-se că ar putea fi mai mulţi oameni în mulţime asemenea acestui bărbat, s-a întors spre ei şi le-a spus: “Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are” (Luca 12,15). Lăcomie? Ce lăcomie? Bărbatul cerea doar să se facă dreptate între el şi fratele lui. Nu ar trebui oare ca un om al lui Dumnezeu să fie preocupat de corectitudine? Ba da. Isus ne avertizează că lăcomia vine sub diferite înfăţişări, chiar şi sub înfăţişarea dreptăţii. Aţi auzit vreodată un om respectabil opunându-se planurilor de creştere a ajutoarelor sociale: “Am lucrat toată viaţa şi mi-am plătit taxele. Cum poate guvernul să cheltuiască banii mei dând ajutoare unor indivizi care nu fac altceva decât să stea toată ziua şi să se drogheze?” Pare un argument plin de dreptate şi corectitudine. Dar poate fi într-adevăr lăcomia deghizată. De aceea Isus ne avertizează şi subliniază: “Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie”. Lăcomia poate fi pe faţă sau subtilă, conştientizată sau nu. Trebuie să ne păzim de lăcomie în toate formele ei.

Pentru a ilustra cele spuse de el, Isus relatează Parabola bogatului nebun. Când citim parabola ne întrebăm: “Ce rău a făcut acest om?” Să ne gândim. A muncit cinstit pe moşia lui. Pământul a dat rod bogat, după cum era de aşteptat. Omul a decis să îşi construiască un hambar mai mare pentru recoltă pentru ca să poată trăi liniştit tot restul vieţii sale. Doar că nu ştia că restul vieţii sale însemna mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Isus îl prezintă ca o exemplificare a lăcomiei, deşi el nu a luat banii nimănui. Nu a făcut ceva greşit. Lăcomia lui constă în ceea ce nu a făcut. Sir Fred Catherwood a spus că lăcomia este “credinţa că nu există viaţă după moarte. Adunăm ce putem, cât timp putem şi oricum putem şi apoi ţinem de toate acestea cu putere”. Acum vedem de ce omul bogat constituie un exemplu pentru lăcomie. Vedem de ce Isus a fost atât de aspru în privinţa lăcomiei. Lăcomia este adorarea unui alt dumnezeu. Numele acelui dumnezeu este Mamona sau Bani sau Materialism. Evanghelia de astăzi ne invită să credem în Dumnezeul lui Isus Cristos, singurul care poate da viaţă veşnică, şi nu în dumnezeul acestei lumi, care ne dă promisiuni false de nemurire prin acumularea de posesii.

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegertico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Qoh 1,2; 2,21-23)

“Deşertăciune” – este cuvântul caracteristic lui Qohelet: autorul îl plasează la începutul cărţii repetându-l de 5 ori în primul verset de dupa titlu (v. 2). Termenul se găseşte de 73 de ori în VT din care mai bine de jumătate (38 de ori) în cartea acestui înţelept care a trăit cu circa 200 de ani înainte de Cristos. Cuvântul înseamnă, la bază, “suflu de vânt”, “respiraţie” (e un fel de sinonim al cuvântului “ruah” pe care îl traducem în mod normal cu “vânt” sau “duh”); în sens figurat poate însemna “realitate inconsistentă şi trecătoare”. A spune că un lucru este “deşertăciune” înseamnă a spune despre acel lucru că este trecător, caduc, nesemnificativ.

Acest cuvânt era cunoscut tradiţiei: “Omul este ca un suflu”, spun de exemplu Ps 39,6; 62,10; 144,4; însă Qohelet face din el un refren în reflexiile sale asupra omului, asupra lucrărilor sale, asupra lucrurilor în general: “Totul este deşertăciune” (1,2); “toate activităţile care se realizează sub soare, totul este deşertăciune” (1,4), “Cine ştie ceea ce îi foloşeste omului în viaţă, în scurtele zile ale deşertei sale existenţe pe care o petrece ca o umbră?” (6,12). Dimensiunea în care “deşertăciunea” ţine locul inutilităţii, iluziei şi înşelăciunii – aşa cum se poate spune despre zei – este aceea a celui care munceşte mult şi se ataşază bogăţiilor ca unui idol, dar “va trebui să lase apoi bunurile sale altora care nu a trudit deloc” (2,21).

Textul primei lecturi de azi pregăteşte cel din Evanghelie; dar tema este dezvoltată şi în alte părţi ale acestei cărţi (2,17.19.26; 4,7.8; 5,9; 6,2). Cu această reflexie se insistă asupra căutării a ceea ce contează cu adevărat.

