Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVIII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Exod 16,2-4.12-15
Efeseni 4,17.20-24
Ioan 6,24-35

Ioan 6,24-35

Aşadar, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. Găsindu-l pe ţărmul celălalt al mării, i-au spus: “Rabbi, când ai ajuns aici?” Isus a răspuns şi le-a zis: “Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său. Atunci i-au zis: “Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?” Isus a răspuns şi le-a zis: “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în cel pe care l-a trimis el”. Iar ei i-au spus: “Ce semn faci tu ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti? Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer”. Atunci Isus le-a zis: “Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii”. Ei i-au zis: “Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: “Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Virgil Blaj, OFMConv

 

* * *

 

Credinţa, semnul îndurării

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Providenţa este semnul iubirii lui Dumnezeu ca Tată; ea ne face fii, cooperatori providenţiali. Îndurarea este semnul bunătăţii lui Dumnezeu ca fiinţă existenţială prin excelenţă – Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14) -, fiindcă Omne ens est bonum – Tot ce există este bun. Cu atât mai mult este bun acela de la care vine orice bine. Când Dumnezeu tace, nu ia în seamă şi nu pedepseşte răutatea oamenilor, spunem că este îndelung răbdător. Răbdarea este o virtute destul de rar întâlnită pe pământ, dar unde o găsim, putem fi siguri şi de existenţa unei minuni care s-a făcut sau se va face în acel loc. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu constituie un şir nesfârşit de minuni care înveselesc cerul şi dau speranţă pământului. Dar mai presus de îndelunga răbdare este îndurarea, adică Dumnezeu, nu numai că nu pedepseşte şi aşteaptă, dar chiar face bine acelora care îl supără, pentru a-i menţine în existenţă. Ne vom opri câteva clipe ca să medităm mai profund asupra îndurării divine, asupra carităţii lui Dumnezeu.

Dumnezeu este atât de bun încât ascultă nu numai rugăciunile celor buni şi sfinţi, dar chiar şi murmurul celor răi şi netoţi. Aşa ni-l prezintă prima lectură pe Iahve în Vechiul Testament (lectura I-a), aşa se reflectă în lumea păgână de azi.

Dar cu noi, care suntem creştini?

Faptele păgâneşti ale creştinilor, izvorâte din mândrie, care se transformă în murmurări evreieşti de tip vetero-testamentar, nu numai că nu le mai ascultă, dar le şi pedepseşte cu toată asprimea, fiindcă Isus ne-a învăţat să ne lepădăm de omul cel vechi, de omul păcatului, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou al învierii, pe care nici cei din Vechiul Testament şi nici păgânii nu l-au cunoscut. Noi îl cunoaştem. Martoră ne stă lectura a II-a.

Evanghelia zilei ne luminează şi mai bine. Poporul îl căuta pe Isus pentru pâinea minunată, ca viaţa de fiecare zi să fie mai uşoară. Isus i-a îndemnat pe ascultătorii săi, dar ne îndeamnă şi pe noi, să-l caute ca viaţa să le fie mai uşoară, dar nu atât prin pâinea materială, cât mai ales prin pâinea spirituală, pentru cuvântul său, care le-o poate uşura cum nici nu pot visa.

Care este această pâine spirituală?

Cuvântul care poartă în sine credinţa, virtutea teologală, care leagă direct de Dumnezeu.

După cum ne dă Isus de înţeles, credinţa este semnul îndurării divine.

Cu ce ne poate uşura viaţa noastră pământească această credinţă în cuvântul Domnului, care ne este oferită ca pâine spirituală?

Credinţa este o povară, o greutate, un întuneric pentru raţiune, o noapte, aşa cum o numeşte sfântul Ioan al Crucii. Dar Isus a spus: Luaţi jugul meu asupra voastră… şi eu vă voi da odihnă sufletelor voastre (Mt 11,29), o uşurare a vieţii. Credinţa, este drept, este un jug, o greutate. Cu toate că Isus a făcut minuni în faţa ucenicilor şi i-a făcut părtaşi ai misterelor împărăţiei (cf. Mt 13,11), ei au simţit totuşi atât de greu jugul credinţei încât au fost deseori dojeniţi (Mc 16,14), iar Petru chiar cu asprime (Mt 16,21-25). Credinţa, care înlătură orice preocupare şi teamă (cf. Lc 12,22-32), nu le intrase în sânge (cf. Mc 4,35-41). Din această cauză încercarea grea a Calvarului (cf. Mt 26,41) devine pentru ei un scandal (Mt 26,33). Au murmurat; Iuda l-a vândut; Petru s-a lepădat de trei ori şi l-au părăsit toţi (cf. Mt 26,25-75; Mc 14,50). Este un paradox: numai cei care acceptă jugul găsesc odihnă.

Dacă pătrundem în sensul Scripturii, jugul credinţei devine odihnă spirituală. Biblia ne prezintă credinţa ca pe un izvor şi ca pe un centru de viaţă religioasă. Planului divin, care se realizează în timp, omul trebuie să-i răspundă prompt cu credinţa sa. Mergând pe urmele lui Abraham – părintele tuturor celor care cred (Rom 4,11) – personajele de seamă ale Vechiului Testament au trăit şi au murit fericite (cf. Evr 11). Isus, desăvârşind credinţa (cf. Evr 12,2), dă posibilitate credincioşilor Noului Testament să trăiască şi să moară şi mai fericiţi, fiindcă participă la învăţătura, la spiritul, la liturgia Bisericii sale (Fap 2,41-46), ajungând la mântuire (Fap 2,47; 1Cor 1,18), la odihna desăvârşită, la uşurarea deplină a vieţii.

Credinţa, fiind un dar suprafiresc, o virtute teologală infuză la Botez, constituie o bogăţie spirituală, un motiv de bucurie sufletească. Dezvoltarea credinţei în suflet devine anevoioasă, un jug, fiindcă puterile umane sunt limitate. Omul poate schimba doar binele în rău, nu şi invers. Isus ne vine în ajutor uşurându-ne jugul credinţei prin atotputernicia sa divină. Numai el singur poate schimba răul în bine.

Credinţa devine uşoară când suntem atenţi la minunile zilnice ale Creatorului, atât la cele din cosmos, din microcosmos, cât şi la cele din pâinea de pe masă, care, deşi nu o merităm, este darul lui Dumnezeu, fiindcă este legată de pământul pe care nu noi l-am făcut, de soarele pe care nu noi îl facem să răsară şi de ploaia pe care nu noi o facem să cadă la timpul potrivit, ci Tatăl ceresc (cf. Mt 5,45).

