Predici

(tipareste predicile)

Sfântul Anton de Padova
Anul A (B, C)
Lecturi:

Autori

volum colectiv ITRC

* * *

Sfântul Anton de Padova

Autor: volum colectiv Chemaţi la sfinţenie
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, 13 iunie, Biserica îl sărbătoreşte cu multă bucurie pe sfântul Anton de Padova. Dintre numeroşii sfinţi pe care îi sărbătoreşte Biserica, acest sfânt este cel mai îndrăgit de poporul creştin fiind cunoscut pentru numeroasele lui minuni şi pentru ajutorul şi ocrotirea sa in diferitele necazuri ale vieţii.

Sfântul Anton s-a născut la Lisabona în 1195, iar la botez i s-a pus numele de Fernando care înseamnă “cel ce luptă pentru pace”. Încă de la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea “Sfântul Vincenţiu-de-Fora”. Aici se dedică îndată studiului ştiinţelor sacre, mai cu seamă teologiei “regina ştiinţelor”, ştiinţa tainelor celor mai adânci. Teologia, va scrie el mai târziu, este “o cântare veşnic nouă ale cărei dulci melodii bucură cerul şi mângâie pământul”. Se deosebeşte printr-o memorie excelentă, care uimeşte. Mai târziu în faţa cunoştinţelor sale adânci şi bogate, cei mai învăţaţi dintre eretici nu vor avea de ales decât fuga, văzând puterea cuvântului său.

Însă această mănăstire fiind aproape de Lisabona era vizitată foarte des de prietenii săi şi mai ales de părinţi, fapt pentru care nesuportând această situaţie s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată, fiind astfel mulţumit de o viaţă şi mai retrasă. Aici citea zi şi noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, copleşite de numeroase daruri din partea regelui, hotărăşte să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce îşi termină noviciatul obţine permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioşilor.

Moare în 1231, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada şi fine, delicate, cum sunt mânuţele unui copil. Faţa sa desfigurată de boală a devenit senină şi frumoasă. Trupul său răsucit de suferinţă a devenit zvelt, aşa cum arăta în tinereţe, când era sănătos. Totuşi acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenuşă. Însă ceva rămăsese din el, şi anume limba. Acea limbă poate fi văzută şi astăzi după atâţia ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

Aşadar, putem spune că se împlineşte promisiunea lui Isus care spune că “cel ce mă preamăreşte în faţa oamenilor îl voi preamări şi eu înaintea Tatălui meu”. Într-adevăr prin această minune putem spune că Mântuitorul îl preamăreşte pe sfântul Anton în faţa lui Dumnezeu căci dacă privim viaţa sfântului Anton observăm că el nu a făcut altceva decât să-l laude pe Dumnezeu prin predica sa.

Într-adevăr, Anton de Padova este un mare sfânt. Dar ce trebuie să învăţăm noi de la acest ucenic al lui Cristos? Trebuie să fim conştienţi de necesitatea despărţirii, a renunţării, a părăsirii lucrurilor şi a fiinţelor scumpe. Aşa cum sfântul Anton a renunţat la toate pentru a-l urma pe Cristos şi astfel a devenit un vestitor adevărat al Cuvântului, la fel şi noi trebuie să avem, o inimă deschisă la voinţa lui Dumnezeu şi să fim gata oricând de a răspunde chemării sale. Însă, nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, care să nu producă şi dureri mari. Fiecare creştin este chemat pentru a fi trimis în misiune. Nu există nici o chemare fără misiune.

În prima lectură de astăzi vedem clar că Dumnezeu îi încredinţează profetului Isaia o misiune importantă şi anume: “m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor eliberarea, celor prinşi în război izbăvirea, să vestesc un an de milostivire al Domnului” (Is 61,1-2). Trebuie să fim conştienţi că fiecare vocaţie este în vederea unei misiuni din care cauză cel chemat este totodată şi un trimis, adică este un adevărat apostol. Vedem astfel cum Dumnezeu, aşa cum l-a chemat pe sfântul Anton să răspundă cuvântului lui Dumnezeu, la fel îi cheamă pe unii oameni pentru a le încredinţa anumite obligaţii. Cu toate acestea misiunea îi interesează pe toţi, şi ea nu poate fi încredinţată doar unor cadre specializate într-un anumit sector specific. “În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi prin botez la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” (AA 2). Întreaga Biserică este misionară atât în globalitatea sa cât mai ales fiecare membru în parte trebuie să fie apostol. Toţi credincioşii prin puterea vocaţiei baptismale îşi asumă o responsabilitate precisă pentru răspândirea mesajului lui Cristos. Dacă un creştin nu este apostol, acela nu este creştin.