Lectura a II-a (Col 3,1-5.9-11)

Putem observa trei momente ale uniunii noastre cu Domnul Isus: “înviaţi cu Cristos”, “viaţa ascunsă cu Cristos”, “manifestaţi cu el”. Botezul ne face părtaşi la învierea lui Isus, ne face să murim păcatului şi să împărtăşim viaţa umilă şi ascunsă a lui Cristos şi, în final, să luăm parte la preamărirea lui “a fi manifestaţi cu El în mărire”. În timpul acestei vieţi suntem angajaţi să dezvoltăm primele două momente: acela de a face să moară “lucrurile pământeşti”, comportamentele rele care derivă din natura noastră umană coruptă (v. 5), şi acela de a căuta “lucrurile de sus”, fapt pentru care creştinul se “reînnoieşte” continuu şi devine “icoană” vie mereu mai asemănător Tatălui, lângă care şede Domnul Înviat (v. 1.10).

Să observăm în mod special două lucruri negative care trebuiesc evitate. Mai întâi, acela de a se minţi reciproc. Un astfel de mod de a acţiona nu are nici un motiv de a fi: ceilalţi nu mai sunt nişte străini, aşa cum erau Grecii pentru iudei şi “barbarii” pentru greci, ci în puterea Botezului sunt fraţi în care este prezent Cristos, “totul în toţi” (v. 9.11). În relaţiile lor frăţeşti, creştinii trebuie să cultive sinceritate şi fidelitate. Al doilea lucru negativ este acele de “a face să moară acea avariţie nesătulă care este idolatria” (v. 5). Această exortaţie este punctul de legătură între lecturile liturgice.

Evanghelia (Lc 12,13-21)

Un om îi cere lui Isus: “Spune-i fratelui meu să împartă cu mine moştenirea” (v. 13). O femeie îi ceruse să intervină pe lângă sora sa: “spune-i deci să mă ajute!” (Lc 10,40). Două contexte diferite, dar o cerinţă asemănătoare. În ambele cazuri Isus refuză să facă pe “mijlocitorul”. Profită în schimb să dea omului şi femeii o lecţie în ceea ce privişte – la urma urmelor – aceeaşi grijă, care poate îmbrăca forme diferite: “sămânţa căzută între spini sunt aceia care, după ce au ascultat, se lasă copleşiţi de grijile, de bogăţia şi de plăcerile vieţii şi nu ajung să se maturizeze” (Lc 8,14). Aici tufa de spini care riscă să sufoce viaţa omului este dorinţa insistentă după avere. Isus indică motivul pentru care trebuie evitată această dorinţă: “pentru că viaţa unui om nu depinde de bunurile sale” (v. 15); apoi o explică printr-o parabolă unde cel care a adunat multe lucruri şi a ajuns pe punctul să se bucure de averea adunată – “odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă” (v.19) – pe neaşteptate i se ia viaţa, cu o amară consecinţă: “Prostule … ceea ce ai adunat a cui va fi?” (v. 20). Astfel se repetă situaţia tristă prospectată de Qohelet (2,21): “Cel care a muncit … va trebui apoi să lase bunurile sale altcuiva care nu a trudit deloc. Şi aceasta este deşertăciune şi o mare nenorocire”.

Bunurile, viaţa pentru a ni le procura şi a ne bucura de ele, sunt toate “daruri ale lui Dumnezeu” (Qoh 5,17 şi urm.): respectivul om a făcut calculele de unul singur, nu “în faţa Domnului”; l-a uitat pe stăpânul vieţii şi s-a închis în prisosul bunurilor. Acest prisos însă s-a demonstrat a fi incapabil să-i garanteze viaţa pe care doar Domnul o are în mâini: numai El este stânca pe care ne putem sprijini. Dumnezeu stabileşte şi criteriile conform cărora să folosim bogăţiile: nu are număr cel care se îmbogăţeşte “în faţa lui Dumnezeu”, pe când le neglijează cel care acumulează comori pentru sine (12,21).

În această parabolă, “un om bogat” (v. 16) uită de dimensiunea verticală a vieţii. În Lc 16 alte două parabole ilustrează dimensiunea orizontală a bogăţiei: primul le foloseşte ajutându-l pe aproapele iar celălalt se bucură de unul singur uitând de cei săraci. Primul om bogat avea un administrator înţelept care s-a gândit din timp la “după”, la când ar putea pierde serviciul şi făcând diferite reduceri datornicilor stăpânului său şi-a asigurat viitorul: arată că făcânt bine altora prin bogăţiile puse la dispoziţia noastră ne este garantat un viitor fericit lângă Dumnezeu. Celălalt “om bogat” este cel hapsân care nu-l bagă în seamă pe Lazăr care stă la uşa casei şi “dincolo” pretinde ca Lazăr să treacă peste abisuri pentru a-i răcori limba!