Pentru cel care se bazează pe înţelepciunea proprie, pe bani, plăceri, onoruri etc. credinţa este grea fiindcă minunile naturale şi chiar cele supranaturale sunt insuficiente pentru a-i deschide ochii. Fariseii, cărturarii şi arhiereii de sub crucea lui Isus îi cereau să coboare, ca să vadă şi să creadă (Mc 15,32). Dar de ce, când au auzit că a înviat, că a săvârşit o minune mult mai mare decât coborârea de pe cruce, nu aleargă să vadă şi să creadă? Din contra, dau bani grei paznicilor de la mormânt (Mt 28,12), ca să-şi apere deşteptăciunea minţii lor. În acest caz nu credinţa este grea, ci capul, egoismul, mândria. Isus a zdrobit, aşa cum a fost profeţit (Gen 3,15), capul Şarpelui viclean, făcându-se ascultător faţă de voinţa Tatălui ceresc până la moartea pe cruce (Fil 2,8), îndemnându-ne să fim asemenea lui în blândeţe şi smerenie (Mt 11,29), pentru a transforma jugul în odihnă, pentru a schimba lăncile şi suliţele în seceri şi pluguri (Is 2,4)

Uneori jugul credinţei este foarte greu, dar nu din cauza adevărurilor supranaturale care ne sunt propuse şi nu le putem pricepe cu mintea noastră, ci din cauza adevărurilor foarte naturale ale firii noastre denaturate de păcat, fiindcă avem gusturi ca evreii, nu ne lipseşte necesarul pentru viaţă, ci delectarea continuă şi variată a simţurilor, a poftelor necontrolate. Isus ni se oferă ca pâinea care are în sine orice plăcere spirituală, el fiind plin de toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3), având în sine toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), dar ne place mai mult oţetul egoismului, fiindcă este produsul nostru autentic.

Alteori povara credinţei este foarte grea fiindcă, pentru a o duce, nu ne bazăm pe har, ci pe forţele proprii sau ale altor persoane, ca acei evrei de pe timpul lui Isus care credeau în Moise mai mult decât în Dumnezeu. Cine se bazează pe har se roagă ca apostolii: Doamne, măreşte în noi credinţa! (Lc 17,5).

Maria, mama lui Isus, era sub crucea Fiului în momentele cele mai tragice. Cine i-a dat tăria de a rămâne mai neclintită decât stâncile care s-au cutremurat şi au crăpat? Credinţa, numai ea îl poate întări pe om şi-l poate face chiar fericit în necazurile vieţii. Pentru aceasta a felicitat-o verişoara sa Elisabeta: Fericită eşti pentru că ai crezut (Lc 1,45).

Credinţa ne poate face şi pe noi fericiţi. Ea este semnul îndurării divine. Primind-o, apărând-o, dezvoltând-o şi trăind-o ca pe o cruce, într-o zi vom auzi glasul Mântuitorului: Credinţa ta te-a mântuit (Mt 15,28).

Dă, Doamne! Amin.

 

* * *

 

“Ce-i aceasta?” – adică, legea incompetenţei

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Când Dumnezeu răstoarnă oala…

Murmurarea este un termen care apare de multe ori între paginile Bibliei, în special în cartea Exodului. În textul de astăzi, ţintele imediate sunt Moise şi Aron. Dar este Dumnezeu în persoană, din reflex, care este pus sub acuzare. Din ce cauză se plâng Evreii? În esenţă de două fapte: în general, că au pierdut siguranţele precedente, chiar dacă erau legate de condiţia sclaviei; în particular, de a nu mai fi sătui.

Tipice cele două expresii: “Eram aşezaţi în jurul oalelor cu carne”; “Mâncam pâine pe săturate”. Sedentarismul şi a fi sătui sunt deci obiectul plângerii. În schimb Dumnezeu, cu complicitatea lui Moise şi Aron, i-a “făcut să iasă în deşert”, determinând trecerea de la siguranţe la situaţia provizorie. În locul săturării, foamea. Asiguratoarea, oală familiară cu carne a dispărut şi hrana – fie prepeliţele, sau mana – devine imprevizibilă şi ne acumulabilă (“Poporul va ieşi să strângă zilnic porţia pentru o zi”).

Drumul aventuros al Israeliţilor în deşert devine paradigma “probei” la care este supus orice credincios. Fiecare dintre noi ţine la inimă propria “oală cu carne”, lângă care îi place să stea. Comoditate, obiceiuri liniştite, o iei de la început. Când Dumnezeu intră în acţiune în viaţa ta, răstoarnă negreşit “oala cu carne”.

Trebuie, înainte de toate, să experimentezi golul. Nu este adevărat că Dumnezeu îţi dă ceva. Înainte de toate ia, te lasă lipsit… Nu trebuie să crezi nici pe aceia care te asigură triumfător că “au găsit”. Avram, dacă ştim să citim atent situaţia sa, nu este desigur unul care să poată spune că l-a găsit. Este, mai degrabă, unul care a fost găsit pe stradă, lipsit de orice sprijin (ar fi cazul de spus, lipsit de… orice bun de Dumnezeu), de orice ancorare.

Domnul i-a luat totul, i-a luat de-a dreptul cetăţenia, şi el nu ştia unde şi când va ajunge, şi ce va găsi. Credinciosul este un cerşetor, nu unul care posedă. Este unul care caută ceea ce nu a găsit încă. Dumnezeu însuşi se lasă găsit dispărând în mod continuu.

O cale însemnată cu puncte de întrebare

Şi nu trebuie să-i credem nici pe aceia care ne asigură că “trăiesc în plinătate”. Dumnezeu ne face să trăim în lipsă, strâmtorări, nevoie continuă. Nu este numai oala cu carne care este răsturnată. Eşti tu însuţi care eşti golit, despuiat, redus la nimic. Dumnezeu, în loc să te umple, să dilate spaţiile tale (şi este o operaţie, foarte dureroasă, care poate fi făcută numai evacuând toate obstacolele). Dacă Dumnezeu te umple, înseamnă că I-ai spus destul, ai încheiat.

Isus va certa pe oamenii care, după întâlnirea cu El, se consideră satisfăcuţi: “Voi mă căutaţi, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din acele pâini şi v-aţi săturat”. Dumnezeu nu creează satisfăcuţi, ci nesatisfăcuţi, de nesăturat. Isus indică drumul însemnându-l cu semne de întrebare, care sunt unicele săgeţi de direcţie de luat în considerare. “Aţi văzut semne…” Nu posedarea, nu debarcarea. Dar numai semnale, adică ceva care te avertizează că nu trebuie să te opreşti acolo. Ceea ce ai, ceea ce vezi, ceea ce descoperi este pur şi simplu un semn, adică ceva care te trimite la o realitate ulterioară, mai profundă, inimaginabilă.