În evanghelia de azi putem vedea clar figura sau chipul misionarului şi dinamismul misiunii sale. Mai întâi evanghelia ne pune în temă că izvorul misiunii se naşte din rugăciune şi nu din planurile omeneşti. “Rugaţi, dar pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul său” (Lc 10,2). Vedem astfel că secerătorii nu sunt chemaţi prin sunete de clopot, prin reclame publicitare, dar ei sunt dăruiţi şi trimişi de însuşi Dumnezeu. Dumnezeu este deţinătorul ogorului şi el dăruieşte secerători pentru acest ogor al său. Prin urmare apostolul este rodul rugăciunii şi el trebuie să aibă încurajarea, puterea şi orientarea pentru acţiunea lui în rugăciune. Misiunea încetează în aceeaşi clipă când se întrerupe legătura ei cu izvorul. Fără rugăciune apostolatul nu este decât o simplă meserie ca toate celelalte în vederea câştigării pâinii de toate zilele.

Apoi, cel care este trimis în misiune trebuie să fie blând, să se jertfească fără pretenţii şi fără rezerve. “Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Mt 10,3). Singura forţă a apostolatului este un cuvânt dezarmant care poate să fie sau să nu fie primit, sau chiar luat în batjocură. Chiar şi în faţa ostilităţilor, a persecuţiei, misionarul face apel la libertate şi nu la constrângere, la mărturia neînfricată şi veselă nu la agresivitate. Dacă un apostol nu este blând şi pătruns de dragostea lui Cristos, atunci riscă să devină un tiran.

Evanghelia ne pune în faţă şi stilul în care trebuie îndeplinită vestirea evangheliei şi anume, în sărăcie. Isus îşi trimite ucenicii fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte. Puterea cuvântului lui Dumnezeu nu se bazează pe bani sau pe prestigiul care îl poate avea o persoană sau o instituţie. Adevăratul apostol nu este omul care apare pe scena acestei lumi pentru a fi onorat, el nu este un colecţionar de posturi importante şi privilegiate. Misionarul adevărat nu vrea să apară la tribune, ci preferă să viziteze locurile şi casele săracilor, ale oamenilor de rând, ale acelora părăsiţi şi suferinzi. Dacă misiunea nu adoptă un stil de sărăcie, atunci se coboară la nivelul unei simple acţiuni de propagandă şi de spectacol.

Pentru a putea fi într-adevăr un adevărat apostol al cuvântului lui Dumnezeu să învăţăm de la sfântul Anton de Padova care nu a încetat să se roage lui Dumnezeu şi care a ştiut să trăiască în blândeţe şi sărăcie. Sfântul Anton dovedeşte iubire în slujirea tuturor dar mai cu seamă a celor umili. Cunoaşte calea care conduce la inima lor: calea smerită a lucrurilor mărunte, atât de îndrăgită de poporul credincios.

Odată, pe când se afla la Limoges, o femeie evlavioasă se dusese la catedrala “Sfântul Petru” să asculte o predică a sfântului Anton. Să fi fost predica prea lungă sau să fi zăbovit femeia la ieşirea din biserică? Fapt e că bărbatul ei crede altceva şi nu vrea să afle alte explicaţii. Strigă la ea, şi ea îi răspunde cu o palmă. Atunci omul se repede la soţia sa şi o apucă de păr atât de tare că îi smulge aproape tot părul. Biata femeie alergă şi bătu la uşa mănăstirii franciscane cerând să-l vadă pe fratele Anton. Îi arătă capul însângerat şi aruncându-i-se la picioare, istoriseşte toată întâmplarea recunoscându-şi vina. “Dar părul meu! Cine o să-mi dea părul înapoi?” Cu o privire aspră Anton o pofteşte să iasă. Dar nici nu a plecat bine că fratele îşi dă seama că părul îşi are importanţa lui. În cazul de faţă, reprezintă pacea acelei case şi poate chiar salvarea unei căsnicii. Anton merge şi se roagă: “Doamne, Isuse, ai spus că nici un fir de păr de pe cap nu ni se va clinti fără voia Tatălui tău, aşadar, îndură-te de această femeie: redă-i bucuria, odată cu părul!” Chiar în clipa aceea ajungând acasă femeia se uită în oglindă şi scoate un strigăt de uimire. Era vindecată!

Ce trebuie să învăţăm din această întâmplare şi din toata viaţa sfântului Anton?