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Dionis i-a spus regelui din Mida, care îi salvase prietenul, Silo:

- Cere-mi ce vrei şi îţi voi da.

Regele şi-a putut, în sfârşit, exprima dorinţa pe care o avea dintotdeauna:

- Dumnezeul meu, fă ca tot ce ating să devină aur strălucitor! I-a fost împlinită dorinţa. Chiar şi mâncarea a devenit pentru el metal preţios. Ar fi murit de foame dacă Dionis, după lungi rugăminţi, nu l-ar fi eliberat de o avariţie atât de stupidă.

E mai bine să te încrezi în Dumnezeu decât în bogăţii. E mai bine să ai un tezaur în cer decât pe pământ, unde hoţii pot să-l fure şi timpul să-l distrugă.

2. Tema

“Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, însă riscă să piardă paradisul?”

3. Mesajul zilei

Cine se gândeşte doar să aibă de toate şi nu să facă bine, greşeşte! Cine gândeşte astfel, asemenea personajelor din Evanghelie, face cel puţin trei greşeli.

- Prima greşeală: să fie interesat numai de bani, cum face omul care îi cere ajutor lui Isus pentru a obţine moştenirea. Isus nu a venit pentru moştenirile pământeşti, ci pentru cea din ceruri. Bogăţiile materiale sunt importante, dar cele spirituale şi veşnice sunt mai importante.

- A doua greşeală: să nu se gândească la viaţa veşnică. Egoistul din parabola evanghelică greşeşte pentru că nu se gândeşte la viaţa de dincolo. Greşeşte pentru că se gândeşte că toată viaţa se desfăşoară în această lume, că viaţa depinde de el, că nu există o dare de seamă finală, un destin veşnic, un suflet nemuritor.

- A treia greşeală: să se gândească numai la sine. Micul meu prieten, greşeşti dacă te gândeşti că eşti fericit singur, pentru că în această lume toţi suntem fraţi. Egoistul greşeşte pentru că nu este sociabil, nu are spirit fratern, nu este solidar cu ceilalţi. Cel care se gândeşte numai la el însuşi nu poate fi fericit şi nu poate să-i facă fericiţi pe alţii, pentru că ţine bunurile care sunt ale tuturor şi trebuie să fie folosite de toţi. Trebuie să ştim să împărţim, aşa cum a făcut Isus cu noi.

Să ne amintim ce spune Catehismul:

- Mulţi trăiesc ca şi cum acest pământ ar fi casa lor pentru totdeauna. Trăiesc ca şi cum nu ar trebui să moară niciodată.

- Nu le salvează viaţa lucrurile pe care le pun deoparte pentru ei… În ziua morţii, banii şi bogăţiile, puterea nu vor însemna nimic. Cine uită şi vrea să ţină totul pentru sine riscă să rămână închis în propriul egoism. Asemenea bogatului, riscă să rămână singur şi trist, departe de Dumnezeu, pentru totdeauna.

Aşadar, să încercăm:

- să dăm importanţă lucrurilor spirituale;

- să ne gândim şi să lucrăm şi pentru destinul nostru veşnic;

- să împărţim cu generozitate fericirea şi bunurile noastre cu alţii, ca să fim invitaţi de Isus la judecata universală: “Vino, binecuvântatul Tatălui meu… vino în paradis”.

4. Exemple

a) Unui sărac îi este mai uşor să se încreadă în Dumnezeu.

Un călugăr sfânt spunea:

- Unui sărac îi este uşor să se încreadă în Dumnezeu, şi în cine altcineva s-ar putea încrede? În schimb, unui bogat îi este mai greu să se încreadă în Dumnezeu. De ce? Pentru că toate bunurile sale strigă: “Ai încredere în noi!”

b) Sfântul Anton, abate, preferă bunurile spirituale celor materiale.

Nu trecuseră încă şase luni de la moartea părinţilor. Anton avea optsprezece ani. Într-o zi, a intrat într-o biserică chiar în momentul în care se citea Evanghelia în care Domnul îi spune bogatului: “Dacă vrei să fi desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi urmează-mă şi vei avea o comoară în ceruri” (Mt 19,21).

Ca şi cum acele cuvinte ar fi fost citite chiar pentru el, Anton a ieşit imediat din biserică şi a dăruit locuitorilor satului proprietăţile sale numeroase şi preţioase. A vândut şi toate bunurile mobile şi a împărţit celor săraci suma mare de bani pe care a obţinut-o, păstrând din ei o parte pentru sora lui, pe care a încredinţat-o fecioarelor consacrate.

S-a dedicat vieţii ascetice, începând să ducă cu tărie o viaţă aspră, fără a-şi acorda nimic.