Orice dar este numai o promisiune. Orice posedare, o anticipaţie. Orice întâlnire nu este altceva decât pregătirea. Ceea ce apare este destinat să dispară. Ceea ce ai sub ochi te solicită în direcţia invizibilului. Terenul pe care păşeşti este terenul pe care trebuie să-l părăseşti. “Pleacă din ţara ta… Lasă… Du-te… Jertfeşte-l pe fiul tău…” Avram este constrâns să “abandoneze” nu numai în faza plecării, ci în timpul întregului itinerariu. Sosirea este mereu în vederea plecării. Fiecare auroră nu-l găseşte unde l-a lăsat apusul. Orice cucerire, orice dar este în funcţia unei pierderi. Orice descoperire te introduce în teritoriul necunoscutului.

Mana: nimeni nu ştie nimic

“Man hu: ce-i asta?… pentru că nu ştiau ce este”. Orice experienţă a lui Dumnezeu te poartă să descoperi mana, adică ceva ce nu ştii ce este. Darurile lui Dumnezeu nu sunt catalogabile după lista produselor care se află în magazinul nostru mintal sau spiritual. El te aşează mereu în faţa a ceva ce nu ştii ce este. Ceva care nu aparţine bagajului cunoştinţelor tale şi al experienţelor precedente. Poţi să citeşti toate textele de mistică. Dar atunci când, într-o dimineaţă, ca Israeliţii, ieşi afară din tabără şi descoperi acel lucru “mărunt şi granulos”, trebuie să recunoşti că nu ştii nimic , şi nimeni înainte de tine nu va putea avea vreo noţiune despre el.

Ceea ce textele spirituale descriu nu au nimic comun cu ceea ce te aşteaptă, este rezervat ţie. Ei vorbesc, în mod paradoxal, despre ceea ce nu te priveşte, de ceea ce nu trebuie să te aştepţi. Până în faţa unei cruci, vei fi condus să te întrebi: “Ce este aceasta?…” Da, pentru că şi crucea este mană, adică manifestarea neaşteptată a lui Dumnezeu. Şi oricare întâlnire, orice circumstanţă, orice episod, în viaţa ta, poate fi experienţa manei. Important este de a nu te opri cu prezumţia aceluia care ştie deja ceea ce îl aşteaptă, ceea ce este de descoperit, sau, mai rău, în atitudinea vătămătoare a aceluia care a stabilit deja că nu este de aşteptat nimic bun sau nou.

Îţi trebuie, în schimb, uimirea care te conduce să te întrebi: “Ce-i aceasta?”

Omul nou: ce-i aceasta?

Nu este numai o hrană care piere”. Este omul însuşi “care se corupe”, cum ne avertizează Paul scriind comunităţii din Efes (lectura a doua). “Omul nou”, care trebuie să îmbrace, depunând “omul vechi”, este echivalentul lui “ce-i aceasta?” despre care am vorbit în legătură cu mana descoperită de Evrei în deşert. Până acum ceea ce cunoaştem este “purtarea de mai înainte” sunt “pasiunile înşelătoare”, sunt comportamentele de origine păgână pe care pretindem să le amestecăm împreună cu noutatea Evangheliei, închipuindu-ne că nu se observă incompatibilitatea cu cele două produse. Câţi creştini, printre care mă pun şi eu, trăiesc sub semnul incompatibilităţii, pentru care “omul nou” nu funcţionează, nu reuşeşte să se afirme.

“Ce este?”, apoi, omul nou? Blasfemiind, aş îndrăzni să spun că nici Dumnezeu nu o ştie încă. Pentru acum, El cunoaşte numai comportamentele mele care se repetă, mă recunoaşte în haina veche, uzată din belşug, depăşită în raport cu noutatea mesajului său, pe care eu mă încăpăţânez s-o îmbrac. Cine ştie dacă într-o zi Domnul, întâlnindu-mă “de nerecunoscut” faţă de imaginile precedente, va fi constrâns să se întrebe, cu uimire: “Şi aceasta, ce este?” Cine ştie dacă într-o zi cei care acum mă cunosc, descoperindu-mă diferit, aproape să nu le vină să creadă ochilor, se vor întreba uluiţi: “Ce-i aceasta?”

 

* * *

 

Eu sunt pâinea vieţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cine este Isus şi ce vrea de la noi? În lecturile din duminicile trecute Isus ni s-a prezentat ca fiind mai mult decât profet, mai mult decât păstor, iar în ultima duminică l-am văzut în postura de taumaturg – mare făcător de minuni – prin înmulţirea pâinilor; azi Isus însuşi se recomandă: Eu sunt pâinea vieţii. De fapt Învierea glorioasă îi va da dreptate, iar nouă ne cere să-i credem cuvântul.

Lecturile de azi caută să ne dispună pentru a crede, pentru a-l primi în Euharistie şi astfel să-i oferim posibilitatea ca el să reînnoiască şi să păstreze în noi harul său, spre a fi plăcuţi Tatălui, dispunându-l să ne primească în împărăţia sa (cf. Colecta LR), după ce şi noi vom învia prin Pâinea vieţii.

În prima lectură (Ex 16, 2-4. 12-15) întâlnim pedagogia divină pentru redresarea conceptului despre viaţă şi hrană: valori inversate, hrana trecea drept scop şi viaţa drept mijloc. Poporul numeşte viaţă starea de sclavie în care se pare că pâinea şi carnea îi erau drept scop: Când şedeam lângă oalele cu carne şi mâncam pâine pe săturate; numeşte moarte călătoria presărată cu necazuri şi lipsuri.

Este greu pentru Moise să redreseze scara valorilor într-un popor cu o mentalitate destul de primitivă! Este necesară o intervenţie divină şi ea se face simţită: Iată eu voi ploua peste voi pâine din cer. Seara veţi mânca carne şi dimineaţa vă veţi sătura cu pâine.

Apariţia prepeliţelor care, venind din nord şi s-au aşezat în preajma muntelui Sinai, în emigraţia lor spre sud poate fi cu totul naturală, dar în acel moment critic pentru Israel a căpătat o semnificaţie providenţială. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mană, care, conform unor comentatori, ar fi fost un rod al arborelui de tamarisc, un fel de răşină cu seminţe de o valoare nutritivă ridicată (cf. MAC p. 919). Denumirea că este pâine din cer, se datorează faptului că primirea ei este nesperată şi gratuită, este un dar; însă şi o încercare, o acţiune din partea lui Dumnezeu pentru verificarea cunoştinţelor lor religioase: hrana este dată omului ca să cunoască sensul vieţii: Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Lecţia se va repeta zilnic: vor strânge mană în fiecare zi, numai pentru o singură zi şi numai într-o singură zi o vor strânge pentru două zile, spre a observa legea sabatului: spre a vedea dacă umblă conform legii mele sau nu; Iahve le va confirma în fapt că Domnul este în mijlocul lor, iar ei vor trebui să confirme în fapt credinţa lor prin păzirea legii spre a căpăta sensul vieţii care vine din cer şi duce la Cer prin acea «hrană misterioasă» care este cuvântul lui Dumnezeu (Dt 8, 25).