Sigur că nu suntem chemaţi să facem minuni asemenea sfântului Anton de Padova. Însă fiecare dintre noi este chemat la o mai mare încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Prin rugăciune putem face mult bine acelora care sunt plini de suferinţă. Rugăciunea trebuie să fie hrana noastră prin care prindem noi puteri de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu acolo unde lipseşte şi de a alina durerile şi nenorocirile semenilor noştri. Fără rugăciune nu putem face nimic. Rugăciunea este cea care ne uneşte cu Tatăl nostru de la care vin toate darurile. Însuşi Isus ne-a spus: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi putea mişca munţii din loc”. Dacă voim să fim buni vestitori ai evangheliei lui Cristos atunci trebuie să învăţăm de la sfântul Anton să fim oameni ai rugăciunii, să fim exemplu de blândeţe şi bunătate ca astfel oamenii, privind la noi, să-l descopere pe Dumnezeu atât prin viaţa, cât mai ales prin predicarea cuvântului.

Sorin BEREŞ

* * *

Sfântul Anton din Padova

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Conciliul Vatican II, referindu-se la cultul sfinţilor, în constituţia dogmatică “Lumen Gentium” afirmă: “Sfinţii primiţi în patrie şi stând înaintea Domnului, nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos… Ei slujesc Domnului în toate şi împlinesc în trupul lor cele ce lipsesc Patimii lui Cristos pentru Trupul lui, care este Biserica” (LG 49).

Dacă pentru toţi sfinţii Bisericii valorează aceste cuvinte, ele par să se adapteze într-un mod perfect Sfântului Anton de Padova, pe care îl sărbătorim astăzi. Viaţa sa s-a consumat în muncă şi suferinţă pentru binele fraţilor; poporul însuşi, încă din timpul vieţii sale pământeşti l-a “glorificat” numindu-l “sfântul“.

În zilele noastre mulţi îl invocă şi îi imploră beneficii reţinând aproape infailibil mijlocirea aceluia care pe pământ a practicat şi a predicat Evanghelia. Astăzi în multe biserici, aşa cum o facem şi noi, creştini de orice vârstă, copii, tineri, bătrâni celebrează memoria aceluia care a răspuns cu atâta dăruire harurilor lui Dumnezeu. Astăzi li se povesteşte copiilor cum Sfântul, pe când era ca şi ei, pusese pe fugă diavolul care vroia să-i facă rău, făcând numai semnul sfintei cruci pe marmura treptei altarului, semn care rămâne ca şi sculptat.

De asemenea celor mari le sunt citate înseşi cuvintele sfântului care dezvăluie secretul sfinţenie lui, dar care în acelaşi timp sunt un îndemn la o viaţă într-adevăr creştină: “Dumnezeu - spune sfântul Anton – s-a făcut copilaş pentru noi. Sunt multe temeiuri de a-l numi pe Cristos copilaş, din care nu vom reţine decât unul. Aţi făcut vreun rău unui copil, l-aţi lovit. Dar îi dăruiţi o floare, un trandafir, un lucru care-i place deîndată uită răul pe care i l-aţi făcut, îi trece supărarea şi vă sare în braţe. La fel este Cristos, L-aţi jignit prin greşelile voastre, dar îi dăruiţi trandafirul căinţei împreună cu lacrimile voastre (lacrimile sunt sângele sufletului), atunci uită de jignire, aleargă, vă ia în braţe şi vă sărută”. (Predică de Crăciun)

Iată secretul! Iubirea faţă de Isus sub chip de prunc! Anton l-a ţinut cu adevărat în braţe pe Copilul Dumnezeu şi l-a strâns la pieptul său; i-a vorbit cu o iubire şi cu o candoare gingaşă, iubire şi candoare răsplătite din plin de către Isus. Calea aceasta de mântuire, iubită de sfântul Anton “Calea Copilăriei” nu înseamnă candoare neştiutoare: presupune dăruire sinceră de iubire, deci, mai curând sau mai târziu presupune Calvarul. Pentru a-i vorbi Copilului-Isus şi a primi răspuns plin de iubire nu există altă cale. Sf. Anton n-a strâns în braţe doar un Copil Minunat, ci pe Copilul sortit crucii. Fratele Anton a fost el însuşi răstignit, martir împreună cu Copilul. Căci în tot timpul vieţii lui el a fost martir al umilinţei, al carităţii, al contemplaţiei, al mărturisirii, al purităţii în această lume. Pentru aceasta a putut să dobândească atâtea haruri pentru alţii de la Cristos, şi a rămas până astăzi unul dintre marii ocrotitori ai timpului nostru.

De fapt Cristos este cel care l-a ales în decursul istoriei, precum i-a ales odinioară pe cei 72 de ucenici, şi i-a trimis înaintea sa pentru a-I pregăti calea. Ca şi pe timpul lui Isus, contemporanii lui Anton, oameni cu inimi zdrobite de păcate, prizonieri ai ereziilor, întristaţi din cauza războaielor, deznădăjduiţi, au nevoie de un “profet” care să le pregătească calea sufletelor lor pe care să păşească Cristos, Unsul Duhului Sfânt, care aduce vindecarea, aduce eliberarea, aduce alinarea şi bucuria.