Lucra cu propriile mâini: a auzit proclamându-se: “Cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). Cu o parte din banii câştigaţi cumpăra pâine pentru el, iar restul îl dădea săracilor (SF. ATANASIU, Viaţa sfântului Anton).

c) Cine se gândeşte să-i facă fericiţi pe alţii este răsplătit.

Doi pelerini mergeau pe drum, în timp ce îi biciuia un vânt rece. Era gata să se işte o furtună. Bobiţe de gheaţă şuierau în rotocoale printre stânci. Cei doi oameni înaintau cu greu. Ştiau bine că, dacă nu ajungeau la timp la refugiu, ar fi murit în viscol.

Cu inima cât un purice de teamă şi cu ochii aproape orbiţi de viscol, mergând pe marginea unei prăpăstii, au auzit un geamăt. Un om căzuse în groapă şi, neputând să se mişte, cerea ajutor.

Unul dintre ei a spus: “Asta e soarta. Acel om este condamnat la moarte. Să grăbim pasul, altfel vom sfârşi ca el”. Şi a pornit mai repede mai departe, aplecat în faţă, ca să se opună forţei vântului.

Însă celui de al doilea i-a fost milă şi a început să coboare printre stâncile ascuţite. L-a găsit pe rănit, l-a luat pe spate şi a urcat înapoi cu greu. Transpira. Cărarea era mai întunecată. Pelerinul care ducea rănitul în spate era transpirat şi epuizat, când a văzut apărând luminile refugiului. L-a încurajat pe rănit să reziste, dar, la un moment dat, s-a împiedicat de ceva întins de-a lungul drumului. Frigul îl ucisese.

El a scăpat de aceeaşi soartă numai pentru că a făcut efortul de a-l duce în spate pe sărmanul pe care l-a salvat din groapă. Trupul său şi efortul făcut au menţinut căldură suficientă pentru a-i salva viaţa (B. FERRERO, L’importante e la rosa, L.D.C.).

d) Nişte hoţi s-au dus în chilia unui călugăr bătrân şi i-au spus:

- Am venit să luăm tot ce ai în celulă!

Şi a răspuns:

- Fiilor, luaţi ce vreţi.

Au luat totul din celulă şi au plecat; au uitat o pungă care era într-un colţ. Bătrânul a luat-o şi a fugit după ei, strigând:

- Fiilor, luaţi şi asta, aţi uitat-o.

Ei, uimiţi de răbdarea lui, au dus toate lucrurile înapoi în chilie şi şi-au schimbat viaţa (Le parole dei Padri del deserto, îngrijită de G. Vannucci, Fiorentina 1979, 111).

e) Dacă consideri potrivit, poţi explica motivele generale pentru care se fac colecte în momentul ofertoriului.

 

* * *

 

Ce sens are viaţa?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune.” Eclesiastul 1, 2

“Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ!” Col. 3, 1-3; 9-11

“Vedeţi şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Lc. 12, 13-21

Cineva evident, cu o mare competenţă, a spus că s-a sfârşit cu vremea contestărilor. Dar cu toate acestea, Cuvântul Domnului, din duminica aceasta, şi nu numai din aceasta apare complet contestatar. Toate cele trei lecturi nu fac altceva decât să conteste obiceiurile, mentalitatea, comportarea şi prevederile oamenilor. Începând cu Ecclesiastul, sau cu preşedintele adunării, aşa cum obişnuiesc eu a-i spune prin cartea lui, poate pe nedrept neglijată de tradiţia creştină, scrisă cu 250 de ani înainte de Cristos, şi care cuprinde o serie de întrebări chinuitoare şi critici radicale. Prea comodă ar fi lichidarea acelei lave incandescente, ca produs al unui pesimism incurabil.

Lucrul acesta apare clar în cuvintele lui B. Maggioni, atunci când dă această interpretare: “Între credinţa în dreptatea pământească, care nu este respectată, şi credinţa în dreptatea de după moarte, care nu poate fi întrevăzută, credinţa trece printr-o criză. Deci, cartea Eclesiastului este o carte a crizei… O carte de tranziţie…” şi poate că tocmai prin demolarea fără milă a tuturor sistematizărilor comode, filozofice şi teologice, poate deveni o demolare nemiloasă şi sfâşietoare a tuturor contradicţiilor, o trecere obligatorie spre o credinţă autentică, chiar dacă autorul rămâne ţintuit pe versantul negaţiei şi nu mai este în stare de a oferi o nouă sinteză.

Aici va trebui să avem totdeauna în faţa ochilor întrebarea de fond; în jurul căreia se învârte toată cartea Eclesiastului: “Ce rost are viaţa?” – “Deşertăciunea”, este răspunsul. La fiecare pagină ne întâlnim cu aceste cuvinte: “Totul este deşertăciune şi mândria vieţii!” Cu acest cuvânt “deşertăciune”, ne întâlnim chiar de la întâia şi până la ultima pagină din această carte contestatară. Cuvântul ebraic “bebel”, care derivă “Abele”, înseamnă suflul, care trece în grabă şi dispare, fumul care se risipeşte la cea mai mică adiere a vântului. Prin urmare, aici este vorba despre o realitate fugitivă, trecătoare, de prea scurtă durată, şi de consistenţă precară.