Profeţii au învăţat poporul să citească într-un fenomen natural, dar realizat într-o formă excepţională, un semn al prezenţei divine (Dt 8, 3. 16).

Cristos confirmă şi subliniază lecţia prezentată de Vechiul Testament în pustiu şi anume că: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu (Mt 4, 1-4) şi o întăreşte prin hrănirea poporului cu pâinea miraculoasă, pe care o putem numi într-adevăr Pâinea vieţii, fiindcă este înmulţită de Cristos care este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca pe vremea lui Moise, aşa şi pe vremea lui Isus, aşa şi azi: oamenii preţuiesc mâncarea şi băutura ca pe un scop al vieţii: Mă căutaţi, nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din acele pâini şi v-aţi săturat, iar viaţa ca pe un mijloc de procurare a plăcerilor, conform sintagmei materialiste Trăieşte-ţi viaţa!.

Ca să înţelegem mai bine faptul redresării valorilor, trebuie să ne transpunem în mentalitatea timpului de atunci la care se referă evanghelistul Ioan. Pâinea vieţii în acel timp avea referinţă la «pomul vieţii» din Paradisul pământesc, simbol al nemuririi de care omul a fost lipsit din cauza păcatului (cf. MAC p. 920). Isus trebuie să confirme că Pâinea vieţii, pe care el a venit să o dea omenirii, este cu adevărat ruptă din «pomul vieţii» din mijlocul Paradisului. Dovada pe care Isus o propune este aceasta: Cei care au mâncat mană în pustiu au murit, dar cine va mânca Pâinea vieţii oferită de Isus va trăi în veci. În acea vreme erau unele speculaţii iudaice referitoare la o mană de tip sapienţial, care Este pregătită pentru vremurile viitoare. Numai cine crede este vrednic să o mănânce. Această mană era legată de sărbătoarea Paştelui, Mesia va veni pentru sărbătoarea Paştelui şi atunci va începe să cadă mană din cer.

Toate aceste speculaţii şi speranţe mesianice vânturare în acea vreme ne luminează destul de bine scena aşa cum ne-o prezintă Ioan. Fiindcă Isus se prezenta poporului ca Mesia, poporul aştepta să vadă coborând mana din cer, fiindcă era în preajma Paştelui.

Replica lui Isus faţă de pretenţiile poporului este axată pe acest punct: speranţele voastre sunt împlinite deja: Eu sunt pâinea după care aţi suspinat. Dar, înainte de a vă oferi rezolvarea definitivă, este necesar de reţinut un lucru destul de important: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl, dar în realitate ea putea satisface numai foamea sau trebuinţa fizică, biologică, naturală.

Dacă Isus n-ar fi făcut un lucru deosebit decât înmulţirea pâinilor, aşa după cum a înţeles-o poporul, pâinea sa ar fi rămas ca şi mana, la nivelul pâinii «pieritoare» care satisface doar o cerinţă naturală, însă, aşa cum israeliţii în pustiu pentru a beneficia de mană trebuiau să se scoale dis-de-dimineaţă şi s-o culeagă, tot aşa Isus le cere auditorilor săi să creadă în cuvântul său (cf. CBL p. 1343-1344). Acesta este înţelesul cuvântului Procuraţi-vă de mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care vă v-a da-o Fiul omului, căci pe el l-a pecetluit Tatăl, adică Dumnezeu.

Fiul omului este Pâinea vieţii fiindcă el însuşi a căutat această hrană în voinţa Tatălui (In 4, 34), a găsit-o şi a împlinit-o, aşa cum a declarat la Cina de taină (In 17, 4), a mâncat această Pâine euharistică conform voinţei Tatălui care l-a pecetluit devenind Pâinea vieţii prin învierea din morţi, adeverind cuvântul său: Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii.

Dacă am şti să căutăm şi să mâncăm această Pâine, aşa cum a căutat-o şi a mâncat-o Fiul omului, am învia din morţi, adică ne-am detaşa de omul cel vechi, de omul păcatului, era mort şi a înviat (Lc 15, 23) şi despre care vorbeşte sf. Paul în lectura a II-a (Ef 4, 17. 20-24).

Am fi profund materialişti, dacă am crede că Duhul Sfânt, care la- înviat pe Cristos din morţi (Rom 8, 11) ne va învia întocmai cum suntem (cf. CBL p. 1679). Suntem atât de legaţi de omul cel vechi încât pe acesta vrem să-l perpetuăm, pentru acesta ne zbatem zi şi noapte, pentru acesta visăm plinătatea plăcerilor sensibile… Isus vrea să ne îmbrace în omul cel nou, pe care trebuie să-l acceptăm mai întâi prin credinţă în Misterul credinţei, care este Jertfa euharistică, prin care se revarsă în noi toată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Rom 5,5) şi care ne duce la armonia unităţii, premiză absolut necesară pentru învierea de apoi… Mana din pustiu nu era în stare să-i dea omului această nemurire, dar Isus o dă în schimbul credinţei. În Pâinea vieţii aflăm, deci, o referire escatologică: Isus este adevărata viaţă a nemuririi pe care omul şi-a dorit-o chiar din Raiul pământesc şi datorită căreia a fost dus în eroare: Nicidecum nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu (Gen 2, 4-5).

Isus este «pâinea care dă viaţă» mai întâi prin cuvântul său care deschide poarta vieţii veşnice acelora care cred (In 6, 26-51a), apoi prin Trupul şi Sângele său date ca mâncare şi băutură (In 6, 51b-58).

Învăţându-ne rugăciunea «Tatăl nostru», Isus vrea ca chiar sub chipul pâinii de fiecare zi, a pâinii naturale, să vedem acţiunea cuvântului divin care ne dă viaţă pentru viaţa veşnică, fiindcă trebuie s-o bazăm pe rugăciune şi rugăciunea trebuie să pornească din credinţă, altfel rămânem materialişti orbi, limitaţi la specia animală condusă doar de instincte şi incapabilă de o alegere conştientă, responsabilă, de ordin superior prin care să se dispună pentru o viaţă nepieritoare, care, fiind susţinută de o pâine «din cer» nu poate avea altă menire decât să ducă la cer, la ospăţul veşnic. Fără această credinţă rămânem în pustiu.