A reuşit el oare să-l vestească pe Adevăratul Isus “cel care mântuieşte”? Cum a reuşit? Ascultând de porunca lui Isus, stăpânul secerişului: “Mergeţi! iată vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor… Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici sandale…”.

Într-adevăr în el se “întrupează” aceste cuvinte ale mântuitorului. La 15 ani Sf. Anton părăseşte atmosfera caldă a familiei sale din Lisabona, unde primise o educaţie profund creştină de la părinţii săi, Maria Taveira şi Martino, cavaler de seamă al regelui Alfons al II-lea şi intră în mănăstirea “Sf. Vincenţiu” care aparţinea Canonicilor Regulari ai Sf. Augustin. Hirotonit preot la Coimbra în 1219, arde de dorinţa de a muri martir predicând musulmanilor din Maroc şi de aceea intră la Ordinul Fraţilor Minori, ordin misionar prin excelenţă. Aici îşi ia numele de Anton. Tatăl lui îi pusese numele de Fernando, “cel care luptă pentru pace” în speranţa că într-o zi va deveni cavaler asemenea lui şi se va lupta pentru a-şi apăra credinţa creştină împotriva mahomedanilor, care erau un pericol în acea vreme. Domnul i-a îndeplinit dorinţa însă într-un alt mod. El a devenit într-adevăr un neînfricat “cavaler“, luptător pentru pace, însă sub “comanda” Regelui regilor şi folosindu-se de armele încredinţate de acesta: rugăciunea, sărăcia, ascultarea, suferinţa. Şi dacă nu va ajunge în Maroc, unde să moară ca martir, va ajunge în Italia la Padova, unde îl va sluji pe Cristos în cei săraci şi suferinzi până la moarte.

Exemplul Sfântului Anton, ne invită la o angajare de a deveni şi noi adevăraţi ucenici ai lui Cristos, căci sunt şi astăzi mulţi oameni prizonieri ai necredinţei, ai indiferentismului religios, ai ateismului, ai dorinţei de răzbunare. Mulţi sunt cei care cad pradă concepţiei actuale mondene, potrivit căreia omul e liber să fac orice chiar împotriva legilor lui Dumnezeu şi chiar împotriva legilor firii. Toţi aceştia au nevoie de Vestea cea Bună, au nevoie de Cuvântul mântuitor al lui Cristos, au nevoie de ucenici care trimişi de stăpânul secerişului, astfel să lucreze încât inimile oamenilor să aducă roade, iar roadele lor să rămână.

Cine ar putea fi aceşti ucenici? Fiecare dintre noi. Noi toţi cei botezaţi care am devenit prin Cristos, preoţi, profeţi şi împăraţi. Toţi avem datoria de a vesti Împărăţia lui Dumnezeu. Dar pentru asta, mai întâi viaţa noastră trebuie să fie o vestire, o mărturie vie a credinţei; trebuie să stăm la şcoala lui Isus aşa cum au stat apostolii pentru ca apoi, primindu-l pe Duhul Sfânt să fim investiţi adevăraţi apostoli ai lui Cristos în lume. După exemplul Sfântului Anton viaţa noastră trebui să fie o continuă vestire, în umilinţă şi caritate, a bucuriei fiilor lui Dumnezeu. Dacă nu avem încă bucuria aceasta, avem remuşcări că l-am supărat pe Dumnezeu prin comportarea noastră, să-i oferim de-ndată “trandafirul” căinţei noastre şi după cum spune Sf. Anton să urcăm în “barca pocăinţei”, chiar dacă suntem siguri că se va isca furtuna pe mare: “Marea este inima noastră… şi neasemuit este zbuciumul ei. O umple trufia; ambiţia o poartă dincolo de maluri, o acoperă norii tristeţii, o tulbură gândurile zadarnice…”

Trebuie să ştim însă că numai aşa se poate ajunge în “portul bucuriei şi al păcii veşnice”. Deci, dacă vom simţi zbuciumul mării, violenţa vântului, dezlănţuirea valurilor, practicând evanghelia să ne rugăm Domnului cu rugăciunea pe care am rostit-o deja la începutul Sfintei Liturghii, ca el să ne ajute să fim adevăraţi ucenici, după pilda ucenicului pe care-l cinstim astăzi şi să spunem: “Dumnezeule atotputernic, tu ai dăruit poporului tău, în Sfântul Anton un mare predicator al evangheliei şi un ocrotitor al celor săraci şi suferinzi, prin mijlocirea lui, ajută-ne să ducem o viaţă cu adevărat creştinească, după cum ne-a învăţat el, şi să ne bucurăm de ajutorul tău în toate încercările şi suferinţele vieţii“.

Vincenţiu Burlacu