Baruch spune că viaţa este o absurditate (dar riscă de a cădea într-un sistem filozofic). Maillot, preferă a-i spune fragilitate, uşurătate. Nu ne aflăm în domeniul non realităţii. Existenţa, viaţa este reală, numai că schemele ei, dar mai ales planurile oamenilor, şi forţările lor pentru a şi le realiza nu sunt solide, ci numai aşa ca aburul care trece. Umbra morţii planează asupra cărţii Ecleziastului chiar de la primul cuvânt, şi pare a fi o aripă rece, care acoperă întreg universul.

Printre altele, cartea Ecleziastului ne procură o pildă concretă despre deşertăciune. Omul trudeşte şi munceşte o întreagă viaţă, ziua şi noaptea, face mari jertfe şi se expune pentru a realiza ceva de lungă durată. Dar în faţa morţii se vede obligat a se mângâia cu gândul că a putut lăsa ceva preţios şi important, pe care urmaşii lui l-ar putea aprecia şi apăra. Nimic din toate acestea. Cine poate şti dacă moştenitorii vor şti să preţuiască această muncă a lui? Într-un asemenea caz există riscul ca un moştenitor chefliu, să nu risipească în cel mai scurt timp, toată truda de o viaţă a unchiului sau a tatălui său.

În felul acesta nu numai că este uitat imediat acela care a fost, dar îi este distrus ceea ce a adunat o viaţă întreagă cu atâtea griji şi sudori. Chiar şi munca, săvârşită cu inteligenţă, cu patimă, cu fantezie şi corectitudine, se află sub semnul “deşertăciunii”.

Isus, contestatar

În evanghelia de astăzi, Isus contestă mai întâi de toate rolul arbitrului, pe care cineva ar vrea să şi-l asume într-o dispută referitoare la moştenire. Aici avem o surprinzătoare legătură cu cartea Eclesiastului. Misiunea arbitrului se află la un alt nivel decât acela al eforturilor meschine legate de interesele economice. Dumnezeu nu este poliţaiul sau păzitorul caselor de bani, sau a anumitor bunuri pretinse de a fi dintre cele mai sacre ale templului.

Cristos a venit în lume pentru a ni-l descoperi pe Dumnezeul care ne iubeşte, pentru a ne aduce porunca dragostei reciproce nu pentru a stabili cine are dreptate şi nu are dintre cei doi fraţi care se ceartă din cauza moştenirii. El învaţă înţelegerea, împăcăciunea, şi nu poate fi chemat ca martor neutru între oamenii care-şi dispută propriile drepturi. Îl mai avem pe Isus ca pe un mare contestatar al gândurilor şi al planurilor omului bogat şi nechibzuit. Bâlbâiala lui, de unul singur, este întreruptă brusc de o sentinţă fără drept de apel: “Nebunule!” Inventarierea averilor sale, planul de extindere a hambarelor, gândul la traiul fără griji, robusteţea trupului său, viitoarea lui viaţă fără probleme, dusă numai în ospeţe şi beţii, toate aceste planuri, se lovesc deodată de un zid: “Chiar în această noapte se va lua sufletul de la tine…”

Socoteli de felul acesta nu au nici o valoare în faţa morţii. În acea obscuritate totală, cifrele profiturilor nu pot fi citite. În faţa morţii, numai cifrele fluorescente ale fraternităţii, ale dărurii de sine, ale bucuriei şi ale dăruirii dezinteresate, şi mai ales ale dragostei fidele pot fi citite. Dar din nefericire toate acestea lipsesc din scriptele sale contabile. “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul, şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20)

Mulţi, foarte mulţi oameni sunt pregătiţi cu registrele contabile puse la punct, la zi (ale averii personale, ale ştiinţei, şi chiar a succeselor obţinute). Nenorocirea este însă că li se va cere viaţa. Omul trebuie să dea seama nu de ceea ce a adunat, ci de însăşi viaţa lui care sună cam aşa: Ce-ai făcut în viaţa ta? Pentru cine ai folosit-o? Ce orientare i-ai dat? Bogatul este “nebun” nu pentru că moare ci pentru că nu şi-a înţeles rostul vieţii. şi chiar dacă ar mai fi trăit încă 100 de ani, el tot ca un nebun ar fi trăit. În realitate Isus nu-l acuză că ar fi fost prea prevăzător, ci pentru că nu a reuşit să se gândească şi să studieze bine situaţia de dincolo de “noapte”, situaţie de mâine. Îşi măreşte hambarele, dar nu e în stare să-şi mărească orizontul, ci se lasă închis în orizontul pământesc, care în cele din urmă îl sufocă.