Numai cine primeşte «darul» cu iubire poate înţelege superioritatea iubirii celui care dăruieşte. Credinţa care lucrează prin caritate (Gal 5, 6) dispune la caritate pentru credinţă în Dumnezeu şi în acest fel Isus s-a dovedit «Începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre» (Evr 12, 2) prin iubire, dovedind-o prin semnele carităţii.

Poporul care n-a înţeles înmulţirea pâinilor ca pe un act de iubire din partea lui Isus, nu s-a putut ridica la nivelul credinţei care angajează pentru caritate, ci a continuat să ceară pentru sine pâinea care menţine fiinţa umană în starea biologică naturală, de animalitate.

Comuniunea vitală începe din iubire, trece în credinţă şi se amplifică prin speranţă. Nu poţi crede în acela pe care nu-l iubeşti.

Semnele săvârşite de Isus au avut şi au menirea să trezească iubirea, de la care se poate trece la încredere, de la încredere se trece la verosimilul extraordinarului şi de aici se ajunge la iubirea obiectului credinţei pe care îl înţelege ca pe un dar al lui Dumnezeu.

Suntem capabili să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul credinţei?.. Dacă da, atunci înseamnă că am înţeles că Isus este pâinea vieţii veşnice, «pâinea coborâtă din cer», Darul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm pentru noi şi pentru întreaga Biserică: Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; toţi sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor: reînnoieşte şi păstrează în toţi harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Avertisment:

În această duminică şi în cele patru care urmează mesajul evanghelic se concentrează pe discursul “euharistic” din capitolul al VI-lea al Evangheliei după sfântul Ioan.

Vom profita pentru a le prezenta copiilor diferitele părţi ale Liturghiei, pentru a-i educa la o participare mai activă şi rodnică.

S-ar putea introduce această schemă sub forma unei povestiri, normal, imaginară.

Fiul lui Dumnezeu, înainte de a se întrupa, le-a spus îngerilor:

- Vreau să stau într-un mod mai aparte cu oamenii, făcându-mă ca şi ei, şi să le duc daruri. Mergeţi, aşadar, în lume şi priviţi cu atenţie de ce au nevoie mai mare.

Îngerii au plecat; au bătut lumea în lung şi în lat; apoi s-au întors ca să îi transmită Domnului. I-au spus Fiului lui Dumnezeu:

- Dintre multele nevoi ale oamenilor, iată-le pe cele principale:

- Oamenii au nevoie de iertare, pentru că sunt păcătoşi.

- Voi fi Iertarea lor (Liturgia penitenţială).

- Oamenii au nevoie de adevăr pentru a descoperi misterul vieţii şi al voinţei Domnului.

- Voi fi pentru ei Adevărul (Liturgia cuvântului).

- Oamenii au nevoie de iubire.

- Voi fi pentru ei Iubirea (Liturgia euharistică).

Şi îngerii au încheiat:

- Oamenii au nevoie de viaţă.

- Eu voi fi viaţa lor pentru totdeauna sprijinul lor, pregustarea vieţii veşnice (Împărtăşania).

2. Tema

O singură temă în trei afirmaţii:

- Isus este “Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii!”

- Liturghia este cel mai bun medicament împotriva păcatului, cauză de dezbinări.

- Pentru a ne împărtăşi, trebuie să fim în “împărtăşire” de iubire între noi şi cu Dumnezeu.

3. Mesajul zilei

Introducere.

- Prea des suntem răi… Nu ne iubim… Uneori chiar şi în familie… Suntem dezbinaţi, ţinem între noi ranchiună, poate chiar ură; ne vorbim de rău unii pe alţii… Murmurăm ca evreii în deşert (cf. prima lectură).

- Şi totuşi, suntem creştini, al căror semn distinctiv ar trebui să fie iubirea reciprocă. Avem nevoie de un medic care să ne vindece, un antrenor care să ne educe la iubire (cf. Evanghelia).

Mesaj:

- Cine este acest medic, antrenor de iubire? Isus! Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!

- Cum ne educă Domnul la iubire? Mai ales prin Liturgia penitenţială (Spovadă şi Liturgia iertării de la Liturghie).

Exemplificare liturgică.

- Tocmai despre liturgia penitenţială a Liturghiei vreau să vă vorbesc astăzi, pentru a vă ajuta să gustaţi darurile lui Dumnezeu conţinute în ea şi pe care putem să ni le însuşim în fiecare duminică şi de fiecare dată când venim la Liturghie.

- Aici suntem invitaţi să comentăm liturgia penitenţială:

$diferitele ei părţi: Invitaţia, Invocaţia, Dezlegarea, “Mărire”, Colecta;

$diferitele rugăciuni: Mărturisesc; Doamne, îndură-te;

$gestul: baterea pieptului…

- Învăţaţi să le facă bine. Subliniaţi mai ales importanţa:

$modului comunitar de a face “pocăinţă”: de la preot până la cel mai mic din cadrul adunării;

$timpului de tăcere, atât de preţios pentru copii, dacă sunt bine instruiţi, pentru a-i cere personal şi sincer iertare lui Dumnezeu şi pentru a se ierta reciproc;

$şi dezlegarea dată de preot, care eliberează de păcatele zilnice şi ne uneşte pe toţi într-o adevărată comunitate de iubire. Ne permite să ne împărtăşim, chiar şi fără a ne spovedi de fiecare dată, dacă nu avem păcate de moarte. Devenim mai puţin nedemni de a ne împărtăşi. Prin iertarea reciprocă şi a lui Dumnezeu, trăim într-o comuniune mai intimă de iubire.

5. Exemple

a) O analogie pentru a înţelege mai bine cuvintele lui Isus: “Dacă îţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, du-te mai întâi şi te împacă cu fratele tău, apoi întoarce-te şi adu-ţi darul”.

Sfântul Doroteu îi învăţa pe călugării săi: “Iată o imagine a vieţii creştine. Ea este ca un cerc. Dumnezeu stă în mijloc, în centru; noi, oamenii, în jur, pe circumferinţă. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât ne apropiem mai mult unul de altul în iubire”.

b) Tânărul novice s-a dus la un bătrân eremit. În acea zi era foarte descurajat: toate eforturile pentru a creşte în bine i se păreau inutile.

- Părinte, a spus plângându-se, părăsesc totul şi mă întorc în lume. Viaţa mea spirituală este ca un coş de nuiele: apa cuvântului şi a iubirii lui Dumnezeu se scurge toată!

Cu amabilitate, bătrânul eremit a răspuns:

- Frate, tu nu înţelegi tot adevărul. Apa harului lui Dumnezeu, în coşul inimii tale, înfăptuieşte cel puţin două minuni: îl spală, şi un coş curat este bun pentru multe lucruri; şi face mai rezistente tinerele nuiele, ca să poată dura mai mult în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

c) Putem termina repetând rugăciunea sfântului Francisc: “Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale. Unde e ofensă, să aduc iertare!”

d) Sfat practic

După cum vedeţi, astăzi predica se axează pe liturgia penitenţială. Soluţia cea mai bună este să urmăriţi cu atenţie, înainte sau după, cu învăţăturile necesare, această parte importantă a Liturghiei, trezind participarea conştientă a copiilor.