Isus nu osândeşte nici bogăţia ci pur şi simplu îl face atent pe om spre a nu-şi face dintr-însa un idol, care să ia locul Domnului, al unicului Domn. Îl dojeneşte pe cel ce-şi adună comori pentru el şi care nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu. Învăţătorul nu învaţă dispreţuirea realităţilor pământeşti. El propune depăşirea acestora. Apoi într-un chip cu totul deosebit contestă realitatea curentă după care viaţa omului “depinde numai de bunurile sale”. Siguranţa omului nu-i este dată numai de ceea ce el a adunat, ci de valorile propriei sale vieţi. Pofta de averi îl sărăceşte pe om, îl face neom, neomenos şi în ultima analiză, îl face chiar orb, îl orbeşte, şi ca atare, lipsit de unica lumină, care inevitabil i-ar putea lumina cărările cele întortocheate ale vieţii.

Trebuie luptat împotriva omului vechi

Şi Sfântul Paul are cuvinte de dojană pentru omul avar şi egoist, care se gândeşte numai la lucrurile pământeşti fără a se mai gândi la lucrurile cereşti. El îl îndeamnă pe fiecare creştin să se împotrivească să se lupte împotriva omului vechi. Viaţa pascală a botezului, permite apariţia omului nou, liberat de toate idolatriile, în stare de a înăbuşi, chiar în faşă, germenii morţii, adică, tăcerile egoiste, patimile nesănătoase, dorinţele cele rele, paroxismul sexului, zgârcenia nesătulă, pentru că numai în felul acesta vom putea descoperi adevăratele comori.

Există un trecut cu care trebuie s-o rupem, un prezent pe care trebuie să-l trăim cu luciditate, şi un viitor de slavă garantat de Cristos “care şade de-a dreapta Tatălui”, spre care trebuie să ne îndreptăm ochii prin zidul cel întunecos al nopţii. Semnificativă este şi înştiinţarea: “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul celui ce l-a făcut”. (Col. 3, 9-10)

Prin sinceritate şi altruism, omul manifestă că în el se află viaţa lui Cristos, că în el trăieşte Cristos (Cine poate şti dacă în practica oamenilor şi a comunităţilor religioase a instituţiilor bisericeşti există această cunoaştere că minciuna – mare sau mică – este un produs al omului vechi, şi deci îndoiala că Isus Cristos nu a intrat încă în viaţa noastră? Astăzi se continuă a face paradă cu tot felul de modernisme. Poate că ar fi cazul de a gândi serios dacă anumite luări de poziţie şi mai ales limbaje nu sunt din era pre-creştină.)

Totuşi, cuvintele din scrisoarea către Coloseni, referitoare la cazul nostru, pot fi un îndemn de a nu ne minţi unii pe alţii printr-o viaţă neadevărată, printr-o viaţă aparentă şi lipsită de autenticitate. În multe dintre manifestările ei, societatea noastră se prezintă ca o societate de mutuală iluzie. Creştinul nu poate participa în niciun fel la acest joc al amăgirilor reciproce. Celui care-i cere să-i arate calea, fie chiar şi într-o manieră ilicită, credinciosul nu poate decât să-i arate un orizont care se află dincolo de averile pământeşti, dincolo de plăcerile lumeşti, dincolo de ştiinţa şi de puterea omenească.

Acum, să ne întoarcem de unde am plecat. Eclesiastul susţine că totul este deşertăciune şi nimic altceva decât fum şi deşertăciune. Dar fiind şi orizontul în care este plasat (bineînţeles nu din vina lui), concluzia nu poate fi decât aceasta: nimeni nu ne poate mântui decât noi înşine; deci, totul este deşertăciune, afară de… totul este slăbiciune omenească, cu excepţia… Curaj, vă spun. Aceasta nu este o lecţie de şcoală ci este o lecţie a vieţii!

 

* * *

 

Dumnezeu a zis: Nebunule…

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Omul caută cu insistenţă un suport solid al existenţei sale, ca să se simtă fericit. Cel mai adesea suportul vieţii se crede a fi banul, care este sănătate, onoare, viaţă, fericire, totul, cum se spune: Ai bani, eşti cineva.

Afirmaţie cât se poate de slabă şi doar cei nebuni se încred în ea. Cum nu ar da cei bogaţi tot ce au numai să-şi prelungească viaţa cu cât doresc ei!

Temelia sigură a existenţei este Dumnezeu singur. Toate celelalte bunuri materiale trebuie să fie numai semne ale comuniunii dintre oameni. Iată ce spune documentul conciliar Gaudium et spes (Bucurie şi speranţă): Dumnezeu a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire. Oricare ar fi formele de proprietate, conforme cu instituţiile legitime ale popoarelor, în funcţie de împrejurări diferite şi schimbătoare, trebuie respectată întotdeauna această destinaţie universală a bunurilor. De aceea omul, folosind aceste bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să fie de folos nu numai lui, ci şi altora (GS 69).

Această învăţătură a Bisericii se bazează din plin pe Sfânta Scriptură.

Cartea lui Qohelet (Lec. I: Qoh 1,2; 2,21-23) ia o atitudine tranşantă împotriva unor idei eleniste care începeau să dezvolte o atitudine materialistă, prin urmare ateistă, despre lume şi bunurile pământeşti. Ecleziastul nu se sfieşte, în lumina credinţei, să repete: “Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune”. Traducând textul mai exact, autorul spune că Toate sunt ca un balon de săpun, adică apar frumoase, interesante, dar în realitate sunt goale şi pieritoare.

Această concepţie nu-i o încercare de înstrăinare a omului, deoarece, amintind de efemeritatea lucrurilor pământeşti, ne determină să aprofundăm limitele existenţei noastre şi să căutăm în altcineva un suport existenţial.

Fericirea stă în sufletul curat, unit cu Creatorul. Fericirea Creatorului divin stă în a crea şi în a da viaţă şi toate cele de trebuinţă oricărei fiinţe, mai ales omului (cf. Mt 10,29-31). Ca omul să aibă fericirea lui Dumnezeu care l-a creat, ca să se asemene lui, trebuie să creeze şi să dea. Păcatul a creat egoismul. Mâncând din pomul oprit, strămoşii noştri, Adam şi Eva, au crezut că vor fi fericiţi primind fructul oprit, când, în realitate, ei au fost creaţi pentru a crea, pentru a lucra pământul, pentru a se înmulţi, pentru a da. Aceasta este dreptatea pe care omul este chemat să o practice: din cele create să facă semnul carităţii externe, ca reflex al celei interne.

Isus, nu numai că ne-a învăţat ceea ce trebuie să facem, ci el însuşi s-a făcut semnul carităţii divine, dându-ne nu numai ceea ce are, ci chiar ceea ce este în realitatea sa divino-umană. Învăţătura sa din evanghelia zilei (Lc 12,13-21) nu constituie o ameninţare, o încercare de a trezi în ascultătorii săi o teamă faţă de moartea neaşteptată şi individuală (chiar în această noapte ţi se va cere sufletul) care ar transforma în fum, într-un balon de săpun, toate speranţele omului, ci ne plasează în viziunea escatologică de la judecata lui Dumnezeu. Prin acest discurs Isus îşi cheamă ucenicii mai întâi la împărăţia lui Dumnezeu, ca să experimenteze pe viu cum toate celelalte le vor fi oferite. Pentru aceasta îi va întreba înainte de pătimirea sa: “Când v-am trimis fără pungă şi traistă şi încălţăminte, aţi dus oare lipsă de ceva?” şi ei îi vor răspunde: “De nimic” (Lc 22,35), îi cheamă să simtă bucuria adevărului trăit: sufletul este fericit simţindu-se unit cu Dumnezeu prin cuvântul lui Cristos.

Profund o spune şi Michel Quoist: A voi să te desăvârşeşti pe pământ ar însemna încă a te limita. Nu vei fi desăvârşit decât în plin cer. Dar, pentru cer, nu există decât o singură cale: Isus Cristos (A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 59).

Fiindcă învăţătura lui Isus nu-i priveşte numai pe ucenici, ci şi pe noi, redau comentariul evangheliei din CBL: Viaţa nu depinde de bunuri. Din momentul în care Isus şi-a anunţat urcarea la Ierusalim (9,51), mesajul său şi calea sa sunt centrate pe valoarea împărăţiei, care se descoperă ca adevărată bogăţie a oamenilor. Această împărăţie este comoara noastră: din acest motiv existenţa noastră trebuie să fie dezlipită de toate. Bunurile lumii şi-au pierdut valoarea: luate în sine, devin o minciună (zei falşi). În această perspectivă se dezvăluie ca adevărată idolatrie absolutizarea bunurilor materiale sau morale (cum ar fi, de exemplu, practicarea virtuţilor după principii stoice).