 

* * *

 

Duminica a 18-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 6,24-35

24 Când mulţimea a văzut că Isus nu este acolo, nici ucenicii lui, au intrat şi ei în bărcile cele mici şi au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus.

25 Şi găsindu-l dincolo de mare, i-au zis:

- Învăţătorule, când ai venit aici?

26 Isus le-a răspuns:

- Adevăr, adevăr vă zic: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâine şi v-aţi săturat. 27 Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, el pe care l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl.

28 Atunci au zis:

- Ce trebuie să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?

29 Isus a răspuns:

- Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în acela pe care l-a trimis el.

30 Atunci l-au întrebat:

- Ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem în tine? Ce vei face? 31 Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, precum este scris: “Pâine din cer le-a dat lor să mănânce”.

32 Isus le-a zis:

- Adevăr, adevăr vă spun, nu Moise v-a dat pâinea coborâtă din cer, ci Tatăl meu vă dă adevărata pâine venită din cer. 33 Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii.

34 Au spus către el:

- Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta.

35 Şi Isus le-a zis:

- Eu sunt pâinea vieţii: cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În duminica aceasta continuăm să citim capitolul 6 din Evanghelia după sfântul Ioan. Amintim schematic structura acestui capitol pentru a putea să găsim bine caracteristicile textelor care-l compun:

- Versetele 1 la 15: Semnul înmulţirii pâinilor şi peştilor.

- Versetele 16 la 21: Isus merge pe ape.

- Versetele 22 la 59: Discursul despre Pâinea Vieţii în sine.

- Versetele 60 la 71: Reflecţii despre atitudinea ucenicilor în faţa urmării Domnului.

Astăzi luăm o primă parte din aşa-numitul Discurs despre Pâinea Vieţii, de la versetul 24 la 35. Mulţimea, care a rămas surprinsă datorită înmulţirii pâinilor şi peştilor săvârşită de Domnul, caută cu ardoare să-l întâlnească pe Domnul şi continuă să-l caute pe celălalt mal al lacului. În momentul în care se întâlnesc, cuvintele Învăţătorului revelează cu claritate atitudinea superficială a celor care-l caută. Domnul le reproşează că-l caută pentru că s-au săturat cu ceea ce au mâncat şi nu pentru că au înţeles semnul înmulţirii pâinilor şi peştilor. De aceea, îi sfătuieşte să nu se preocupe atât pentru mâncarea cea pieritoare ci pentru mâncarea ce rămâne şi dă viaţă veşnică. Această “mâncare” o dă Isus. S-ar părea că mulţimea este interesată de ceea ce spune Domnul şi pentru aceasta îl întreabă ce trebuie să facă. Isus le va răspunde în mod decis că Dumnezeu vrea ca ei să creadă în El, Fiul pe care l-a trimis Tatăl din ceruri.

Însă poporul îi cere un semn care să ateste că aşa este… Încă o dată iese în evidenţă că nu au înţeles semnul înmulţirii pâinilor şi peştilor. Continuă să dialogheze şi după câteva întrebări şi răspunsuri, Domnul va încheia revelându-se ca pâine care dă viaţă. Cel care se încrede în Isus nu va flămânzi şi nici nu va înseta.

Pedagogia Domnului a ridicat mulţimea de la necesitatea pâinii materiale de toate zilele la capacitatea de a-şi ridica ochii şi a putea descoperi o “pâine spirituală” care satură dorinţele cele mai profunde ale inimii.

Chiar dacă deja se pot contura aspecte euharistice în această parte a discursului despre Pâinea Vieţii, totuşi nu se ajunge la plinătate aşa cum se va face în versetele următoare. Aici accentul este pus pe Isus ca Pâine pentru toţi cei care cred, cei care au credinţă în puterea lui ca Fiu al lui Dumnezeu între oameni.

Pentru a ţine cont: În Vechiul Testament se relatează că, atunci când poporul lui Dumnezeu a ieşit din Egipt şi era în pustiu, au experimentat foamea şi Dumnezeu i-a hrănit cu mană. Evanghelia după Ioan reia toate aceste relatări şi le prezintă ca o anticipare a ceea ce se întâmplă cu Domnul care dă poporului său o hrană care să sature foamea sa veşnic.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Ps 78,34; Mt 16,1-4; Lc 11,29-32; Mc 10,17.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “Pâine”.

Întrebări pentru lectură

- Cum începe relatarea?

- Ce face mulţimea?

- Ce face Isus?

- Ce-l întreabă oamenii pe Isus atunci când îl întâlnesc?

- Ce reproşează Isus mulţimii care-l căuta?

- Ce le propune Isus?

- Ce anume cere mulţimea de la Domnul după aceea?

- Ce va argumenta Învăţătorul în faţa acestor cereri?

- Cum se revelează Isus? Cum se defineşte el?

- Ce anume cere mulţimea de la Domnul la sfârşit?

- Ce ultimă certitudine le dă Învăţătorul pentru ca realmente să aibă încredere în El?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ies ca să-l caut pe Domnul?

- Unde îl întâlnesc pe Isus astăzi?

- Cu ce atitudine îl caut pe Domnul? Seninătate, încredere, siguranţă… sau îl caut cu disperare, cu ardoare?

- Ce lucruri îmi poate “reproşa” astăzi Isus? În ce anume “greşesc” astăzi faţă de el?

- Am ispita de a-l căuta pe Domnul numai atunci când “mi-a umplut stomacul”; adică atunci când mi-a dat ceva precis şi punctual ce i-am cerut?

- Mă preocup numai de lucrurile de pe acest pământ sau sunt realmente capabil să-mi ridic privirea spre lucrurile lui Dumnezeu şi ale Împărăţiei sale?

- Ce lucruri ocupă mai mult timpul meu şi viaţa mea astăzi?

- Descopăr “autoritatea” lui Isus? În ce lucruri? Dau crezare în viaţa puterii sale mesianice?

- Accept invitaţia lui Isus de a crede în El?

- Îi “cer dovezi” Domnului pentru a crede şi a avea încredere încredinţându-i viaţa mea?

- Mă însufleţesc să spun împreună cu mulţimea: “Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta”?