Ca punct de plecare, ne este prezentat un ascultător care i-a cerut lui Isus să devină avocatul său pentru apărarea drepturilor sale de moştenire. Isus, nu numai că a refuzat, dar a profitat de ocazie ca să proclame un principiu fundamental: Păziţi-vă şi staţi departe de orice lăcomie, fiindcă, chiar dacă omul are din belşug de toate, viaţa sa nu depinde de bunurile pe care le are (12,15). Viaţa nu-i un lucru ce ne aparţine, nu se cumpără, nu se vinde şi nici nu poate fi asigurată cu bani. Prin urmare, acela care îşi bazează existenţa sa pe temelia bogăţiilor materiale, ea este goală, pluteşte în gol fără nici un sprijin.

Viaţa nu-i, prin urmare, un obiect pe care îl stăpâneşti, după cum sunt bunurile pământeşti. Omul trebuie să caute sprijinul existenţei sale în altcineva. În cine? Pentru răspuns, Isus ne invită să ascultăm o parabolă. Obţinând într-un an roade din abundenţă, un agricultor se credea în siguranţă cu existenţa sa, stăpân al viitorului şi al vieţii sale. Dar, pe când se gândea astfel, Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! chiar în această noapte ţi se va cere viaţa” (12,20). Acel om era bogat în ochii săi, dar era gol în faţa lui Dumnezeu. Existenţa sa era lipsită de sens.

Aceasta parabolă ne oferă o linie de evaluare a problemei bogăţiilor şi sărăciei. Aici este vorba de o bogăţie care se închide în om şi îl transformă într-un depozit de bunuri pământeşti. Pe de altă parte, mai există o bogăţie valoroasă în ochii lui Dumnezeu, bogăţie care deschide viaţa oamenilor spre mister, dincolo de graniţele morţii, plasându-i în însăşi rădăcinile existenţei.

Această bogăţie din faţa lui Dumnezeu prezintă două caracteristici primordiale: a) în primul rând este plinătatea unei existenţe deschise spre evanghelie, pe deplin scufundată în iubirea împărăţiei şi a speranţei în ea; b) în al doilea rând, evanghelistul Luca are grijă de a ne face să vedem că orice bogăţie adevărată este şi trebuie să fie un dar pentru alţii. Din acest motiv este bogat acela care s-a debarasat de ele, sau acela care, iubind, pune în slujba altora abundenţa sau lipsa pe care o are (CBL pag. 1222). Prin urmare, se poate îmbogăţi în Dumnezeu, adică poate deveni iubire ca şi Dumnezeu, nu numai acela care oferă bunurile sale conform evangheliei, ci şi acela care pune sărăcia sa în slujba slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, cum sunt persoanele consacrate cu votul sărăciei.

Dumnezeu este infinit de bogat în iubire. El şi-a pus amprenta iubirii infinite şi în sufletul omului. Din acest motiv bunurile materiale, fiind mărginite, nu pot satisface sufletul omului pecetluit cu sigiliul iubirii infinite.

Infinitul nu are decât un nume: Dumnezeu (M. Quoist, o.c., pag. 56). Or, Dumnezeu este infinit în frumuseţe, puritate, dreptate, pace, adevăr iubire şi viaţă.

Omul poate obţine infinitatea acestor calităţi divine în măsura în care se lasă invadat de Duhul Sfânt, singura bogăţie divină a Tatălui şi a Fiului, în măsura în care darul înţelepciunii constituie frumuseţea supremă a raţiunii; în măsura în care darul înţelegerii dă sufletului puritatea care îl îngerizează; în măsura în care darul sfatului pune la temelia tuturor relaţiilor sociale dreptatea; în măsura în care darul tăriei menţine armonia păcii; în măsura în care darul ştiinţei păstrează în toate primatul adevărului; în măsura în care darul evlaviei dimensionează iubirea conform etalonului divin: După cum v-am iubit eu pe voi (In 15,9); şi, în sfârşit, în măsura în care darul fricii de Dumnezeu veghează asupra vieţii. Aşa se îmbogăţeşte omul în Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit (Rom 5,5).

În lectura a II-a (Col 3,1-5.9-11), apostolul Paul, după ce a clarificat termenul de botez, arată care trebuie să fie viaţa creştinului de zi cu zi: comuniune inefabilă cu Cristos glorios, şi prin el cu Tatăl (cf. MAC pag. 1125).

Constituie oare botezul şi pentru fiecare dintre noi o nouă naştere? Ne face el să pătrundem în misterul lui Isus mort şi înviat? Suntem conştienţi că în el şi prin el, Fiul prim-născut, devenim şi noi fii? Suntem conştienţi că în el şi prin el – Fratele universal – devenim fraţi cu toţi oamenii?…

Să dăm răspuns sincer acestor întrebări şi să ne conformăm viaţa cu adevărul evangheliei, ca nu cumva în ziua de apoi să auzim glasul Domnului: Nebunule, pleacă de la mine în focul iadului! Dar ne va face mare bucurie să auzim: “Veniţi binecuvântaţii părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34). Amin.