- Cred şi am încredere în Isus, care astăzi mi se revelează ca Pâine a Vieţii pentru ca să nu flămânzesc şi să nu însetez niciodată?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune vom folosi prima lectură din această duminică: Ex 16,2-4.12-15

16

Dumnezeu îi hrăneşte pe fiii lui Israel

1 La o lună şi jumătate după ce au ieşit din Egipt, fiii lui Israel au plecat de la Elim şi au ajuns în pustiul Sin, care se află între Elim şi muntele Sinai. 2 Întreaga comunitate a fiilor lui Israel cârtea în pustiu împotriva lui Moise şi a fratelui său Aron. 3 Fiii lui Israel le-au zis: «Mai bine am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne şi când mâncam pâine pe săturate. Voi ne-aţi scos în acest pustiu ca să murim de foame noi toţi care suntem adunaţi aici».

4-5 Domnul i-a zis lui Moise: «Iată, voi face să cadă o ploaie de pâine din cer, iar poporul să iasă zilnic, ca să-şi adune cât îi trebuie pentru o zi. Astfel îi voi pune la încercare, ca să văd dacă ascultă sau nu de Legea mea».

12 «Am auzit cârtirea fiilor lui Israel; spune-le: “După asfinţitul soarelui veţi avea carne din belşug şi dimineaţa veţi mânca pâine pe săturate. Veţi recunoaşte atunci că eu, Domnul, sunt Dumnezeul vostru».

13-14 În aceeaşi seară a venit un stol de prepeliţe care a acoperit câmpia, iar a doua zi dimineaţă era un strat de rouă în jurul taberei. Când stratul de rouă s-a ridicat, a rămas pe suprafaţa pustiului o crustă fină, ceva mărunt ca boabele de chiciură pe pământ. 15 Când au văzut aceasta, fiii lui Israel şi-au zis unul către altul: “Manhu?”, ceea ce înseamnă: “Ce-i aceasta?”, căci nu ştiau ce era. Moise le-a zis: “Aceasta este pâinea pe care Domnul v-o dă să o mâncaţi”.

Să ţinem cont de modul în care Domnul hrăneşte poporul său în VT. Acest episod este semn a ceea ce prezintă acum Isus în In 6.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie vom folosi fraza interlocutorilor lui Isus:

- Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta…

- Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta…

O repetăm în mod ritmic şi senin.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să-l redescopăr pe Isus în fiecare zi ca Dumnezeu şi Domn care hrăneşte sufletul meu şi spiritul meu.

Propunere comunitară

- Stabiliţi un dialog cu ceilalţi tineri referitor la “identitatea” lui Isus: Cine este Isus pentru fiecare?

 

* * *

 

Nu ajunge pâinea trupului…

Autor: pr. Virgil Blaj, OFMConv

Problema cea mai evidentă care apare în lecturile de astăzi, şi anume cea a “pâinii”, nu este nicidecum nouă, pentru că ea l-a însoţit pe om încă de la pierderea fericirii paradisului. După ce, în urma neascultării, a încălcat porunca lui Dumnezeu şi a părăsit paradisul, omul a primit poruncă să-şi câştige pâinea din “sudoarea frunţii”. Şi poate că dificultatea cea mai mare nu este atât truda, efortul sau munca, ci mai ales ostilitatea naturii şi a pământului care nu oferă roade pe măsura muncii, nedreptatea celorlalţi care vor să câştige “pâinea” fără o muncă cinstită, lipsa unui salariu decent, sau lipsa unui loc de muncă, atât de necesar pentru câştigarea “pâinii”.
Dacă vă aduceţi aminte, în evanghelia de acum două duminici, evanghelistul Marcu, sublinia un detaliu foarte important pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Spunea că Isus “ridicând ochii şi văzând mulţimea de oameni, i s-a făcut milă”. Dumnezeu nu este indiferent faţă de nevoile noastre. Isus simte milă pentru că priveşte omul cu ochii inimii şi astfel înţelege care sunt nevoile şi dorinţele sale cele mai profunde. Şi în timp ce apostolii îşi fac calcule cum să rezolve problema foamei mulţimii (evanghelia din duminica trecuta), Isus satură lumea, folosindu-se de generozitatea unui tânăr, care îi oferă traista sa cu 5 pâini şi 2 peşti.
Lumea continuă să-l caute pe Isus considerând că el este capabil să rezolve una din cele mai mari probleme ale omenirii: problema pâinii. Şi vor să-l facă rege. Isus însă se retrage pe munte, el singur, probabil dezamăgit pentru că semnul făcut de el nu a fost înţeles. De fapt, în evanghelia de astăzi, le spune clar oamenilor: “Adevăr, adevăr vă zic: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat”. Iată aşadar o greşeală care se ridică deseori în calea credinţei noastre şi pe care ne-o semnalează Isus astăzi: să vezi şi totuşi să nu crezi.
Evanghelistul Ioan nu foloseşte în evanghelia sa cuvântul miracol sau minune ci semn. Semnul este un indicator. El nu poate deveni scop sau ţintă de atins. El indică scopul, trimite la ceva ce încă nu se vede. Oprirea la semn este de scurtă durată, nu este definitivă. Pentru Sf. Ioan, toate minunile săvârşite de Isus sunt “semne”, sau, pentru a mă folosi de un cuvânt mai comun, sunt “indicatori”. Aşa cum sunt, de exemplu, semnele de circulaţie, sau indicatoarele de pe şosele. Dacă îţi propui să mergi la Bucureşti cu maşina, sau cu trenul, de-a lungul drumului poţi observa multe indicatoare spre această localitate. Dar nu te opreşti la ele, ci doar le priveşti, şi vezi dacă eşti pe drumul cel bun. Semnul, indicatorul, confirmă sau îndreaptă ceea ce deja se crede. Tot astfel Isus prin semnul “înmulţirii pâinilor” ne indică o realitate care se află dincolo de hrana materială. Este un indicator al hranei care este însuşi Isus Cristos, Pâinea vieţii. Dar poate vă veţi întreba: De ce nu le-a spus Isus apostolilor direct acest adevăr? Tocmai a încercat să le spună în Evanghelia de astăzi, şi am auzit care a fost reacţia lor: mai vor un semn. Minunea nu naşte credinţa, ci credinţa naşte minunea. De fapt, în tot acest discurs euharistic, pe care-l vom asculta şi în duminicile următoare, apare constant, pe de o parte invitaţia lui Isus de a privi dincolo de materie, şi incapacitatea mulţimii de a trece pragul acesteia. Problema aşadar nu este una de pâine sau de hrană, cât mai ales una de credinţă.
Primul semn al unei credinţe slabe, şovăielnice, sau de-a dreptul al lipsei ei, este “cârteala”. Am auzit cum în prima lectură poporul ales, aflându-se în pustiu spre ţara promisă, începe să regrete “oalele cu carne” lăsate în Egipt. Trăiesc cu nostalgie perioada sclaviei şi suferă de libertate. Îşi pierd încrederea în Dumnezeu şi în slujitorii săi, cârtind împotriva lor, pentru că nu au cu ce să-şi astâmpere foamea.
Ce înseamnă a cârti? Conform DEX-ului “a cârti” înseamnă a-şi exprima (mereu) nemulţumirea prin murmure sau critici, a se plânge, a protesta (mereu), a bombăni, a bodogăni. Cel care cârteşte nu este mulţumit. Păcatul cârtelii exprimă în primul rând o “memorie scurtă”. Poporul uită de binecuvântările lui Dumnezeu (cum a fost scos din sclavia Egiptului, cum a trecut Marea Roşie ca pe uscat, cum a fost condus de Dumnezeu printr-un nor de lumină) şi se plânge. Cârteala naşte în inima celui care consideră că merită mai mult decât a primit. O astfel de persoană, dacă ar fi sinceră, ar recunoaşte că, de fapt, nu este mulţumită în primul rând de sine, pentru că inima sa caută doar “hrana care trece”. Nu a gustat din Pâinea vieţii. Cel care murmură, nu face acest lucru pentru că trece printr-o situaţie grea, ci pentru că-i lipseşte credinţa. Păcatul cârtelii este deseori pedepsit de Dumnezeu în Biblie, pentru că el este rodul unei inimi împietrite, care nu vede harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. De asemenea, acest păcat exprimă o excesivă orientare a omului spre bunurile acestei lumi. Evreii murmurau împotriva lui Dumnezeu pentru că nu erau sătui. E adevărat că pentru a trăi, trebuie să ne hrănim. Ori, noi ştim că hrana materială oricât de multă şi de bună ar fi nu reuşeşte niciodată să astâmpere pe deplin foamea omului. Tot ce mâncăm nu ne satură niciodată definitiv. Deşi am mâncat foarte bine astăzi, mâine vom avea din nou nevoie de hrană. Iată aşadar cum evreii caută ceva definitiv acolo unde nu poate fi găsit.
În Evanghelie Isus se prezintă pe sine ca pâinea care poate astâmpăra definitiv foamea omului: “Eu sunt pâinea vieţii: cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată”. Înseamnă atunci că cine se hrăneşte cu această pâine nu mai are nevoie de pâine şi de apă? Dumnezeu a dat unor sfinţi şi acest dar, trăind mulţi ani doar cu Sfânta Împărtăşanie, însă sensul cuvintelor sale este altul: Cine crede în el, oricât de multe lipsuri şi încercări va întâmpina în această viaţă, oricât îi va lipsi hrana materială, nu se va descuraja căci va vedea binecuvântarea lui Dumnezeu, acolo unde ochii trupului văd doar lipsă.
Isus nu se propune mulţimii ca o soluţie la problemele sale. Ne-a învăţat duminica trecută, că pentru a rezolva problema foamei din lume, este necesară puţină bunăvoinţă, generozitate şi dreptate. (E scandalos ca in 2009 sa existe încă atâţia oameni care să moară de foame. Cf. Fondului Alimentar Mondial aprox. 25.000 de persoane mor in fiecare zi datorită lipsei hranei. Zilnic la 6 secunde moare un copil datorită subnutriţiei. În timp ce în Anglia în 2005 s-au cheltuit peste 120 mil. euro pe cadouri pt. animalele de companie. Zilnic sunt aruncate tone de alimente ca sa nu fie scăzute preţurile. Îl putem noi acuza pe Dumnezeu de toate aceste rele!)
Isus însă ne face o invitaţie: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului, el, pe care l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl”. Cristos a venit cu un mesaj din partea lui Dumnezeu spunându-ne sau amintindu-ne că “nu numai cu pâine trăieşte omul”, ori dacă cel trimis de Tatăl s-a făcut purtătorul unui astfel de cuvânt înseamnă că pentru cel care crede el nu poate fi indiferent. Omul are sădită în el, adică o dorinţă profundă de “altceva” pe care, în această lume, mulţi sunt interesaţi să o acopere cu “pâine”, “putere”, “bani”. Cu toate acestea sunt lucruri pe care orice om îşi dă seama că nu le poate avea oricum, că nu le poate cumpăra şi nu le găseşte în supermarketuri.
Puterile acestei lumi se folosesc deseori de o înşelătorie care în lumea antică era exprimată prin cunoscuta expresie “panes et circenses” (pâine şi circ). Pentru a-i controla pe subalterni e de ajuns să le oferi “pâine”, adică hrană, şi “circ” adică distracţii. Însă şi în acea perioadă, ca şi în zilele noastre au fost şi sunt oameni care iau în serios cuvintele lui Isus: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare”. Dumnezeu ne vrea liberi, pentru că suntem fii săi! Iată de ce nu ajung nici pâinea şi nici circul. Ele răspund doar parţial nevoilor omului, care este capabil, ca în numele conştiinţei şi credinţei sale, să refuze sau să se opună unor nevoi imediate pentru a pătrunde într-o dimensiune inaccesibilă celor “sătui şi ghiftuiţi”.
Cunoscutul scriitor rus Dostoievski, într-una din operele intitulate Fraţii Karamazov, descrie un dialog între Isus venit pe pământ şi Marele Inchizitor, care la un moment dat i se adresează astfel Mântuitorului: “Dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva – nu Tu, altcineva – s-ar întâmpla să-i prindă în mreajă conştiinţa, atunci să ştii, e-n stare să se lipsească până şi de pâinea cu care îl îmbii, şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul…”
Conştiinţa omului se află într-o luptă continuă cu “stomacul” său care deseori îi închide orizontul nemuririi, făcându-l să creadă că este mult mai important să trăieşti clipa decât să te preocupi de sensul vieţii sau de veşnicie. Până la urmă Dostoievski a intuit bine că “taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”, adică să te preocupi de rostul tău în această lume. Fără această lămurire nu putem fi mulţumiţi chiar dacă în jurul nostru s-ar afla grămezi de pâine. Poate de aceea, în pedagogia divină, pustiul, ca loc al lipsei hranei materiale, dar al prezenţei harului, este atât de necesar în drumul credinţei. Vorba lui A. Pronzato: “Când Dumnezeu intră în acţiune în viaţa ta, răstoarnă negreşit ‘oala cu carne’”.
Concluzia? Să ne însuşim cu credinţă cuvintele Sf. Paul din a doua lectură, pe care să le repetăm cât mai des în această săptămână, până vor fi îndrăgite de inima noastră: “Înnoiţi-vă duhul şi felul vostru de a gândi. Însuşiţi-vă purtarea omului nou, care a fost creat într-adevăr drept şi sfânt după chipul lui Dumnezeu”.